Avocatul Alexandru Morarescu pledeaza in favoarea colegului Cristian Stoicescu, arestat pentru trafic de influenta: “Aplicarea dispozitiilor art. 19 din Legea 682/2002 este Zona 51 a sistemului judiciar penal”

Arestarea avocatului Cristian Stoicescu, din Baroul Bucuresti, in urma unui “test de integritate” initiat de procurorii DNA cu ajutorul unui arestat recidivist, a suscitat vii controverse intre avocatii din tara. Recursul lui Cristi Stoicescu urmeaza sa se judece zilele urmatoare la Inalta Curte. Pana atunci insa, foarte multi avocati inteleg sa foloseasca aceasta situatie neplacuta a colegului lor pentru clarificarea unor probleme de drept legate de modalitatea in care procurorii inteleg sa dovedeasca faptele de coruptie. Publicam in continuare opinia juridica a avocatului Alexandru Morarescu (foto):

Astfel, pornind de la definitia testului de integritate asa cum aceasta este enuntata in cuprinsul art. 17¹ din Legea nr. 38/2011, prin acest mijloc de verificare a integritatii (testul), se doreste identificarea vulnerabilitatilor sau a riscurilor care determina personalul din M.A.I. sa comita fapte de coruptie. Metoda de testare folosita de D.G.A. consta in “crearea unei situatii virtuale similare celei cu care personalul se confrunta in exercitarea atributiilor de serviciu materializate prin operatiuni disimulate, circumstantiate de comportamentul acestuia, in vederea stabilirii reactiei si a conduitei adoptate”.

Fata de cele aratate mai sus si data fiind natura virtuala a realitatii in care se desfasoara testele simulate ale D.G.A., se pot desprinde doua concluzii cu o importanta covarsitoare in analizarea pe mai departe a aplicarii art. 19 din Legea nr. 682/2002 :

- rezultatul unei situatii virtuale nu poate vatama in vreun fel o valoare sociala ocrotita ;

- fapta de coruptie ca urmare a unei situatii virtuale nu poate intruni niciodata elementele constitutive ale unei infractiuni de coruptie.

Cu referire stricta la speta avocatului Stoicescu si la alte atatea situatii in care denuntatorul a urmarit in mod exclusiv obtinerea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsa, trebuiesc avute in vedere si analizate aspecte ce in mod voit au fost ignorate pana in acest moment. Astfel, ar trebui analizata reprezentarea denuntatorului cu privire la existenta intentiei sale de a cumpara influenta la momentul savarsirii primului act preparator. Aceasta in raport de teza enuntata anterior si potrivit careia o situatie iluzorie nu poate vatama o valoare sociala ocrotita. Ori daca „denuntatorul” nu a dorit in realitate niciun moment sa cumpere influenta ci doar sa creeze o situatie apta sa duca la reducerea limitelor de pedeapsa cu privire la infractiunea pentru care era cercetat sau judecat, fapta de coruptie imbraca acelasi caracter iluzoriu, virtual, caracterul de nepedepsire fiind dat inclusiv de incidenta elementului provocarii. In materie civila, fapta de coruptie ar avea aceleasi consecinte ca si actul incheiat jocandi causa.

Legislatia romana nu prevede o definitie a provocarii, dar pe baza art. 68 al. 2 C. proc. pen. si a jurisprudentei CEDO se poate retine existenta acesteia atunci cand sunt indeplinite conditiile :

1. situatia presupus infractionala tinde sa fie probata prin solicitarea emanand de la o persoana ce avea sarcina sa descopere infractiunea sau cand exista o invitatie directa la comiterea unei infractiuni din partea unui denuntator sau a unui martor anonim;

2. lipsa oricarui indiciu ca fapta ar fi fost savarsita fara aceasta interventie;

Din pacate insa, rareori instantele de judecata au pus in balanta intentia legiuitorului atunci cand a introdus si reglementat art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu analiza declaratiilor martorului denuntator in cadrul probatiunii infractiunilor de coruptie.

Astfel, societatea pentru a-si proteja valorile, solicita si apoi creaza prin parghiile sale elemente de politica penala. S-a ajuns astfel la un moment dat la concluzia ca este benefic sistemului judiciar cat si intregii societati aplicarea mai pregnanta a prevederilor art. 1 C. proc. pen. In aceste conditii persoanele cercetate sau judecate pentru infractiuni grave au fost „incurajate” sa participe in mod activ la restabilirea legalitatii in sensul pedepsirii unor fapte grave care altfel ar fi putut sa ramana necenzurate. S-a considerat ca persoanele cercetate sau judecate pentru savarsirea de infractiuni grave au luat cunostinta, in mediul in care s-au format si perfectionat ca infractori, de savarsirea de catre alte persoane a unor infractiuni similare. In acest sens trebuie aplicat art. 19: preexistenta savarsirii unei infractiuni grave, cunoasterea de catre denuntator a identitatii faptuitorului. In niciun caz insa legiuitorul nu a urmarit ca persoanele cercetate sau judecate pentru savarsirea de infractiuni grave sa se transforme in agenti sub acoperire, provocatori, autori si executanti ai vreunui test de integritate. Asa cum am aratat anterior, pe de alta parte instantele de judecata refuza uneori in mod nepermis sa se aplece asupra coordonatelor martorului denuntator in sensul stabilirii bunei sale credinte, a interesului in cauza, a cazierului sau a imprejurarilor formularii denuntului (starea de arest, influenta altei persoane, determinarea de catre organele de urmarire penala sa formuleze denuntul), provocarea savarsirii infractiunii. Despre Zona 51 fiecare spune ce vrea, certitudinea fiind inlocuita de o situatie virtuala. Iluzia din pacate este cea care guverneaza si aplicarea art. 19 din Legea 682/2002”.

* Cititi aici Ordinul 256 al Ministrului de Interne Traian Igas

* Cititi aici Legea nr. 38/2011