Judecătoarea Mălina Tebieș (foto) de la Judecătoria Bistrița a lansat un mesaj pentru toți cei care îngroapă justiția: atât prin campania de ură împotriva judecătorilor și procurorilor, cât și prin Legea salarizării unitare, care taie veniturile magistraților și grefierilor.

În postarea de pe Facebook de vineri, 29 mai 2026, judecătoarea Tebieș își descrie propriul drum anevoios pe care l-a parcurs înainte să fie admisă la Institutul Național al Magistraturii, din a treia încercare. Totuși, fericirea reușitei a fost, în timp, umbrită de felul în care politicienii își bat joc de sistemul judiciar, subliniază Mălina Tebieș, încheindu-și comentariul cu mesajul: „Doamne, iartă-i pe toți cei care îngroapă justiția!”

Redăm întreaga postare a judecătoarei Mălina Tebieș:

„E ușor să ajungi judecător? Nu pot vorbi în numele altora, dar pot să vă relatez o frântură din ce am trăit eu.

Au fost ani de eforturi, sute de examene, nesomn și stres într-o cantitate inimaginabilă, la care s-au adăugat multiplele sacrificii. De pildă, eu în 2013 nu am am avut nicio zi de vacanță. Nici în 2014. Învățam pentru vestitul și temutul examen de admitere în profesie (n.r. la INM).

Prima oară, am picat cu 9,46 la interviu. Aveam nevoie de 9,50. Un an de zile mi-am spus că puteam fi mai bună, deși când ieșisem de la interviu m-am simțit impecabilă și de neînvins. În 2014, am pregătit din greu proba de raționament logic. Am cumpărat 3 biblii enorme din Marea Britanie, mi-am tradus exercițiile de LSAT (n.r. teste pentru admiterea la drept în SUA, Canada și nu numai) și făceam mereu teste de acolo. Am obținut un punctaj enorm la raționament anul respectiv, cu 20 de puncte mai mult față de anul precedent. Și ce să vedeți? La interviu, comisia cea nouă a considerat că am involuat teribil. :)) Mi-au acordat 7,94. Menționez că aveam nevoie de nota 8 pentru a accede în profesie.

Ai mei erau așa triști și dezamăgiți, încât mă priveam în oglindă și vedeam ultimul om de pe pământ. Le trădasem încrederea. Eu, eleva cu 10 pe linie. Eu, olimpica. Eu, care vorbeam fluent engleză și germană. Eu, care am avut bursă de merit toată facultatea. Eu, șefa de promoție. Nu mai dormeam, ci plângeam. Ajunsesem să mă hrănesc doar cu lacrimi. Eram atât de mâhnită! Fuseseră ani din viața mea presărați doar cu studiu. Îi spuneam tatălui, un părinte și prieten atât de drag mie, că îl rog să vorbească mai încet, ca să pot învăța. În loc să petrec timp cu el. Acum nu mai e. Și nu mai pot să îl aud.

După doi ani de avocatură, am mai trecut o dată prin furcile caudine ale examenelor, în paralel cu examenul de definitivat în barou și cu acela de doctorat. Eram mai mult în avion, mașină, tren și autobuz. Nu știam când sunt în București, când în Cluj și când în Năsăud. Trăiam într-o viteză extraordinară.

Și ghiciți ce? Din 26 de oameni care ar fi ucis pentru locul acela, m-au ‘ales’ pe mine. Radiam. Nu știam dacă e real sau nu.

Acum, după sute de destine în care am intervenit, zâmbetul meu s-a pierdut, în contextul actual batjocoritor. Doamne, iartă-i pe toți cei care îngroapă justiția!”