Pentru cine nu a apucat să vadă, ieri ICCJ a dat un comunicat de presă. Îl pun cu copy/paste şi după aia îmi dau cu părerea:

„Astăzi, Înalta Curte de Casație și Justiție, în spiritul transparenței și pentru a facilita accesul jurnaliștilor la informație, a prezentat în extenso rațiunile și considerentele avute în vedere la soluționarea a două cauze de interes public major: dosarul referitor la fostul ministru al Sănătății, Nicolae Bănicioiu, și dosarul cunoscut sub denumirea de ‘Ferma Băneasa’.

Cu acest prilej, având în vedere dezbaterile generate în spațiul public de cauzele în care sunt implicate persoane cu notorietate, purtătorul de cuvânt al instanței supreme a reafirmat principiile și valorile care guvernează actul de justiție într-un stat de drept, subliniind că:

Nu este suficientă doar formularea unei acuzații penale, ci este necesară probarea acesteia în condițiile unei justiții înfăptuite în condițiile unui stat de drept.

Nimeni nu poate să fie condamnat dacă nu sunt probe concludente care să confirme vinovăția. Trimiterea în judecată fără probe suficiente afectează încrederea în justiție, fie încrederea în parchete fie în instanțele judecătorești, mai cu seamă în cazurile care suscită interes mediatic.

Este important ca urmărirea penală să fie făcută cu diligență, în condiții de deplină legalitate cu respectarea tuturor normelor procesuale și de maniera a asigura standardele statului de drept.

Indiferent de presiunea și emoția publică creată de formularea acuzației, instanțele judecătorești nu pot să acționează decât în limitele legii, ca o garanție a statutului de drept. Tocmai aceste elemente diferențiază sistemele judiciare din societățile democratice consolidate, și anume garanția procesului echitabil.

Pentru că în cazul multor cetățeni ce fac obiectul acuzațiilor penale comunicate și promovate public, s-a creat deja percepția publică a vinovăției, iar ulterior situația juridică obiectivă nu a confirmat o soluție de condamnare, ori a infirmat o asemenea soluție, se impune diligență din partea organelor judiciare și ale mass-media pentru a întări garanția prezumției de nevinovăție, menționându-se că adevărul juridic îl stabilește numai instanța de judecată și numai în limita legii.

În România se aplică standardele statului de drept, justiția înfăptuindu-se în baza legii și nu ca justiție populară. Judecătorii instanțelor naționale sunt garanții statului de drept privind asigurarea procesului echitabil cu respectarea legii, a deciziilor Curții Constituționale, a jurisprudenței europene și a deciziilor obligatorii în unificarea practicii judiciare”.

O să încet prin a aplauda. Nu ştiu cine a avut iniţiativa şi nici cine l-a scris, dar: Bravo, îi super! Jos clopu’, aşa se face! Când toată lumea îţi aruncă cu lături în cap, trebuie o reacţie şi mă bucur foarte tare că aţi decis să o aveţi. Probabil trebuie mai demult, dar e bine că aţi început să spuneţi şi cu voce tare câteva chestii.

Nu ştiu dacă a fost undeva în ceva program artistic al ministerului propagandei sau a ieşit aşa în mod natural, dar prea mult timp societatea noastră a funcţionat pe principiul: procurorul e bun, ăla acuzat e vinovat, iar judecătorul care nu condamnă e rău. Nu se mai poate aşa. Nu cred că mai putem ca societate normală să tolerăm ideea după care justiţia o face parchetul, iar instanţele (dacă sunt cu poporul) condamnă, iar dacă achită sunt duşmanul poporului. Am funcţionat aşa ani de zile, cu o presiune fantastică pe judecători. Oricât de heităr aş fi, eu o să am întotdeauna un respect fantastic pentru judecătorii care au rezistat la presiunea aia şi au judecat după cum au crezut că e bine, ignorând zgomotul de afară.

Nu a fost şi nu este deloc simplu să o faci. Hai să ne aducem aminte de situaţia de acum câţiva ani când zeci de mii de oameni strigau pe străzi că Dragnea trebuie să meargă la puşcărie. Ştia vreunul dintre ei ce e în dosar, ce probe sunt, ce au declarat martorii, ce spune legea? Nu. Ştiau vreunul dintre jurnaliştii care scriau ca disperaţii despre asta ceva din alea de mai sus? Nu prea. Singurul lucru pe care îl ştiau toţi este ceea ce a scris DNA în comunicatele de presă, cu valoare de adevăr absolut, scris cu litere de aur. Iar acolo scria că e vinovat. Pentru oricine care a citit aia, partea aia cu „punerea în mişcare a acţiunii penale este doar… şi nu afectează prezumţia de nevinovăţie” e ca şi alea în care vorbeşte unu repede de tot în reclamele de la medicamente. Toată lumea le ignoră. 99% din ţara asta era convins că ăla era vinovat. Îşi imaginează cineva ce presiune a fost cei care au judecat? Cum era ca, dacă era de achitat, să fii cel pe care îl urăşte o ţară? Să fii cel care va fi cunoscut „judecătorul lui Dragnea”? Eu pot doar să îmi imaginez, dar nu aş vrea să trăiesc asta.

Asta cu Dragnea este doar un exemplu. Zeci, sute de situaţii similare am avut şi avem. Presa scrie în disperare de câteva luni despre „valul de decizii favorabile infractorilor”. Un fost ministru de justiţie urlă cu spume că valul ăsta trebuie să se oprească, spunând mai pe româneşte că toţi cei care sunt acuzaţi trebuie condamnaţi. Pe scurt, că judecătorii încurcă rău de tot când nu dau dreptate parchetului. Un jurnalist conectat bine la pădure scria ieri că trebuie să revenim la legile vechi, când preşedintele numea şeful de la ICCJ şi doar astfel putem avea o justiţie „funcţională”. Prin asta se înţelege, evident, condamnări pe bandă rulantă, că asta vrea poporul. De la Tribunalele poporului din 1948 încoace, asta vrea poporul: să nu ne mai încurcăm cu procesele.

E oribil. Justiţia are foarte multe păcate. Pe unele dintre ele le-am scris sau le-am spus şi mi-am luat o grămadă de priviri ciocuşe prin săli. Susţin în continuare că independenţa justiţiei s-a confundat cu iresponsabilitatea, care e la fel de gravă ca dependenţa. Dar soluţia ca justiţia şi judecătorii să fie şi să se comporte responsabil nu este nici să îi faci din nou dependenţi de preşedinte şi nici să pui presiune pe ei să condamne orice mişcă.

Atunci când un dosar se termină cu achitare, opinia publică ar trebui să dea cu hate la procuror. Ăla trebuie întrebat ce dracu o făcut. Sigur, uneori nu e de vină. Unele chestii le vedem diferit, uneori unele chestii nu le poţi proba etc. Nu orice achitare înseannă că parchetul o eşuat, ele sunt fireşti şi ţin de activitatea umană generală. Dar alteori, nu e aşa. Atunci când procurorul încalcă legea, iar instanţele anulează din probe, nu suntem în situaţia în care justiţia nu funcţionează pentru că legile sunt maltratate sau că judecătorii se ascund în spatele unor chiciţe. Suntem în situaţia în care unu de la parchet o ignorat legea, iar el ar trebui să fie primul care să fie farmacie.

Ne lipseşte rău de tot în societate educaţia juridică şi nu pare că facem ceva să o corectăm. Credem în continuare ca dobitocii că orice om trimis în judecată e vinovat şi, dacă nu e condamnat, este pentru că o „scăpat”, eventual cu complicitatea judecătorilor. Credem în continuare că ăia trimişi în judecată sunt „hoţi”, „corupţi”, că doar nu i-o trimis în judecată degeaba. Ceva, ceva or făcut ei. Asta trebuie să înceteze.

Ştiu că nu ţine de ICCJ să o facă, dar comunicatul de ieri este un pas pe care eu îl salut major. Cred că UNBR ar trebui să facă mai mult. În programul ăla cu educaţia juridică în şcoli ar trebui să îi învăţăm pe copii şi asta, nu doar despre faptul că drogurile sunt infracţiune. Cred că CSM ar trebui să facă (mult) mai mult. În primul rând, să interzică rahaturile alea de comunicate de presă cu acuzaţii certe de vinovăţie. Alea distrug cariere şi vieţi ale unor oameni care sunt prezumaţi nevinovaţi şi care posibil să fie achitaţi. Pe lângă asta, ar trebui să facă mai mult de atât. Io, dacă aş fi dictator la CSM, l-aş da în judecată pe tâmpitul ăla care a fost ministru al justiţiei (mai e şi avocat, gizăs creist…). Ştiu că ar fi o discuţie despre calitatea procesuală activă, dar trebui început de undeva, că un comunicat cu protejarea independenţei e pistol cu apă, nu îl citeşte nimeni şi nu opreşte pe nimeni.

Să nu credem că presiunea aia nu funcţionează. Nu întotdeauna, nu la toţi judecătorii etc., dar funcţionează. În ciuda faptului că suntem ţara care protejează infractorii, că suntem ţara în care justiţia ajută infractorii etc. suntem ţara din Europa cu cea mai mică rată de achitări. Iată datele privind rata de achitări la nivelul ţărilor care au publicat informaţii oficiale de acest gen. Menţionez că achitările de acolo nu includ retragerile de acuzaţii, instituţie pe care noi nu o avem. Ar fi oricum degeaba, că eu încă nu am văzut vreun procuror capabil să se ridice la jumatea unui proces să spună că retrage acuzaţiile, că nu se susţin. Aşa ceva ar fi de negândit, incompatibil cu mentalitatea din parchetele noastre, ceea ce e foarte trist.

Închid paranteza şi pun mai jos tabelul cu statele de unde am date:

După cum se vede, fie procurorii noştri sunt mai buni de 4 ori decât cei din Franţa sau de 10 ori decât cei din Grecia, fie justiţia noastră penală condamnă pe bandă rulantă, de fapt, în ciuda spumelor care apar pentru că un dosar sau altul s-a terminat cu achitare. Singura zonă de la noi unde ratele de achitare sunt uriaşe este pe dosarele DNA, rezultat al unui profesionalism excelent al procurorilor de acolo.

În final, revin de unde am plecat: bravo celui care şi-a asumat acel comunicat al ICCJ! Sper să fie începutul unei lupte contra presiunii pe justiţia penală (că aia civilă zici că nici există…).

preluare de pe blogul avocatului Radu Chiriță