Dacă va scrie cineva istoria sistemului judiciar din România, textul de mai jos va trebui prezentat drept manifestul judecătorilor și procurorilor în tumultuosul an 2026, reacția lor la campania guvernamentală de ură dusă împotriva magistraților. Și nu folosim vorbe mari – vă veți convinge singuri de greutatea acestui material, publicat pe Facebook joi, 28 mai 2026, de către judecătoarea Carmen Cadea (foto) de la Curtea de Apel Brașov. 

Autoarea postării face apel la unitate atât pentru judecători, cât și pentru procurori, amintind alt moment de mare efervescență al sistemului judiciar: anul 2009, când magistrații au reușit să țină piept presiunilor venite din partea președintelui României de la acea vreme, Traian Băsescu, și a guvernului Emil Boc. În același context, Carmen Cadea evocă figura judecătoarei Mona Pivniceru, președinta din acel moment a Asociației Magistraților din România și principala luptătoare pentru drepturile judecătorilor și procurorilor, cea care a reușit să unească în jurul ei întregul sistem judiciar.

De aceea, judecătorii și procurorii trebuie să se unească și acum, în 2026, și să le demonstreze politicienilor că independența justiției nu poate fi terfelită, conchide judecătoarea Cadea.

Redăm întregul mesaj al judecătoarei Carmen Cadea:

„‘V-aș condamna imediat, doamnă!’

Așa s-a adresat președintele României, în ședința CSM din 10.09.2009, reprezentantei Asociației Magistraților din România (n.r. președinta AMR de la acea vreme, judecătoarea Mona Pivniceru), care i-a cerut să se pună în locul unui judecător și să înțeleagă volumul de muncă și presiunea asupra instanțelor.

Băsescu cerea atunci intrarea imediată a instanțelor în legalitate și executivul sancțiuni disciplinare.

2026

Prim-ministrul (n.r. Ilie Bolojan) declară ca își asumă prin reforme destabilizarea justiției.

Scriu pentru colegii mai tineri care sunt acum într-o situație mai grea decât eram eu în 2009. Și pentru ceilalți.

E important să ne amintim. Să comparăm. Să învățăm din ce a fost și să înțelegem cum poate arăta justiția peste 20 de ani dacă nu reacționăm.

Eram de vreo 5 ani în sistem, din care 2 trecuți prin examenele Institutului. Visul ăla de a fi judecător, pentru care am plâns de fericire când s-a realizat, nu mai era la fel de frumos. Eram deja un judecător obosit, uzat de ședințe cu sute de dosare, dărâmat de presiunea termenelor și de complexitatea cauzelor.

Ordonanțele și legile speciale ieșeau pe bandă. Statisticile măsurau durata procedurilor, stocul, numărul dosarelor soluționate. Criza economică era pe prima pagină.

Eu nici nu știam când se schimbau anotimpurile. Nici colegii mei. Eram epuizați. Se motiva noaptea, în weekend-uri, în concediile luate anume pentru redactat. Dosarele se mutau din birou acasă. Zilnic. O singură ședință avea sute de cauze și dura până noaptea. Calculatorul luase locul mașinii de scris, dar nu era vorba despre vreo digitalizare. Tone de hârtii și legi și oboseală. Riscul de eroare la fiecare semnătură.

Și a venit cazul Gorbunov (atacul armat la casa de schimb valutar din Brașov – ianuarie 2009). Procurori și judecători au fost sancționați, demiși din funcțiile de conducere la o presiune imensă din partea publicului.

Justiția a fost arătată cu degetul de Executiv. Magistrații aveau privilegii în vremuri de criză. Salariile lor nu erau justificate de eficiență. Erau corupți, pentru că lipseau condamnările în marile dosare și își dădeau singuri hotărâri pe drepturi salariale care consumau bugetul. Nu răspundeau, pentru că îi proteja CSM-ul. Erau o castă.

Deficitul era mare, se încheiase acordul în primăvara lui 2009 cu FMI și Comisia Europeană. Urmau reduceri bugetare, restructurări, creșterea TVA. Guvernul Boc inițiase tăierea sporului de suprasolicitare de 50% de la ‘îmbuibații’ care nu erau eficienți, pentru că salariile magistraților erau prea mari în comparație cu ale altor bugetari. Nimic despre condițiile de lucru.

Instanțele erau fabrici de dosare. Volumul crescuse imens după aderarea la UE. Procesele pe restituirea proprietăților, vânzarea locuințelor pe legile speciale, executările silite și litigiile cu băncile explodaseră. Justiția nu era finanțată, schemele de judecători, procurori, grefieri nu erau corelate cu valul de dosare.

Guvernul refuza dialogul. CSM-ul vorbea timid despre volumul optim de activitate. Noi eram rupți de muncă.

Și au început adunările generale. Plus suspendări spontane ale activității. Cred că judecătoriile de sector au fost primele. Se auzea că și instanța X a intrat în protest. ‘Știi pe cineva acolo? Cum fac? Dar acolo? Dacă ne dau ăștia afară?’ De la parchete veneau aceleași vești.

Tensiunea era maximă în instanțe. Erau niște stări amestecate: neputință, epuizare, speranța că se poate schimba, frica să nu fii dat afară după ce ai sacrificat atâtea. Au fost și ‘spărgători de grevă’ – extrem de puțini – și unii au cedat sub presiunea colegilor. Aveau alte interese sau convingeri. Ca și acum.

Mona Pivniceru a devenit vocea noastră. Avea deja poziții publice tranșante privind problemele cu care se confrunta sistemul judiciar. Nu mai știu cine ne-a spus că nu mai are putere să continue, că trebuie să îi arătăm că e susținută de toți.

Am primit numărul ei. Cred că toată țara i-a trimis mesaje de încurajare atunci.

Fiecare instanță și-a trimis reprezentanți la București. S-a dus fiecare cu ce a putut, că nu eram îmbuibați să circulăm cu curse private, dar toți știam că trebuie să fim acolo. Și am fost. Mulți. Din toate județele. Ne-am legitimat și am intrat în sediul Consiliului. Erau pline holurile, se vorbea în șoaptă cu urechile ciulite să ascultăm ședința. Se hotăra soarta justiției.

Nu știu cum să vă descriu cum e sentimentul ăla că justiția e un tot, procurori și judecători împreună. Generații diferite, fără să conteze de unde vii, ce vechime sau ce grad profesional ai. Unitatea era copleșitoare. Îți dădea putere. Eram un întreg ce își cerea ferm dreptul la condiții umane de lucru, la recunoaștere, la respect.

Magistrații, prin adunările lor, au arătat atunci că pot bloca un sistem injust, că independența justiției nu se terfelește după voia politicului. Au arătat ce înseamnă puterea unei negocieri colective. A început dialogul instituțional. Problemele sistemului au fost recunoscute.

A urmat în septembrie ‘Pactul pentru justiție’, care a fost contestat în mai multe puncte de PD-L, partidul de la guvernare. Erau inserate mai multe principii: protejarea magistraților de presiunile politicului, stabilitatea legislativă, respectul reciproc între puteri, transferarea unor atribuții administrative, protejarea statutului magistraților, imaginea publică a magistraților, reducerea supraîncărcării, resurse suficiente pentru instanțe și parchete, buget stabil (se discuta chiar de 1% din PIB).

Situația s-a detensionat fără rezolvarea problemelor structurale. Pe rând, instanțele au ieșit din protest, fără să insiste în cuprinderea principiilor pactului într-o lege.

20 de ani mai târziu…

Suntem condamnați zilnic pentru ceea ce reprezintă efectele unei guvernări incapabile, deși nu guvernăm, ci aplicăm ‘legile’ făcute de Guvern. Ținem prima pagină cu procesele rejudecate în presă și pe Facebook, cu liber din partea Guvernului la ignorarea hotărârilor definitive. Înjurați de miniștri care nu știu ce înseamnă să soluționezi un dosar pe la diverse emisiuni și pentru care respectarea drepturilor e doar o opțiune, în funcție de miza electorală.

Suntem dependenți financiar. Cu un statut de putere în stat numai pe hârtie. Cu o imagine terfelită. ‘Privilegiați’ sufocați de dosare, modificări legislative, presiune publică gestionată de politicieni. Dezbinați. Acuzați fără drept la apărare și mereu vinovati.

Legea pe care trebuie să o aplicăm a devenit o plastilină pentru puterea politică, modelată după interese de partid.

Derapajele și aberațiile legislative sunt aplaudate în campanii de imagine susținute din bani publici.

Ceea ce trebuie însă să știți voi, colegii mai tineri, și să ne amintim cei care am trecut prin protestul din 2009 e că împreună suntem ceea ce nu își dorește niciun politician: o putere în stat!

Fiecare e important, pentru că nu poți distruge și nici aservi un sistem unit! Și am demonstrat-o în 2009. E timpul să o demonstrăm iar, dar de această dată până la capăt!”