Inalta Curte de Casatie si Justitie a publicat saptamana trecuta motivarea Deciziei nr. 17 din 29 septembrie 2025, prin care a stabilit ca in cazul admiterii contestatiei fata de masura arestului preventiv, arestul la domiciliu va fi dispus pe durata ramasa pana la momentul la care ar fi urmat sa expire arestul preventiv.

Altfel spus: in cazul in care instanta admite contestatia inculpatului si inlocuieste masura arestului preventiv cu cea a arestului la domiciliu, aceasta din urma masura nu va fi dispusa pe o durata de 30 de zile, ci pe perioada ramasa pana la termenul la care urma sa expire arestarea preventiva (click aici pentru a citi).

ICCJ a pronuntat aceasta decizie admitand recursul in interesul legii promovat de catre Procurorul General Alex Florenta (foto), care a pledat la Inalta Curte exact in sens contrar – si anume: ca, in caz de inlocuire a arestului preventiv cu cel la domiciliu, instantele sa dispuna arest la domiciliu pe 30 de zile, nu pe perioada ramasa pana la termenul la care urma sa expire arestarea preventiva (click aici pentru a citi).

CCR a zis-o inca din 2015

In esenta, ICCJ isi bazeaza hotararea de fata pe Decizia nr. 740/2015, prin care Curtea Constitutionala a Romaniei a desfiintat art. 222 alin. 10 din Codul de procedura penala. Forma pasajului din CPP declarata neconstitutionala prevedea in felul urmator: „Durata privarii de libertate dispusa prin masura arestului la domiciliu nu se ia in considerare pentru calculul duratei maxime a masurii arestarii preventive a inculpatului in cursul urmaririi penale”.

In acea decizie, CCR a stabilit ca „a permite ca prin cumularea duratei celor doua masuri preventive privative de libertate sa se depaseasca limita maxima de 180 de zile inseamna a infrange exigentele normei constitutionale prevazute la art. 23 alin. (5)”.

Iata ce stipuleaza art. 23 alin. 5 din Constitutie:

„In cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune pentru cel mult 30 de zile si se poate prelungi cu cate cel mult 30 de zile, fara ca durata totala sa depaseasca un termen rezonabil, si nu mai mult de 180 de zile”.

In aceste conditii, Inalta Curte a concluzionat ca privarea de libertate – indiferent ca vorbim despre arestul preventiv sau cel la domiciliu – este parte integranta a aceluiasi regim de restrangere a libertatii. De aceea, termenul maxim nu poate fi reinitiat la momentul solutionarii contestatiei. In caz contrar, s-ar incalca art. 23 alin. 5 din Constitutie, asa cum a statuat CCR in Decizia 740/2015.

Prezentam principalul pasaj din RIL-ul 17/2025:

„Referitor la problema de drept solutionata diferit de instante

42. Potrivit art. 23 alin. (5) din Constitutie (introdus in anul 2003 in urma revizuirii Constitutiei si care reglementeaza libertatea individuala), in cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune pentru cel mult 30 de zile si se poate prelungi cu cate cel mult 30 de zile, fara ca durata totala sa depaseasca un termen rezonabil, si nu mai mult de 180 de zile.

43. Art. 23 alin. (5) din Constitutie face referire la doua termene care vizeaza masura preventiva a arestarii preventive: termenul de 30 de zile pentru care se poate dispune luarea sau prelungirea arestarii preventive in faza de urmarire penala si termenul de 180 de zile reprezentand durata maxima a arestarii preventive in cursul urmaririi penale.

44. Masura arestului la domiciliu a fost reglementata prin dispozitiile Legii nr. 135/2010 (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010), fiind introdusa in legislatia procesual penala incepand cu 1 februarie 2014, ulterior revizuirii Constitutiei. Astfel, in anul 2003 Codul de procedura penala prevedea doar doua masuri preventive privative de libertate, respectiv retinerea si arestarea preventiva.

45. Analizand dispozitiile art. 23 alin. (5) din Constitutie, in Decizia nr. 740/2015 (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) Curtea Constitutionala a aratat, in paragraful 27, ca norma constitutionala analizata trebuie interpretata, in sens larg, ca limitand, pe parcursul urmaririi penale, la 180 de zile durata maxima a arestarii, indiferent ca este vorba despre arestarea preventiva sau despre arestul la domiciliu. Aceasta concluzie se impune, avand in vedere similitudinea celor doua masuri din perspectiva naturii si a substantei acestora – aspect stabilit atat de Curtea Constitutionala, cat si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. In concluzie, Curtea a constatat ca legiuitorul constituant a avut in vedere, cu prilejul reglementarii art. 23 alin. (5) din Legea fundamentala, limitarea oricarei privari de libertate (cu exceptia retinerii, care beneficiaza de o reglementare separata prin alin. (3) al aceluiasi art. 23), la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor doua masuri preventive privative de libertate sa se depaseasca limita maxima de 180 de zile inseamna a infrange exigentele normei constitutionale prevazute la art. 23 alin. (5).

46. In paragrafele 22-25 ale Deciziei nr. 740/2015, Curtea Constitutionala a mai retinut ca in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului masura arestului la domiciliu reprezinta o masura privativa de libertate, in acceptiunea art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, si ca privarea de libertate poate imbraca diverse forme, nu intotdeauna asemanatoare cu inchisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a continutului (Hotararea din 2 august 2001, pronuntata in Cauza Mancini impotriva Italiei, paragraful 17; Hotararea din 28 noiembrie 2002, pronuntata in Cauza Lavents impotriva Letoniei, paragraful 63, Hotararea din 8 iulie 2004, pronuntata in Cauza Vachev impotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotararea din 30 martie 2006, pronuntata in Cauza Pekov impotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotararea din 7 noiembrie 2013, pronuntata in Cauza Ermakov impotriva Rusiei, paragraful 238, Hotararea din 6 noiembrie 1980, pronuntata in Cauza Guzzardi impotriva Italiei, paragrafele 93 si 95).

47. Curtea Constitutionala a mai subliniat ca, potrivit Recomandarii nr. R (80) 11 a Comitetului de ministri catre statele membre privind detentia provizorie, adoptata de catre Comitetul de ministri al Consiliului Europei in data de 27 iunie 1980, in lumina Conventiei, statele membre trebuie sa se asigure ca legislatia si practica lor in cazuri care implica detentiunea in asteptarea procesului se calauzesc dupa anumite principii, printre care si cel statuat la art. II pct. 13, potrivit caruia 'durata detentiei provizorii nu trebuie sa depaseasca limitele care rezulta din obiectivele fixate de principiul 3, si detentia provizorie trebuie sa inceteze in cazul in care durata sa ar fi disproportionata in raport cu pedeapsa susceptibila a fi impusa in cazul condamnarii', avand in vedere ca, in preambulul recomandarii, se afirma ca 'din motive umanitare si sociale este de dorit reducerea aplicarii detentiei provizorii la minimul compatibil cu interesele justitiei'.

48. Prin urmare, in vederea garantarii dreptului la libertate individuala, din jurisprudenta Curtii Constitutionale rezulta ca interpretarea potrivit careia 'legiuitorul constituant a avut in vedere, cu prilejul reglementarii art. 23 alin. (5) din Legea fundamentala, limitarea oricarei privari de libertate, cu exceptia retinerii' trebuie sa fie aplicata nu doar in cazul termenului de 180 de zile, ci si al celui de 30 de zile prevazut de norma constitutionala. Astfel, considerentele deciziei Curtii Constitutionale trebuie avute in vedere, mutatis mutandis, in cazul ambelor termene prevazute de art. 23 alin. (5) din Constitutie.

49. In acest cadru, sesizat cu o propunere de luare a masurii arestarii preventive in cursul urmaririi penale, judecatorul de drepturi si libertati se pronunta prin incheiere, putand dispune admiterea propunerii si luarea masurii arestarii preventive pe o durata de cel mult 30 de zile. Completul de judecatori de drepturi si libertati care solutioneaza contestatia formulata impotriva acestei incheieri poate mentine solutia pronuntata in prima instanta, dar si, in urma reevaluarii conditiilor de subsidiaritate si proportionalitate specifice masurilor preventive, poate respinge propunerea de luare a masurii arestarii preventive si lua masura arestului la domiciliu.

50. In aceasta din urma ipoteza, Completul de judecatori de drepturi si libertati care solutioneaza contestatia, verificand legalitatea si temeinicia solutiei primei instante, trebuie sa aiba in vedere limita constitutionala de privare de libertate instituita de art. 23 alin. (5) din Legea fundamentala. Astfel, cum judecatorul de drepturi si libertati sesizat cu propunerea de arestare preventiva nu putea dispune luarea unei masuri preventive privative de libertate pe o durata mai mare de 30 de zile, nici Completul de judecatori de drepturi si libertati care solutioneaza contestatia nu poate dispune o masura preventiva privativa de libertate prin care privarea de libertate sa depaseasca limita constitutionala de 30 de zile, trebuind sa aiba in vedere ca, in ipoteza luarii masurii arestarii preventive in prima instanta, dispozitia acesteia este executorie de la data pronuntarii.

51. Daca s-ar considera ca in ipoteza mentionata completul de judecatori de drepturi si libertati care solutioneaza contestatia ar putea dispune arestul la domiciliu pe o perioada de 30 de zile, s-ar ajunge la situatia in care inculpatul ar fi privat de libertate ab initio pe o perioada mai mare decat maximul prevazut de Constitutie, in absenta unei dispozitii de prelungire a privarii de libertate in conditiile legii. Or, Curtea Constitutionala a precizat explicit in paragraful 27 al Deciziei nr. 740/2015 ca legiuitorul constituant a avut in vedere, cu prilejul reglementarii art. 23 alin. (5) din Legea fundamentala, limitarea oricarei privari de libertate, care beneficiaza de o reglementare separata prin alin. (3) al aceluiasi art. 23.

52. Privarea de libertate, indiferent de modalitatea concreta (arestare preventiva sau arest la domiciliu), este parte integranta a aceluiasi regim de restrangere a libertatii, astfel incat termenul maxim nu poate fi reinitiat la momentul solutionarii contestatiei.

53. In consecinta, in cazul admiterii contestatiei, Completul de judecatori de drepturi si libertati de la instanta de control judiciar va putea dispune luarea masurii arestului la domiciliu pentru durata de timp ramasa pana la implinirea termenului substantial de 30 de zile calculat de la momentul arestarii preventive a inculpatului in temeiul dispozitiei judecatorului de drepturi si libertati de la prima instanta”.

* Cititi aici intreaga decizie a Inaltei Curti