Efectele nocive ale campurilor electromagnetice au fost mult timp ignorate sau negate, mai ales de catre oficialitati, dar in ultimele decenii asistam la o miscare tot mai ampla si mai intensa vizand acceptarea existentei unor riscuri reale ale acestora pentru sanatatea umana si/sau pentru mediu, ceea ce a presupus intreprinderea de masuratori adecvate si sistematice si elaborarea si aplicarea de masuri corespunzatoare preventive sau reparatorii. Prin Rezolutia 1815 (2011) din 27 mai 2011 adoptata de Comisia permanenta in numele Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei Pericolul potential al campurilor electromagnetice si efectul lor asupra mediului s-a recunoscut oficial ca „alte frecvente neionizante, care sunt de extrema joasa frecventa, liniile electrice ori anumite unde de inalta frecventa, utilizate in domeniul radarelor, telecomunicatiilor si telefoniei mobile par a avea efecte biologice netermice potentiale mai mult sau mai putin nocive asupra plantelor, insectelor si animalelor precum si asupra organismului uman, chiar si in caz de expunere la niveluri inferioare pragurilor oficiale”. Mai recent, prin Raportul Comitetului stiintific pentru noile riscuri asupra sanatatii, identificate sau care pot aparea (SCENIHR) din Cadrul Comisiei Europene, adoptat la 27 ianuarie 2015 si intitulat Efecte potentiale asupra sanatatii ale expunerii la campuri electromagnetice s-a concluzionat ca „studiile precedente care ajunsesera la concluzia ca expunerea la frecvente radio ar putea afecta activitatea cerebrala asa cum este ea reflectata de schimbarile din encefalograma sunt confirmate de rezultatele studiilor mai recente. Totusi, data fiind varietatea domeniilor vizate, durata expunerii, numarul de factori avuti in vedere si metodele statistice este dificil de extras concluzii ferme”.

Pe langa „catalogul” de riscuri si efecte directe vatamatoare pentru sanatate si mediu, generate de expunerea la campurile electromagnetice, un alt fenomen ingrijorator il reprezinta hipersensibilitatea electromagnetica (HSEM), caracterizata prin diverse simptome nespecifice (dermatologice, neurastenice sau vegetative) care difera de la un individ la altul, cu o realitate certa si de o gravitate variabila. Ea este o cauza de stres si de deteriorari ale calitatii vietii pentru un numar crescand de cetateni europeni, potrivit unor estimari recente intre 3 si 5 la suta din populatie fiind astfel afectata. O incidenta mai ridicata de HSEM se inregistreaza in tari precum: Suedia. Germania, Danemarca, Marea Britanie sau Franta, state si in care reactia legislativa a devenit mai intensa si mai adecvata in materie.

Asadar, „concluzia concluziilor” devine din ce in ce mai clara: expunerea la campurile electromagnetice este daunatoare pentru sanatatea umana si mediu, dar nu stim inca si suficient cum, ori, mai degraba, in ce masura si toate consecintele negative posibile.

Totodata, nasterea si afirmarea in dreptul mediului a principiului precautiei, consacrat in plan intern, al UE si international au generat consecinte juridice importante si in acest domeniu. Sectorul care a suscitat cel mai mult interes in aceasta privinta si care a oferit posibilitatea aplicarii practice a principului precautiei a fost cel al implantarii antenelor de radiotelefonie mobila.

Relatiile dintre dreptul mediului si reglementarile referitoare la sanatatea umana sunt deosebit de stranse, in conditiile unei conceptii antropocentrice asupra ecologiei si ale recunoasterii si garantarii unui drept fundamental la un mediu sanatos dar si echilibrat ecologic. Acest fapt este si mai evident in dreptul UE, art. 168 par. 1 din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene dispunand ca: „un nivel ridicat de protectie a sanatatii umane este asigurat in definirea si punerea in aplicare a tuturor politicilor si actiunilor Uniunii”, inclusiv a celei de mediu, in mod simetric in raport cu principiul integrarii. Chiar daca dispozitiile tratatului care organizeaza actiunea in materie sanitara nu mentioneaza acest lucru, principiul precautiei a fost utilizat in mod pretorian si in domeniul sanatatii. S-a considerat astfel ca: „atunci cand incertitudinile subzista amplorii riscurilor pentru sanatatea persoanelor, institutiile pot lua masuri de protectie fara a astepta ca realitatea si gravitatea acestor riscuri sa fie pe deplin demonstrate”, pentru ca principiul precautiei constituie un principiu general al dreptului unional-european.

Reglementarile legale romanesti in materie nu fac decat sa preia si sa transpuna, in plan intern, cu mici ajustari, norme si prevederi internationale, indeosebi unional-europene. Mai intai, art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protectia mediului consacra principiile precautiei in luarea deciziei.

Normele privind limitarea expunerii populatiei generale la campuri electromagnetice de la 0 Hz la 300 GHz au fost aprobate prin Ordinul ministrului sanatatii publice nr. 1193 din 29 septembrie 2006 si reprezinta transpunerea Recomandarii Consiliului Uniunii Europene 1999/519/CE din 12 iulie 1999 privind limitarea expunerii publicului general la campuri electromagnetice (de la 0 Hz la 300 GHz). in acest domeniu de frecventa sunt cuprinse campurile electromagnetice statice, cele de frecventa foarte joasa si campurile de radiofrecventa (RF), inclusiv microundele.

Bazate pe evaluari si date ale cercetarii stiintifice de acum doua decenii aceste norme sunt deja puse in discutie de organisme internationale de profil, iar noile rezultate obtinute in evaluarile pertinente sunt acceptate de comunitatea stiintifica mondiala si reclama o recunoastere oficiala. De altfel, vocatia revizuirii nivelurilor de referinta este expres exprimata in Preambulul (pct. 10) al Recomandarii UE, care arata ca acestea „ar trebui revazute si reevaluate in mod periodic in lumina noilor cunostinte si dezvoltari ale tehnologiei si a aplicatiilor surselor si practicilor care conduc la cresterea expunerii la campuri electromagnetice”. De asemenea, li se poate reprosa si faptul ca sunt fondate numai pe elemente tehnice si nu iau in calcul problematica sanatatii publice si efectele fiziopatologice ale undelor electromagnetice. Spre deosebire de situatia din acest domeniu, in celelalte cerintele si limitele admise au cunoscut o dinamica mai mare, reflectata in succesiunea reglementarilor in materie, cu precadere in dreptul UE si generata de evolutia cunostintelor tehnico-stiintifice.

Astfel, cerintele minime de securitate si sanatate referitoare la expunerea lucratorilor la riscuri generate de campuri electromagnetice sunt stabilite in prezent prin Hotararea Guvernului nr. 520/2016 din 20 iulie 2016, care transpune Directiva 2013/35/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 26 iunie 2013.

Prin Legea nr. 159 din 19 iulie 2016 privind regimul infrastructurii fizice a retelelor de comunicatii electronice, precum si pentru stabilirea unor masuri pentru reducerea costului instalarii retelelor de comunicatii electronice s-au transpus: prevederile art. 11 si 12 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru retelele si serviciile de comunicatii electronice (Directiva-cadru) si, respectiv, prevederile Directivei 2014/61/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 15 mai 2014 privind masuri de reducere a costului instalarii retelelor de comunicatii electronice de mare viteza. Obiectul directivei este acela de a „facilita si stimula extinderea retelelor de comunicatii electronice de mare viteza, prin masuri care promoveaza utilizarea in comun a infrastructurii fizice existente si permite instalarea mai eficace a unora noi, pentru a reduce costurile asociate extinderii acestor retele” [art. 1 (1)] si „instituie cerinte minime referitoare la lucrarile de constructii civile si la infrastructura fizica, in vederea apropierii anumitor aspecte ale actelor cu putere de lege si ale actelor administrative ale statelor membre in domeniile respective” [art. 1 (2)].

Directiva 2014/35/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 26 februarie 2014 privind armonizarea legislatiei statelor membre referitoare la punerea la dispozitie pe piata a echipamentelor electrice destinate utilizarii in cadrul unor anumite limite de tensiune a fost transpusa prin H.G. nr. 409 din 8 iunie 2016 privind stabilirea conditiilor pentru punerea la dispozitie pe piata a echipamentelor electrice de joasa tensiune. Actul normativ stabileste conditiile pentru punerea la dispozitie pe piata a echipamentelor electrice destinate utilizarii in cadrul unor limite de tensiune.

Scopul directivei „este asigurarea faptului ca echipamentele electrice de pe piata indeplinesc cerintele care ofera un nivel ridicat de protectie a sanatatii si securitatii persoanelor, a animalelor domestice si a bunurilor, garantand, in acelasi timp, functionarea pietei interne” (art. 1). Actul legislativ unional-european si cel de transpunere interna se aplica echipamentelor electrice destinate utilizarii la o tensiune nominala cuprinsa intre 50 si 1000 V pentru curentul electric alternativ si intre 75 si 1500 V pentru curentul electric continuu, cu unele exceptii expres prevazute.

Directiva 2014/53/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind armonizarea legislatiei statelor membre referitoare la punerea la dispozitie pe piata a echipamentelor radio a fost transpusa prin Hotararea Guvernului nr. 740 din 5 octombrie 2016 privind punerea la dispozitie pe piata a echipamentelor radio. Aceasta stabileste cerintele esentiale, conditiile de introducere pe piata, punere la dispozitie si/sau de punere in functiune a echipamentelor radio, precum si a conditiilor si cerintelor cu privire la notificarea organismelor de evaluare a conformitatii. Obiectul actului legislativ unional-european este acela de a stabili „un cadru de reglementare pentru punerea la dispozitie pe piata si punerea in functiune a echipamentelor radio in Uniune” [art. 1 (1), iar printre cerintele esentiale ale acestora se numara si „protejarea sanatatii si a sigurantei persoanelor si a animalelor domestice, precum si protejarea bunurilor, inclusiv obiectivele referitoare la cerintele de siguranta prevazute in Directiva 2014/35/UE, dar fara limite de tensiune” (art. 3 (1) lit. a)] precum si „un nivel adecvat la compatibilitatii electromagnetice in conformitate cu Directiva 2014/30/UE” [art. 3 (1) lit. b)].

In privinta actiunii juridice concrete, efective, la momentul actual de dezvoltare a dreptului pozitiv si a jurisprudentei mai multe institutii juridice traditionale, adaptate la particularitatile domeniului, pot fi utilizate pentru prevenirea, remedierea sau indemnizarea daunelor aferente poluarii electromagnetice.

In doctrina si jurisprudenta franceze folosirea institutiei tulburarilor (inconvenientelor) anormale de vecinatate in materie a fost invocata in contextul tendintei de apreciere mai supla a conditiei certitudinii daunei, in sensul angajarii raspunderii in prezenta simplelor riscuri de paguba inca nerealizate. Aceasta a presupus posibilitatea caracterizarii tulburarii numai prin existenta unui risc. Simpla amenintare de dauna ar constitui in sine o tulburare anormala de vecinatate de natura a intemeia o actiune in raspundere civila. S-a apreciat astfel ca un risc de cadere de stanci si de pietre asupra unei proprietati vecine precum si unul de incendiu rezultat din prezenta unei cantitati de paie in apropierea unui imobil sunt suficiente pentru a antrena raspunderea civila pentru depasirea inconvenientelor normale de vecinatate. in aceeasi ordine de idei, s-a angajat raspunderea proprietarului unui iaz care mentinea, in mod artificial, nivelul acestuia foarte ridicat riscand astfel sa provoace inundatii in detrimentul exploatatiei vecine. De remarcat insa ca in toate aceste ipoteze este vorba de un risc cert, dovedit de dauna. in acelasi timp s-a pus problema daca este legitim sa se mearga mai departe si sa se considere ca si un risc numai incert poate sa constituie o tulburare anormala. Sub influenta principiului precautiei, unele instante franceze au acceptat sa treaca peste un atare obstacol si, astfel, sa asimileze unei tulburari anormale de vecinatate existenta unui risc incert precum in cazul amplasarii antenelor de telefonie mobila. Ca atare, riscul de dauna asupra sanatatii riveranilor generat de prezenta acestora nu este, la starea actuala a stiintei, stabilit, dovedit. Potentialul vatamarilor este incert. Incertitudinea afecteaza aici nu numai realizarea daunei ci, in amonte, chiar existenta riscului. Aceasta incertitudine nu a impiedicat, totusi, unele instante judecatoresti franceze sa considere ca temerea legata de incertitudine este constitutiva de o tulburare, al carei caracter anormal rezulta din aceea ca riscul este sanitar, pentru a obliga societatea Bouygues Telecom sa demonteze antenele GSM in litigiu. Desigur, la o prima vedere si in anumite privinte aceasta extensie a notiunii de tulburare anormala de vecinatate la riscurile incerte poate fi criticata. Astfel, in termeni clasici, daca e legitim a considera ca o tulburare anormala de vecinatate expunerea la un risc dovedit de dauna, dimpotriva, incertitudinea care afecteaza existenta riscului ar trebui sa impiedice calificarea inconvenientului ca anormal. Exigenta de certitudine a pagubei ar ajunge la aceeasi concluzie: riscul fiind incert, tulburarea de vecinatate se reduce la o temere si devine una „subiectiva”. Chiar daca sub impulsul progreselor tehnico-stiintifice continue si rapide in materie daca s-ar impune acceptarea extinderii notiunii de tulburare in scopul de a percepe riscurile de dauna si de a intari functia preventiva a raspunderii civile, ea trebuie sa se realizeze in limite rezonabile, sub spectrul amenintarii golirii de orice consistenta a insesi notiunii de tulburare (depasire a inconvenientelor). Altfel spus, principiul precautiei care postuleaza luarea in calcul a riscurilor nedovedite nu ar trebui sa exercite o influenta decisiva asupra notiunii de tulburare de vecinatate; a tine seama de precautie nu trebuie sa conduca la o distorsiune a conceptelor fondatoare ale raspunderii civile ci, cel mult, la o nuantare a semnificatiilor acestora in raport cu noile provocari ale realitatii.

Referindu-ne la posibilitatea folosirii unei institutii de acest gen in dreptul roman, respectiv, depasirea inconvenientelor normale de vecinatate, consacrata de art. 630 din Codul civil, se cuvine remarcat mai intai ca, in timp ce tulburarile anormale de vecinatate din dreptul francez sunt considerate o forma speciala de raspundere extracontractuala, in dreptul roman reprezinta o limita judiciara a dreptului de proprietate, a carei depasire d dreptul la o despagubire sau/si la restabilirea situatiei anterioare. Astfel, potrivit art. 630 alin. (1) C. civ., judecatorul poate interveni in situatiile in care proprietarul cauzeaza, prin exercitarea dreptului sau, inconveniente mai mari decat cele normale in relatiile de vecinatate si, statuand in echitate, sa il oblige la plata unor despagubiri in favoarea celui astfel vatamat si la stabilirea situatiei anterioare, atunci cand acest lucru este posibil. Reclamantul nu trebuie sa dovedeasca culpa proprietarului vecin in depasirea normalitatii inconvenientului si nici chiar existenta unui prejudiciu material. in acest mod dreptul de proprietate a celui care depaseste un inconvenient normal ar fi limitat, pe considerentul ca, desi nu e cazul unei exercitari abuzive (nu exercitiul dreptului este anormal, ci prejudiciul provocat vecinilor si absenta culpei), acesta va fi obligat ca plateasca despagubiri si/sau la inlaturarea inconvenientului anormal provocat.

Alineatul (2) al art. 630 C. civ. reglementeaza ipoteza in care limitele prevazute de lege pentru exercitarea dreptului de proprietate il impiedica pe titular sa desfasoare o activitate necesara sau utila, care cauzeaza un prejudiciu minim vecinilor; intr-o atare situatie instanta, tot actionand in echitate, evalueaza interesele celor doi proprietari vecini si incuviinteaza desfasurarea activitatii vatamatoare, daca prejudiciul cauzat ar fi minor, dar cu despagubire corespunzatoare. Totodata, in ambele situatii judecatorul poate dispune, pe cale de ordonanta presedintiala, masurile considerate necesare pentru prevenirea pagubei, daca producerea acesteia este iminenta sau foarte probabila, cu un caracter provizoriu, pana la solutionarea litigiului pe fond.

Asadar, actionand in baza si in cadrul legal conferit de art. 630 Cod civil poate judecatorul roman sa accepte si sa considere riscul cert, dovedit ca o depasire a unui inconvenient normal de vecinatate? Nimic nu ar impiedica un raspuns afirmativ.

Tot asa, sprijinindu-se pe principiul precautiei se poate considera ca nu certitudinea riscului e cea care justifica calificarea inconvenientului, ci imposibilitatea de a dovedi contrariul. Referitor la depasirea sa, anormalitatea lui, ea ar rezida in ideea ca concretizarea acestui risc natural ar aduce atingere persoanei riveranilor.

Tot in legatura, in principal, cu principiul precautiei si cu posibile semnificatii ale sale in domeniul care ne intereseaza, in doctrina si jurisprudenta occidentale din ultimii ani se admite existenta unui prejudiciu de anxietate.

Chiar daca se manifesta uneori insotit de o dauna corporala, materiala ori economica, acesta nu este o relatie necesara; desigur, atunci cand exista o corelare cu o dauna corporala pe care anxietatea o insoteste, aceasta este mai usor admisibila sub forma unei agravante a primeia. in sine, acest tip de prejudiciu se prezinta ca o dauna morala, extrapatrimoniala legata de o anticipare a manifestarilor unei cauzalitati. De pilda, in acest context, Curtea de Casatie franceza a admis in 2010 acordarea, pentru salariati, in conditiile de pensionare anticipata, de indemnizatii cu titlu de prejudiciu de anxietate provocat de azbociment. Mai precis s-a aratat ca „salariatii se aflau, din fapta angajatorului, intr-o situatie de neliniste permanenta fata de riscul de declarare la orice moment a unei boli datorate azbestului si erau supusi unor controale si examene periodice proprii a reactiva aceasta angoasa”. Daca admiterea indemnizarii prejudiciului de anxietate ar putea fi exclusa cu dificultate in cazuri asemanatoare, extinderea repararii sale este capabila a antrena, din aproape in aproape, repararea a multiple daune a caror proba a prejudiciului corespondent si a legaturii de cauzalitate necesare care ar trebui sa existe intre ele, ramane ipotetica.

In fata tendintei de extindere a situatiilor in care se aplica, Curtea de Casatie a Frantei a incercat, prin jurisprudenta sa, sa limiteze acest prejudiciu de natura subiectiva, cantonandu-l exclusiv in contenciosul privind azbestul si astfel in mod restrictiv, pentru a evita o recrudescenta a proceselor de acest gen cu mize financiare tot mai serioase. Totusi, pentru a inlatura o situatie de inegalitate pentru alte categorii socio-profesionale, anumite instante inferioare rezista pozitiei inaltei Curti recunoscand un nou prejudiciu, zis de expunere. La randul sau, instanta suprema a admis, in extremis, repararea unui asemenea prejudiciu in cazul salariatilor expusi la produse periculoase intr-o statie de benzina. Din aceste ratiuni actiunea juridica de prevenire a riscurilor sanitare la care s-ar expune vecinii de indemnizare a anxietatii care rezulta pentru acestia nu este intotdeauna incununat de succes, in plus, cererile de demontare a antenelor releu fiind de competenta jurisdictiilor administrative alergice la principiul precautiei!

Si „clasica” raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 Cod civil) poate fi invocata in materie. in conditiile lumii de azi, respectivele dispozitii legale au vocatie de a se aplica si inconvenientelor provocate de undele sonore ori de impulsurile electromagnetice, ceea ce este de natura a antrena, daca nu o absorbtie a raspunderii pentru tulburarile (inconvenientele) anormale de vecinatate de raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, cel putin o apropiere partiala a domeniilor lor de aplicare pana la o oarecare intersectare. in acest context se remarca o expansiune extraordinara a categoriei lucrurilor incorporale, inclusiv, sau mai ales, in domenii precum informatica, noile forme de comunicare s.a. cu implicatii notabile asupra conceptiei raspunderii.

Jurisprudenta romana in materie ramane inca saraca, inadecvata in aceasta privinta, dar cu o oarecare reactie care genereaza sperantele unui reviriment adecvat, in conditiile unei actiune intensificate si concertate, dublata de o intelegere corespunzatoare a problematicii aferente. Pana acum trei pozitii principale pot fi identificate. Prima, consta in admiterea cererilor de demontare a antenelor de telefonie mobila pe considerente si temeiuri juridice straine efectelor vatamatoare ale campurilor electromagnetice generate de acestea. Este situatia unei cauze avand ca obiect demontarea si ridicarea antenelor instalate pe terasa unui bloc de locuinte, in termen de 20 zile de la ramanerea irevocabila a hotararii judecatoresti sub sanctiunea platii de daune cominatorii, in caz de refuz reclamanta solicitand si sa fie autorizata sa procedeze la demontarea respectivelor instalatii pe cheltuiala paratei; instanta a admis partial actiunea, parata fiind obligata sa demonteze si sa ridice cele 2 antene in litigiu! Dar judecatorul si-a intemeiat si motivat decizia (ramasa definitiva) pe dispozitiile art. 39–41 din Legea nr. 230/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea asociatiilor de proprietari, constatand nulitatea contractului de inchiriere incheiat de Asociatia de proprietari cu parata, societate de antene GSM! El a ignorat total motivul legat de imposibilitatea garantarii inexistentei efectelor nocive asupra sanatatii, invocat si el de reclamanta, fara a-l lua in considerare sau a arata de ce un atare considerent nu poate fi primit in cazul concret. E o situatie devenita clasica in materie de mediu, in sensul ca in fata necunoscutului, a noutatii absolute a problemei de drept, desi constata ca exista o vatamare, magistratul prefera sa recurga la un instrument juridic cunoscut si deja uzitat, cu justificarea ca se ajunge la acelasi rezultat practic si nu presupune un efort deosebit de interpretare si imaginatie juridica. Desigur limitele unei atare abordari sunt evidente si tin mai ales de insuficienta pregatire a celor chemati sa aplice legea in domenii noi, precum cel general al protectiei mediului si, in special, in cazul de fata, al poluarii electromagnetice!

O a doua situatie se caracterizeaza prin invocarea unor temeiuri de drept mai adecvate problemei, dar insuficient structurate intr-un raspuns juridic coerent si suficient. Astfel, intr-o cauza avand ca obiect anularea unei autorizatii de construire si suspendarea executarii acesteia pana la judecarea pe fond a cauzei, dupa ce instanta de fond a respins cererea ca neintemeiata, jurisdictia de control a infirmat solutia primeia argumentand, printre altele, ca „pentru a fi necesar acordul vecinilor nu este nevoie ca poluarea de orice fel sa produca efecte negative asupra populatiei, fiind suficient sa existe aceasta poluare. Este evident ca campurile electromagnetice de joasa frecventa sau de radio frecventa pe care le emite statia GSM autorizata reprezinta o asemenea poluare pentru a fi necesar acordul tuturor vecinilor, cel putin pe plan orizontal, si nu numai al proprietarilor de la etajul superior scarii X. Astfel, este rezonabil a se considera ca, in raport de distanta mica fata de spatiile destinate locuirii, antenele GSM constituie o sursa de poluare electromagnetica si, chiar daca efectele radiatiilor specifice produse de aceste antene nu au fost pe deplin clarificate, nu se poate nega existenta unui risc pentru sanatatea persoanelor ce locuiesc in proximitatea lor. Studiile stiintifice se axeaza, in principal, pe problema daca expunerea timp indelungat la radiatiile statiilor de telefonie mobila provoaca cancer. Atata timp cat nu s-a stabilit cu un anumit grad de certitudine ca antenele GSM nu au nici un efect periculos asupra vietii si sanatatii unei persoane ce locuieste permanent in preajma acestor dispozitive, recurentii trebuie sa beneficieze de principiul precautiei (instituit de art. 191 din Tratatul de la Lisabona…). Ca atare, in lipsa unor date certe referitoare la consecintele pe termen lung ale expunerii la campuri electromagnetice, avand in vedere limitele cunoasterii umane, autoritatile trebuie sa protejeze cu prioritate individul contra riscurilor potentiale. Reclamantii-recurenti, fiind titulari ai dreptului de protectie impotriva radiatiilor electromagnetice, au dreptul de a-si exprima parerea in legatura cu montarea unei statii fixe de telefonie si apropierea locuintelor lor, facand parte din categoria proprietarilor direct afectati cu care se invecineaza, pe plan orizontal, spatiul supus schimbarii, iar autoritatile au obligatia corelativa de a tine seama de dezacordul manifestat.

Mai intai, o atare jurisprudenta face un pas inainte fata de cea anterioara, desi nu decisiv, in sensul ca desi motivul formal invocat pentru anularea actului administrativ de autorizare a amplasarii antenei GSM ramane unul clasic, lipsa acordului vecinilor vizati, argumentele necesitatii acestuia tinand insa, prin excelenta, de riscul poluarii electromagnetice, al consecintelor posibile si probabile asupra sanatatii umane ale expunerii persoanelor la aceasta.

Cu o atare limitare se face insa aplicarea principiului precautiei si se admite, se accepta si confera astfel consecinte juridice riscului (incert) pentru „sanatatea persoanelor care locuiesc in proximitatea antenelor GSM”. Efectele ultime acordate raman insa limitate, „dreptul de protectie impotriva radiatiilor electromagnetice” rezumandu-se la „dreptul de a-si exprima parerea in legatura cu montarea unei statii fixe de telefonie in apropiere cu locuinta lor” si obligatia corelativa a autoritatilor publice de a tine seama de punctul de vedere al acestora in eliberarea unor acte administrative, precum autorizatiile de construire.

In fine, intr-un progres si mai evident, intr-un caz de speta s-a admis cererea de demontare si ridicare a unor antene GSM pe considerentul posibilitatii efectelor negative asupra sanatatii umane si afectarii in acest mod a drepturilor fundamentale la viata, sanatate si mediu sanatos, cu invocarea principiului precautiei dar, in recurs, reclamantii au renuntat la drept si actiunea a fost astfel respinsa pe fond! Cazul ramane elocvent pentru modul in care se progreseaza, inclusiv juridic, in domenii in care interesul economic, deosebit de puternic, se confrunta cu interesul protectiei individului, a sanatatii si calitatii vietii sale care se infiripa si se impune treptat si anevoios. Lobby-ul societatilor implicate si interesate in promovarea telefoniei mobile este deosebit de puternic si de activ franand, deopotriva, pe cat posibil, realizarea unor cercetari aprofundate si sistematice asupra efectelor expunerii la campurile electromagnetice si diseminarea unei informatii corecte asupra problemei, in vederea adoptarii unor masuri corespunzatoare, inclusiv legislative. O atare situatie presupune, cel putin in perioada imediat urmatoare, pana la intervenirea unor reglementari suficiente si adecvate manifestarea rolului activ si creator al jurisprudentei chemata ca, in conditiile lipsei unui raspuns expres din partea dreptului pozitiv sa caute si sa gaseasca remedii corespunzatoare recurgand la principiile si institutiile juridice consacrate si vocatia lor de a recepta noul.

Desigur, in cele din urma raspunsul juridic cuvenit nu-l poate reprezenta decat o Lege privind aplicarea principiului precautiei la riscurile rezultate din expunerea la undele electromagnetice.