Revolta împotriva proiectului Legii salarizării unitare cuprinde întregul sistem judiciar. Dacă până acum au luat atitudine judecătorii, procurorii și grefierii, de data aceasta vorbim despre o luare de poziție din partea unei membre a Institutului Național de Expertize Criminalistice (INEC). 

Este vorba despre experta criminalistă Dora-Domnica Baciu (foto), cea care, într-un punct de vedere trimis publicației Lumea Justiției, explică în detaliu, cu cifre, de ce Legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice uniformizează, într-adevăr, categoriile sociale, dar le uniformizează prin redistribuirea sărăciei, nicidecum prin creșterea veniturilor.

Redăm întregul comentariu al Dorei Baciu:

„‘Echitate’ în austeritate

Am citit proiectul noii legi a salarizării și am răsfoit livrabilele care au stat la baza lui.

Nu e un secret pentru nimeni că această lege a fost edictată sub atenta ‘îndrumare’ a Băncii Mondiale. Un proiect bazat pe numeroase statistici, analize, grafice și formule de calcul. Din păcate, din tot acest tezaur de expertiză, pare că s-a reținut doar ce s-a pliat pe narativul cultivat în ultimii ani – că unii bugetari sunt ‘prea bine plătiți’ și că trebuie tăiat în carne vie pentru a aduce ‘echitate’.

Proiectul legii salarizării unitare promite echitate. Cifrele din grilele publicate de Ministerul Muncii spun altceva.

Sistemul de grade salariale a fost prezentat cu emfază drept un sistem ‘echitabil, coerent și predictibil’. Înainte de a accepta aceste cuvinte, merită să privim mai atent, cum se realizează concret această faimoasă echitate.

Noua arhitectură salarială este organizată pe 12 grade salariale, cu coeficienți între 1 și 8. Simplu și elegant, la prima vedere. În realitate, modul de implementare este o batjocură. 9 din cele 12 clase sunt înghesuite în jumătate din intervalul maxim de coeficienți (de la 1 la 4,19). Restul de jumătate este rezervată pentru doar 3 clase, destinate demnitarilor și vârfurilor de conducere. Cu alte cuvinte, majoritatea angajaților sunt comprimați într-o zonă salarială relativ joasă, în timp ce spațiul real de creștere și diferențiere este păstrat pentru foarte puțini.

Unde e echitatea când ți se spune că locul tău e undeva jos, în grămadă?

Echitate nu înseamnă să arunci în aceeași oală categorii profesionale complet diferite.

Profesiile, atât de numeroase și de distincte prin natura lor, sunt tratate ca simple date seci, reduse la poziționări statistice lipsite de nuanță.

Astfel ajungem la comparații absurde. De exemplu, medicul veterinar și expertul criminalist sunt plasați în aceeași clasă de salarizare. În teorie, pare ‘echitabil’. În practică, însă, expertul criminalist are incompatibilități severe, nu poate desfășura activități comerciale, nu poate exercita alte profesii remunerate și lucrează într-un sistem sufocat de deficit de personal și supraîncărcare. Veterinarul bugetar poate, teoretic, suplimenta veniturile. Expertul criminalist, nu. La rândul lui, și medicul veterinar se confruntă cu riscuri de altă natură, cum ar fi răniri produse de animale sau contaminări de ordin biologic.

La fel de neinspirat este și cazul comparațiilor privind perspectivele de creștere salarială. Se afirmă că este inechitabil ca un profesor debutant din preuniversitar să aibă o creștere estimată de aproximativ 45% pe parcursul carierei, iar un magistrat de aproximativ 140%. Numai că aceste procente sunt prezentate fără context. Magistratul promovează succesiv către structuri superioare – tribunal, curte de apel, Înalta Curte (sau parchetele de pe lângă acestea) – unde complexitatea cauzelor și responsabilitatea actului de justiție crește substanțial prin efectul aplicării normelor de competență și gradelor de jurisdicție. Profesorul poate desfășura aceeași activitate, în aceeași instituție, întreaga carieră. Sunt profesii diferite, cu mecanisme diferite de evoluție și cu constrângeri diferite.

Exact aceasta este marea problemă a proiectului, și anume că se confundă uniformizarea cu echitatea.

Echitatea reală nu înseamnă pui toate profesiile laolaltă și să le compari exclusiv prin grafice și coeficienți. Echitatea înseamnă să înțelegi concret condițiile de muncă, restricțiile, riscurile, responsabilitatea, volumul de activitate și realitățile diferite dintre instituții, orașe sau structuri. Uneori diferențele dintre două instituții din aceeași categorie profesională pot fi mai mari decât diferențele dintre două profesii distincte.

În mod ironic, sporurile atât de demonizate în spațiul public reprezentau tocmai încercarea – imperfectă, desigur – de a reflecta unele dintre aceste particularități - condiții improprii, suprasolicitare, riscuri profesionale sau responsabilități speciale. În prezentul proiect, zeci de sporuri sunt eliminate ‘de-a valma’, fără o analiză reală a motivului pentru care existau.

O parte dintre aceste sporuri, cum sunt cel de confidențialitate și de solicitare neuropsihică, eliminate din actualul proiect, au fost recâștigate în instanță, cu eforturi considerabile. Puținele sporuri care se păstrează sunt plafonate la 20% din fondul de salarii — un procent prea mic pentru a permite o diferențiere reală și pentru a acoperi în mod corect toate particularitățile unei activități.

O altă problemă fundamentală este că cele 12 grade salariale sunt construite având ca reper funcțiile aflate la vechime mare și grade maxime, nu funcțiile de debut. Această opțiune de a folosi cunoștințele și experiența drept criteriu de diferențiere, indiferent de activitatea la care se aplică, produce o distorsionare profundă încă de la bază. Un sistem cu adevărat echitabil ar fi trebuit să pornească de la nivelul debutului și să construiască progresia în mod coerent, nu să calibreze întregul sistem după vârful carierei.

Ar fi existat soluții mai elegante. Indemnizațiile de conducere puteau fi remunerate separat, ca procent adăugat la funcția de bază, eliberând astfel spațiu în grilă pentru a remunera mai decent funcțiile de execuție. Gradele 10–12 nu ar fi trebuit să fie monopolul conducerii — ar fi putut reflecta și complexitatea reală a unor funcții de execuție cu responsabilitate sporită. Dar aceste soluții presupuneau un efort analitic pe care nici statul român, nici experții plătiți de Banca Mondială nu au vrut sau nu au putut să îl facă.

În condițiile unei inflații galopante, cu costuri dublate la facturi, combustibil și alimente, această nouă lege nu face decât să adâncească sărăcia și, mai ales, să o distribuie „echitabil” către toți cei care muncesc la stat.

Ceea ce se prezintă drept reformă istorică este, în esență, o redistribuire a insuficienței. O lege scrisă sub presiunea unui jalon PNRR, elaborată în bună măsură de o instituție financiară internațională care a tratat categoriile salariale ca pe abstracțiuni statistice, fără nicio atenție față de specificul real al fiecărei meserii. Un document care, în loc să recunoască diversitatea condițiilor de muncă, preferă să le niveleze — și numește asta echitate.

Nu este echitabil. Este, cel mult, egal distribuit în sărăcie”.