Lumea Justiției revine cu noi dezvăluiri despre terfiantul caz al avocaților Mihaela Lupu (fostă Bodîrlău) și Sorin Calaigii, care după ce au executat aproape 3 ani de închisoare au fost achitați pe motiv că „fapta nu există”, în urma admiterii cererilor de revizuire a hotărârilor de condamnare (click aici pentru a citi).

În ediția de astăzi vom prezenta motivarea sentinței nr. 99 F, din 3 iunie 2026, pronunțate în dosarul nr. 4492/2/2023, prin care judecătoarea Florina Rizescu de la Curtea de Apel București a admis cererile de revizuire formulate de avocații Mihalea Lupu și Sorin Calaigii, dispunând achitarea lor.

Motivarea instanței prezintă în detaliu modul în care a fost fabricat dosarul în care fostul procuror DNA Andrei Bodean (foto, în prezent șeful Parchetului Tribunalului Militar București) i-a trimis în judecată pe Lupu și Calaigii. Iar modul de lucru al parchetului s-a bazat pe denunțuri mincinoase și înregistrări trunchiate. Nu o spunem noi, a constatat-o judecătoarea CAB Florina Rizescu, aceasta stabilind că acuzațiile „formulate împotriva revizuenţilor şi care au stat la baza condamnării acestora, sunt consecinţa unei erori fundamentale decurgând din valorificarea unor probe nelegale, constând în înregistrări ambientale cu conţinut alterat/modificat”, realizate de niște denunțători față de care s-a și reținut comiterea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prin producerea sau ticluirea de probe nerale.

Redăm fragmente din sențința prin care judecătoarea CAB Florina Rizescu a admis cererile de revizuire formulate de avocații Mihalea Lupu și Sorin Calaigii, dispunând achitarea lor (motivarea este atașată la finalul articolului):

„Sub un prim aspect, Curtea are în vedere faptul că prin ordonanţa nr. 2354/P/2022 din 06 decembrie 2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii de către suspectul Bodean Andrei a infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. 1 C.pen. (persoană vătămată Calaigii Sorin), abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. 1 C.pen. (persoană vătămată Bodîrlău Mihaela), cercetare abuzivă, prev. de art. 280 alin, 2 C.pen. (persoană vătămată Calaigii Sorin), cercetare abuzivă, prev. de art. 280 alin. 2 C.pen. (persoană vătămată Bodîrlău Mihaela), represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. 1 C.pen. (persoană vătămată Calaigii Sorin), represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. 2 teza I C.pen. (persoană vătămată Calaigii Sorin), cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. 2 teza I C.pen. (persoană vătămată Calaigii Sorin), cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. 1 C.pen., fals intelectual, prev. de art. 321 alin. 1 C.pen. (în referire la plângerea penală formulată de persoana vătămată Calaigii Sorin), toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen., întrucât faptele nu există.

Deopotrivă, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii de către suspectul Petroşan Viorel a infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. 1 C.pen. raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. (persoană vătămată Calaigii Sorin), complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. 1 C.pen. raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. (persoană vătămată Bodîrlău Mihaela), complicitate la cercetare abuzivă, prev. de art. 48 alin. 1 C.pen. raportat la art. 280 alin. 2 C.pen. (persoană vălămată Calaigii Sorin) şi complicitate la cercetare abuzivă, prev. de art. 48 alin. 1 C.pen. raportat la art. 280 alin. 2 C.pen. (persoană vătămată Bodîrlău Mihaela), toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen., întrucât faptele nu există.

Totodată, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii de către inculpaţii Miron Ion, Miron Vasile şi Miron Ştefan a infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, prev. de art. 268 alin. 2 C.pen., întrucât a intervenit prescripţia.

(...)

Instanța subliniază astfel că, soluția de clasare nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a-e C.proc.pen., respectiv pe inexistența faptelor, inexistența probelor ori pe lipsa caracterului penal al conduitei cercetate. Dimpotrivă, cauza care a împiedicat continuarea procesului penal a fost exclusiv intervenirea prescripției răspunderii penale, ceea ce presupune, în mod implicit, că organul judiciar a constatat existența unor date care susțin realitatea faptelor cercetate și întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor investigate, cu privire la martorii denunţători.

Totodată, în legătură cu această soluţie şi celelalte măsuri procesuale dispuse de aceeaşi unitate de parchet, prin ordonanţa nr 273/P/2019 din data de 06.06.2019, Curtea notează că elementul material al infracţiunilor reţinute în sarcina martorilor denunţători Miron Ion, Miron Vasile şi Miron Ştefan, a constat în aceea că, la data de 05.03.2014 Miron Ştefan a formulat un denunţ penal împotriva revizuentei Bodârlău Mihaela, iar la data de 13.05.2014 a predat la Direcţia Naţională Anticorupţie ST Constanţa, un suport magnetic , tip Dvd, marca Princo, despre care a afirmat că ar conţine înregistrarea unor convorbiri purtate cu revizuenta Lupu Mihaela în luna aprilie a anului 2104, înregistrarea fiind realizată de martorul Miron Ion, aspecte susţinute şi de către Miron Vasile, implicat de asemenea în realizarea înregistrării şi predarea acestora către organele judiciare.

În ceea ce priveşte aceste înregistrări, din probele administrate în cauză, expertize extrajudiciare efectuate cu privire la respectivele înregistrări şi declaraţiile martorilor, a rezultat că fişierele supuse expertizării, care reprezintă probe în cauză, nu conţin înregistrări originale, nu reprezintă clone/duplicate ale unor înregistrări originale şi conţin urme clasice de editare computerizată, prin ştergere şi recomprimare în vederea obstrucţionării expertizării înregistrării, aspecte pe care le-au avut în vedere organele judiciare implicate în pronunţarea soluţiei de clasare cu privire la infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta ticluirii de probe nereale prev. de art. 268 alin. 2 C.pen., săvârşită de către martorii denunţători Miron Ion, Miron Vasile şi Miron Ştefan.

În raport de aspectele indicate anterior, relevante pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire, Curtea subliniază mai întâi, că, deşi pentru soluţionarea dosarului finalizat cu condamnarea revizuenţilor, instanţele de fond şi de apel au luat la cunoştinţă de criticile formulate de aceştia din urmă, inclusiv privitoare la caracterul pretins fals şi neautentic al înregistrărilor ambientale, aceste susţineri au fost analizate în contextul probatoriului existent la acel moment procesual, fără a beneficia de elementele de noutate apărute ulterior, respectiv Ordonanţa nr. 2354/P/2022 din 06 decembrie 2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, prin care s-a dispus clasarea pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta ticluirii de probe nereale prev. de art. 268 alin. 2 C.pen., de către martorii denunţători Miron Ion, Miron Vasile şi Miron Ştefan, urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Or, situaţia juridică şi probatorie s-a modificat în mod substanţial prin emiterea ordonanţei nr. 2354/P/2022 din data de 06.12.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, act procesual care confirmă existenţa unor împrejurări noi, necunoscute instanţelor de fond şi de apel la momentul pronunţării hotărârii de condamnare, cu implicaţii directe asupra materialului probator administrat în cauză şi care a fundamentat soluţia de condamnare a revizuenţilor.

Curtea reţine aşadar, că această ordonanţă prezintă caracterul juridic al unei împrejurări noi în sensul art. 453 alin. 1 lit. a Cod de Procedură Penală, întrucât relevă aspecte esenţiale privitoare la probitatea martorilor denunţători cu privire la denunţul formulat împotriva revizuenţilor şi la autenticitatea şi integritatea înregistrărilor ambientale, depuse de către martori, în susţinerea denunţului.

În ceea ce priveşte înregistrările ambientale, incidente soluţiei de clasare dispusă pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta ticluirii de probe nereale prev. de art. 268 alin. 2 C.pen., de către martorii denunţători Miron Ion, Miron Vasile şi Miron Ştefan, Curtea constată mai întâi că, în mod corect s-a reţinut în dosarul nr. 2354/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică că fişierele care cuprindeau înregistrările ambientale depuse de către martorii denunţători, prezintă urme de modificare după momentul realizării înregistrărilor, prin de alipire, alterare, recomprimare şi modificare a înregistrărilor care au stat la baza acuzaţiilor. Acest aspect a fost confirmat de altfel şi de raportul de expertiză criminalistică nr. 7 din data de 12.01.2017 a INEC Bucureşti- expert criminalist autorizat Gheorghe Pop, raport din care reiese cu certitudine faptul că nu se poate stabili autenticitatea înregistrării înregistrare 1.mpg., iar înregistrările 2.avi şi 2. avi nu sunt autentice, acestea reprezentând montaje de materiale audio-video. Curtea constată că prin acelaşi raport s-a mai arătat că la examinarea fişierului înregistrare l.mpg nu au fost identificate urme de alterare sau urme ale unor modificări prin editare, ştergere, inserare sau adăugare de materiale audiovideo, însă în fişierele înregistrare 2.mpg şi 2.avi au fost identificate urmele de editare enumerate în cuprinsul raportului, la filele 6 şi 7, respectiv la filele 10-12, iar din cauza lipsei din înregistrările expertizate a unor repere temporale general recunoscute nu se poate stabili data la care au fost realizate înregistrările şi nici data la care au fost realizate montajele din cadrul fişierelor înregistrare 2 .mpg şi 2. avi.

Sub acest aspect, Curtea are în vedere şi concluziile expertizei extrajudiciare, întocmite de expertul tehnic Caramihai Mihai în luna mai 2015, prin care se arată că înregistrările prezentate nu sunt originale, că se poate afirma (în limita unei presupuneri rezonabile) faptul că ambele fişiere analizate prezintă elemente de modificare după momentul înregistrării şi că este foarte posibil să fi fost făcute intervenţii asupra imaginilor şi/sau sunetelor înregistrate, neputându-se preciza dacă echipamentul cu care au fost făcute înregistrările (audio/video) este omologat sau nu şi dacă el se regăseşte depus la dosarul cauzei.

De asemenea, împrejurarea că aceste înregistrări prezintă un conţinut modificat, rezultă şi din concluziile raportului de expertiză întocmit la data de 25.10.2014 de către expertul criminalist autorizat- expert tehnic judiciar Cătălin Grigoraş prin care se arată faptul că fişierele 2.avi şi înregistrare-2.mpg nu conţin înregistrări originale; nu reprezintă clone/duplicate sau copii ale unor înregistrări originale; conţin urme clasice de editare computerizată prin ştergere şi recomprimare în vederea obstrucţionării expertizării înregistrării; au formate şi caracteristici diferite.

Suplimentar constatărilor consemnate anterior, cu privire la caracterul neautentic şi alterat al înregistrărilor ambientale, cuprinzând discuţii purtate de către revizuenta Lupu Mihaela în prezenţa martorilor denunţători, depuse de către aceştia la organul de urmărire penală în vederea dovedirii aspectelor menţionate în denunţul formulat anterior, Curtea apreciază că se impune a nota şi alte aspecte relevante cu privire la aceste probe, sub aspectul fiabilităţii și loialității, cu implicaţii pentru stabilirea caracterului echitabil al procedurii desfăşurate în faza de urmărire penală.

Astfel, se reţine mai întâi că aceste înregistrări au fost realizate la o distanță semnificativă de timp, ulterior momentului presupus al comiterii faptelor, respectiv la aproximativ doi ani, de către persoane ce au în cauză calitatea de denunțători, membri ai aceleiaşi familii și care, în aceeași perioadă în care au fost formulat denunțurile, erau implicate în alte proceduri judiciare privind săvârșirea unor infracțiuni grave, precum șantajul, tentativa la omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice și alte infracțiuni conexe. Ca urmare a acestor denunţuri, martorii denunţători, Miron Ion şi Miron Vasile, au beneficiat de dispoziţiile art 19 din Legea 682/2002, în propriile proceduri judiciare, prin adresele nr 37/P/2014 şi 193/P/2013 din data de 22.05.2014 emise de unitatea de parchet pe rolul căreia se afla dosarul deschis ca urmare a denunţurilor formulate, consemnându-se faptul că aceştia îndeplinesc condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Se notează totodată că, înregistrările ambientale care au fundamentat în mod esențial acuzația împotriva revizuenţilor, au fost realizate de martorii denunțători cu mijloace proprii, iar dispozitivul original cu care s-au efectuat, nu a fost prezentat unui organ judiciar, martorii prezentând, astfel cum se va indica la momentul realizării analizei declaraţiilor acestora, explicaţii contradictorii cu privire la modalitatea concretă în care au fost realizate înregistrările şi copiile aflate la dosarul cauzei, respectiv, motivul pentru care nu mai dețin dispozitivul de înregistrare. În raport de aspectul consemnat anterior, Curtea reţine şi faptul că acest mijloc de înregistrare şi stocare, nu a fost supus în cadrul procesului penal, unei verificări/expertizări tehnico-ştiinţifice.

Totodată, cu privire la aspectul că înregistrările nu au fost efectuate în proximitatea temporală a pretinselor fapte de corupție, ci la aproximativ doi ani după presupusa săvârșire a acestora, se impune a se menţiona că, o asemenea succesiune factuală este incompatibilă cu ideea surprinderii spontane a unei activități infracționale aflate în desfășurare, fiind aptă să confere credibilitate susținerilor revizuenților potrivit cărora, denunțătorii au acționat sub coordonarea ori îndrumarea organelor judiciare pentru crearea unor mijloace de probă incriminatoare.

Această concluzie este întărită și de aspectul că aceste înregistrări au fost realizate ulterior momentului depunerii denunţului îmotriva revizuentei, de către martorul Miron Ştefan, aşadar ulterior intrării în contact a denunţătorului cu organele judiciare, respectiv de susţinerile martorilor Miron Ion şi Miron Dănuţ, prezentate cu privire la acest aspect, în cursul unor declaraţii date ulterior finalizării fazei de urmărire penală. Astfel din aceste declaraţii, rezultă indicii că denunțătorii ar fi fost orientați de procuror să realizeze respectivele înregistrări, martorii Miron Ion şi Miron Dănuţ, precizând în acest sens, că în vederea obţinerii beneficiului prevăzut de art 19 din Legea 682/2002, au luat legătura cu o anumită persoană de la SRI, care i-a înmânat martorului Miron Ion suma de 200 de lei, pentru a achiziţiona un dispozitiv de înregistrare. Potrivit aceloraşi declaraţii, au fost realizate respectivele înregistrări, iar ulterior depunerii înregistrărilor la dosarul cauzei care o privea pe revizuenta Lupu Mihaela, procurorul i-a solicitat martorului Miron Ştefan să depună denunţ şi împotriva revizuentului Claigii Sorin.

Aşadar, ansamblul circumstanțelor relevate de materialul probator generează cel puțin aparența rezonabilă că denunțătorii au acționat în strânsă coordonare cu organele judiciare, în afara unui cadru procedural clar și lipsit de garanții suficiente privind legalitatea și loialitatea administrării probelor, începând cu chiar debutul urmării penale desfăşurate împotriva revizuenţilor. Totodată, la acest moment analitic, se impune a se reitera că, astfel cum s-a evidenţiat anterior, din ansamblul verificărilor efectuate, rezultă că înregistrările depuse la

dosar prezintă elemente clare de alterare și intervenții asupra conținutului original, aspecte incompatibile cu exigențele de integritate și autenticitate pe care trebuie să le întrunească orice mijloc de probă, astfel încât, caracterul contrafăcut ori modificat al acestora lipsește proba de credibilitate și de forță probantă, întrucât instanța nu poate fundamenta soluția asupra unor suporturi informaționale a căror fidelitate față de realitatea faptică este serios compromisă.

(...)

Concluzionând sub acest aspect, instanța apreciază, în considerarea tuturor aspectelor prezentate, că, menținerea în materialul probator a unor înregistrări realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente şi care prezintă un conţinut alterat/modificat, ar genera o gravă atingere adusă principiului legalităţii şi loialității administrării probelor și ar compromite încrederea necesară într-un act de justiție imparțial și obiectiv. În mod evident, aflarea adevărului nu poate fi realizată prin utilizarea unor mijloace viciate, existând în mod evident riscul ca, în urma administrării unui probatoriu ce conţine astfel de mijloace de probă, să se ajungă la concluzii în contradicţie cu situaţia de fapt reală şi implicit, la o soluţie care reprezintă o eroare judiciară.

În consecință, având în vedere caracterul neautentic al înregistrărilor, conţinutul modificat al acestora, lipsa garanțiilor de integritate a suportului original, precum și necesitatea respectării standardelor impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de jurisprudența Curții Europene și de exigențele constituționale interne, cu relevanţă asupra caracterului nelegal al probelor, instanța apreciază că aceste mijloace de probă sunt nelegale concluzie în raport de care se impune, în baza art.102 alin.2 Cod de Procedură Penală, excluderea din materialul probator a înregistrărilor ambientale ce se regăsesc la dosarul cauzei, cât şi a proceselor-verbale de transcriere a acestor înregistrări, cu consecința înlăturării oricărei valorificări procesuale a acestora.

În continuare, întrucât instanța a dispus excluderea unor mijloace de probă care au constituit inclusiv baza sesizării din oficiu a organelor judiciare și care au prezentat o relevanță determinantă în economia acuzației penale formulate împotriva revizuenților, iar aspectele care au reprezentat temei pentru această excludere, nu pot fi desprinse nici de maniera în care s-a desfășurat urmărirea penală îndreptată împotriva revizuenților, Curtea apreciază că se impune realizarea unei analize asupra modalității de desfășurare a urmăririi penale, din perspectiva respectării exigențelor procesului echitabil și a garanțiilor aferente dreptului la apărare.

În realizarea acestui demers analitic, Curtea identifică o serie de deficiențe procedurale, semnalate de altfel și de către revizuenți în ambele cicluri procesuale, care sunt de natură a contura aparența unei urmăriri penale desfășurate cu încălcarea principiului loialității administrării probelor și cu afectarea efectivă a dreptului la apărare garantat inculpaților.

Astfel, Curtea reține mai întâi că sesizarea organelor judiciare s-a realizat prin denunț, formulat, de către martorul Miron Ştefan la data de 05.03.2014, împotriva revizuentei Lupu Mihaela, cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. Ulterior, la data de 13.05.2014, acesta a predat către Serviciul Teritorial al Direcţiei Naţionale Anticorupţie Constanţa un suport magnetic, tip DVD, având ca şi conţinut, înregistrări ambientale purtate de revizuenta Lupu Mihaela şi Miron Ion, Dumitru Lucia, Bălan Cristina, respectiv Bolmandâr Nicolae şi Bolmandâr Adrian, realizate în luna aprilie 2014, aşadar, la un moment ulterior depunerii denunţului. În baza respectivelor înregistrări, s-a realizat şi sesizarea din oficiu, la data de 26.05.2014, cu privire la revizuentul Calaigii Sorin, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art 6 din Legea 78/2000 raportat la art 291 alin 1 Cod Penal.

Din materialul probator administrat în cauză, declaraţiile martorilor denunţători Miron Ştefan, Miron Vasile, Miron Ion, respectiv martora Dumitru Lucica, se reţine că aceste înregistrări ambientale au fost realizate şi depuse la dosarul cauzei de către membrii aceleiași familii – familia Miron –, persoane cunoscute cu antecedente penale și care, în aceeași perioadă în care au formulat denunțurile, erau implicate în alte proceduri judiciare privind săvârșirea unor infracțiuni grave, precum șantajul, tentativa la omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice și alte infracțiuni conexe, iar ca urmare a acestor denunţuri, martorii denunţători, Miron Ion şi Miron Vasile, au beneficiat de dispoziţiile art 19 din Legea 682/2002.

Aşadar, se notează ca un prim aspect, fără a se aprecia că există o încălcare a

dispoziţiilor legale, faptul că martorii denunţători, urmare a denunţului şi înregistrărilor ambientale depuse, au beneficiat de dispoziţiile legale prevăzute de art 19 din Legea 682/2002, la un moment foarte apropiat de contribuţia acestora pentru debutul cercetărilor penale desfăşurate împotriva revizuenţilor, reţinându-se astfel calitatea acestora de persoane interesate, în obţinerea unor reduceri de pedepse în propriile cauze penale.

În continuare în cadrul aceleiaşi analize, Curtea observă că aceste înregistrări, deși au reprezentat fundamentul factual esențial al acuzației și au determinat orientarea întregii activități de urmărire penală, nu au fost supuse unor verificări tehnice minimale privind autenticitatea, integralitatea și caracterul nealterat al conținutului acestora, în condiţiile în care persoanele cercetate în baza acestor înregistrări, au susţinut caracterul nereal al conţinutului respectivelor înregistrări. Mai mult, la dosarul cauzei nu s-a aflat în niciun moment, suportul original ori dispozitivul utilizat pentru realizarea înregistrărilor de către martorul denunțător Miron Ștefan, acesta indicând în declaraţiile date în faţa instanţei, că respectivul dispozitiv nu i-a fost solicitat de către organele de urmărire penală în vederea atașării la dosar sau a efectuării unei expertize de specialitate.

(...)

O altă deficiență identificată de instanță, rezidă în modalitatea accelerată în care s-a desfășurat urmărirea penală faţă de revizuenţi, respectiv existenţa unui interval temporal extrem de redus, între momentul efectuării în continuare urmăririi penale faţă de suspecta Lupu Mihaela pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev de art 6 din Legea 78/2000 rap la art 291 alin1 C.pen, extinderea urmăririi penale faţă de aceasta sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzut de art 207 alin 1 C.pen şi extinderea urmăririi penale faţă de suspectul Calaigii Sorin, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev de art 6 din Legea 78/2000 rap la art 291 alin1 C.pen, măsuri procesuale dispuse la data de 26.05.2014, prin ordonanţa nr 37/P2014, momentul punerii în mișcare a acțiunii penale față de revizuenți, respectiv data de 10.06.2014 şi data emiterii rechizitoriului și trimiterii în judecată a revizuenţilor, realizată în data de 04.07.2014.

Analizând totodată, activitatea procesuală desfășurată în acest interval scurt de timp de către organele de urmărire penală, instanța observă că nu au fost administrate probe în apărare și nici nu au fost efectuate demersuri reale pentru verificarea susținerilor formulate de inculpați, în apărare.

În acest sens, în mod deosebit, Curtea reține că principala solicitare probatorie formulată de revizuenți - constând în efectuarea unei cercetări tehnico-științifice asupra înregistrărilor care au stat la baza debutului urmăririi penale – nu a fost soluționată în mod efectiv, rechizitoriul fiind întocmit și cauza trimisă în judecată chiar la aceeași dată la care această cerere a fost formulată.

Totodată, instanța de revizuire apreciază că se impune ca în acest demers analitic să fie verificate şi criticile formulate de revizuentul Calaigii Sorin, referitoare la pretinsa stare de incompatibilitate în care s-ar fi aflat procurorul de caz, incompatibilitate generată de existența unei relații de adversitate personală între acesta și revizuent, aspect în raport de care apărarea apreciază că desfăşurarea urmăririi penale s-a realizat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, Curtea, fără a se pronunţa asupra temeiniciei cererii, constată că cererea de recuzare formulată în cursul urmăririi penale de către revizuentul Calaigii Sorin, cu privire la procurorul care desfăşura activitatea de urmărire penală împotriva sa, a fost respinsă prin ordonanţa nr 193/P2013 din data de 25.01.2014, fără realizarea unor verificări minimale a susținerilor concrete invocate de revizuent, cu privire la această situaţie de incompatibilitate.

Astfel, deși în motivarea cererii de recuzare au fost indicate împrejurări factuale precise și au fost menționați martori ce puteau prezenta aspecte cu privire existența relațiilor conflictuale reclamate, organul competent nu a procedat la efectuarea unor verificări minimale apte să clarifice aparența de imparțialitate a procurorului, reclamată de revizuenţi.

(...)

Toate aspectele semnalate cu privire la faza de urmărire penală, conduc la concluzia că perspectiva adoptată de parchet, astfel cum transpare din întreaga construcție a acuzației, este aceea a unei prezumții aproape absolute de vinovăție, anterior unei verificări reale și complete a situației de fapt, ceea ce a condus la ignorarea unor probe esențiale în favoarea inculpaților și la valorificarea exclusivă a unor mijloace de probă, ulterior contestate, în calea extraordinară de atac și excluse din materialul probator.

Or, în aceste condiții de desfăşurare a urmăririi penale, dreptul la apărare al revizuenţilor, în această fază procesuală, apare ca fiind unul pur formal, lipsit de caracter efectiv, contrar standardelor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora art. 6 din Convenție garantează drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii (cauza Artico c. Italiei). În acelaşi sens, Curtea notează că principiul egalității armelor presupune acordarea unei posibilități reale acuzatului de a combate probele administrate împotriva sa și de a solicita administrarea unor probe pertinente în apărare.

În consecință, Curtea reține că neregularitățile constatate nu reprezintă simple vicii procedurale izolate, ci configurează un ansamblu de deficiențe susceptibile să afecteze însăși corectitudinea procesului penal și încrederea legitimă pe care justițiabilii trebuie să o aibă în actul de justiție. Or, într-un stat de drept, aflarea adevărului nu poate fi realizată cu ignorarea garanțiilor fundamentale ale procesului echitabil, întrucât legitimitatea actului de justiție derivă nu numai din finalitatea acestuia, ci și din respectarea riguroasă a regulilor de procedură și a drepturilor fundamentale ale persoanei acuzate.

Concluzionând cu privire la echitabilitatea procedurii desfăşurate de organele de urmărire penală, împotriva revizuenţilor față de ansamblul consideraţiilor expuse, Curtea apreciază că modalitatea concretă de desfășurare a acestei faze procesuale, relevă existența unor grave carențe de ordin procedural, incompatibile cu exigențele unui proces echitabil și cu obligația pozitivă a organelor judiciare de a administra probele în mod loial, obiectiv și echidistant, analiza realizată, evidențiind caracterul precar al activității de urmărire penală și imposibilitatea menținerii concluziei că procedura desfășurată a oferit garanții suficiente de imparțialitate, contradictorialitate și efectivitate a dreptului la apărare.

(...)

Soluţia pronunţată în ordonanţa nr. 2354/P/2022 din 06 decembrie 2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, confirmată prin decizia nr. 193 din 04.04.2023 a judecătorului de cameră preliminară al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a atestat în mod definitiv că martorii denunţători Miron Ion, Miron Vasile şi Miron Ştefan, au produs sau ticluit probe nereale cu scopul de a dovedi săvârşirea faptelor de către revizuenţi, respectiv au sesizat organele judiciare cu denunţ formulat împotriva revizuenţilor Lupu Mihaela şi Calaigii Sorin, cunoscând caracterul nereal al faptelor sesizate.

Or, în contextul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, printr-o hotărâre definitivă, că martorii-denunțători au săvârșit infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 Cod penal, declarațiile acestora date în aceeaşi cauză penală, în mod evident, nu mai pot constitui un suport probator apt să fundamenteze o soluție de condamnare ori să mențină o hotărâre de condamnare împotriva revizuenților, întrucât însăși sursa probatorie este compromisă sub aspectul veridicității, loialității și credibilității sale intrinseci.

Astfel, infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. 2 C.pen, având în vedere conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni, presupune formularea cu știință, a unor acuzații nereale ori ticluirea unor probe false împotriva unei persoane determinate. Or, în măsura în care s-a stabilit că denunțătorii au acționat împotriva revizuenţilor, cu intenția de a determina organele judiciare să creadă într-o situație factuală inexistentă, rezultă că depozițiile lor sunt afectate de un viciu structural de sinceritate, incompatibil cu exigențele unui proces echitabil și cu standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

(...)

În raport de acest aspect, Curtea reţine că martorii denunţători Miron Vasile şi Miron Ion au valorificat denunţurile formulate împotriva revizuenţilor în dosarele nr 320/312/2015 şi 39/98/2015 ale Tribunalului Ialomiţa, putându-se constata astfel că, declaraţiile acestora sunt afectate de un dublu viciu de lipsă de credibilitate, derivând din interesul procesual direct de a obține clemență penală, dar şi din constatarea caracterului mincinos și fraudulos al acuzațiilor formulate împotriva revizuenţilor, prin denunţ.

Aşadar, în raport de consideraţiile anterioare, cu atât mai mult se impune excluderea valorificării declarațiilor acestor denunțători, în condiţiile în care a rezultat că denunțurile formulate împotriva revizuenților nu au reprezentat manifestări spontane ale obligației civice de cooperare cu justiția, ci instrumente procesuale utilizate strategic pentru obținerea beneficiului reducerii limitelor de pedeapsă prevăzut de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (sau

dispozițiile echivalente privind cauza legală de reducere a pedepsei pentru denunțător), în propriile cauze penale în care aceștia aveau calitatea de inculpați.

Într-o asemenea ipoteză, credibilitatea depozițiilor este afectată nu doar prin conduita infracțională constând în inducerea în eroare a organelor judiciare, ci și prin existența unui interes personal, direct, concret și imediat al denunțătorilor de a obține un avantaj penal substanțial. Or, jurisprudența europeană și principiile fundamentale ale procesului penal impun ca declarațiile provenite de la persoane aflate într-o asemenea situație procesuală să fie analizate cu maximă rezervă, tocmai pentru că acestea sunt susceptibile de denaturare a adevărului în scopul obținerii unui beneficiu juridic propriu.

(...)

În aceste condiții, valorificarea declarațiilor unor denunțători care au urmărit obținerea reducerii pedepsei în propriile cauze penale, au avut aşadar au avut un interes penal direct în formularea acuzațiilor și au fost ulterior identificați ca autori ai infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în legătură cu prezenta cauză, ar reprezenta o încălcare gravă a standardului de fiabilitate a probei penale și a exigențelor art. 6 CEDO.

Mai mult, o condamnare întemeiată determinant pe asemenea declarații ar transforma procesul penal într-un mecanism vulnerabil la denunțuri speculative și acuzații fabricate pentru beneficii personale, incompatibil cu principiile statului de drept și cu necesitatea ca vinovăția să fie stabilită exclusiv pe baza unor probe certe, loiale și credibile, administrate dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Prin urmare, concluzia juridică ce se impune este aceea că declarațiile martorilor denunțători care au săvârșit infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu mai pot fi valorificate împotriva revizuenților, întrucât provin de la surse probatorii compromise prin conduită infracțională, încalcă standardul fiabilității probei penale, sunt incompatibile cu exigențele art. 6 CEDO privind procesul echitabil, afectează prezumția de nevinovăție, compromit caracterul loial al administrării probelor și fac imposibilă atingerea standardului „dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

În continuare, Curtea notează că și în ipoteza în care s-ar aprecia că declarațiile martorilor-denunțători nu trebuie înlăturate în integralitate din materialul probator, în pofida viciilor grave de credibilitate deja evidențiate, aceste depoziții nu pot fundamenta o concluzie de vinovăție nici măcar sub aspectul forței lor probante intrinseci, întrucât analiza conținutului lor relevă existența unor multiple contradicții, inadvertențe și inconsecvențe esențiale.

Astfel, examinarea comparativă a declarațiilor furnizate de martorii-denunțători pe parcursul procesului penal evidențiază fluctuații semnificative privind împrejurările pretinselor fapte, modalitatea concretă de desfășurare a acestora, rolul atribuit fiecăruia dintre revizuenți, succesiunea temporală a evenimentelor, precum și elemente factuale esențiale care, în mod firesc, ar fi trebuit să rămână constante dacă relatarea ar fi fost expresia unei percepții reale și sincere.

Mai mult, contradicțiile nu se manifestă doar între declarațiile succesive ale aceluiași denunțător ci și între declarațiile diferiților martori-denunțători, care oferă versiuni incompatibile ori reciproc exclusive asupra acelorași împrejurări de fapt. Or, asemenea neconcordanțe nu pot fi minimalizate ca simple diferențe de nuanță ori erori inerente memoriei umane, întrucât ele privesc elemente esențiale ale acuzației și afectează chiar esenţa factuală a pretinsei activități infracționale.

(...)

Prin urmare, chiar presupunând că declarațiile denunțătorilor nu ar fi excluse ca efect al conduitei lor infracționale și al interesului procesual direct, ele rămân în mod evident improprii pentru a susține o soluție de condamnare, întrucât sunt marcate de inconsistență, conțin contradicții semnificative și nu se coroborează coerent între ele ori cu alte probe obiective.

În aceste condiții, persistența unor dubii rezonabile cu privire la veridicitatea acuzațiilor devine inevitabilă, iar orice soluție de condamnare întemeiată determinant pe asemenea declarații ar încălca principiul in dubio pro reo și standardul probator impus de art. 103 alin. (2) Cod procedură penală, potrivit căruia condamnarea poate fi dispusă numai atunci când acuzația este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În sensul exprimat anterior, Curtea notează mai întâi că, din ansamblul declaraţiilor martorilor Miron Ştefan, Miron Ion, Miron Cecilia, Miron Vasile, Dumitru Lucica, membri ai aceleiaşi familii, date în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, dar şi în primul ciclu procesual, rezultă existenţa unor versiuni profund divergente asupra aceloraşi împrejurări esenţiale, în special în ceea ce priveşte pretinsa pretindere şi remitere a unor sume de bani, existenţa unor înţelegeri privind influenţarea magistraţilor, precum şi contextul în care au fost formulate denunţurile şi administrate probele în faza de urmărire penală, respectiv aspectele esenţiale legate de înregistrările audio-video depuse la dosarul cauzei, urmând a fi expusă o analiză comparată a acestora.

(...)

De asemenea, doar în declaraţia dată în apel, martorul Miron Ion a afirmat că inclusiv mama sa a fost de faţă când vorbeau de blaturile pentru care i-a dat bani lui Calaigii, în timp ce martora Miron Cecilia în declaraţia sa infirma aceste susţineri afirmând că nu a auzit astfel de discuţii vreodată în ce-l priveşte pe Calaigii.

De asemenea, se notează faptul că acest martor, în declaraţia din data de 15 noiembrie 2016, dată în dosarul nr. 430/P/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, a prezentat aspecte privind modul de desfăşurare a urmăririi penale în prezenta cauză, în care subliniază că „împreună cu fratele meu Miron Dănuţ am luat legătura cu numitul Bogdan de la SRI în scopul de a ne ajuta să obţinem beneficiile disp. art. 19 din Legea 682/2002. Tatăl meu îl cunoştea pe numitul Bogdan...I s-a solicitat să înregistreze pe avocatul Sorin Calaigii întrucât procurorul Andrei Bodean voia să-i facă un dosar penal....Conform înţelegerii cu Bogdan s-a deplasat împreună cu fratele său Dănuţ la sediul DNA, în biroul procurorului Popovici...am înţeles că acesta aştepta să-i aduc nişte înregistrări...numitul Bogdan mi-a înmânat suma de 200 de lei pentru a achiziţiona un reportofon, cu acest dispozitiv am realizat înregistrări în cabinetul avocatei Bodârlău iar fratele meu l-a înregistrat pe avocatul Calaigii Sorin...Înregistrările făcute au fost descărcate pe CD-uri, iar tatăl meu după ce s-a eliberat l-a căutat pe numitul Bogdan de la SRI, i-a prezentat înregistrările şi împreună le-au dus la procurorul Bodean. Ştiu cu certitudine că tatăl meu se întâlnea frecvent cu procurorul Bodean, la declaraţiile făcute în faţa acestuia am fost împreună cu tatăl meu iar pe parcursul consemnării declaraţiei acesta m-a atenţionat să fac declaraţii în concordanţă cu înregistrările. Declar că înregistrările au fost prelucrate întrucât declaraţiile prezentate de către procuror erau modificate în comparaţie cu înregistrările descărcate. Eu am văzut cum comisarul Petroşan de la DNA a prelucrat înregistrările, prin ştergere, oprind numai ceea ce le convenea”.

Or, din această ultimă declaraţie, transpare cu evidenţă, că declaraţiile anterioare date de acest martor, nu ar putea fi valorificate în prezenta cauză, câtă vreme chiar martorul a indicat contextul în care a dat acele declaraţii, subliniind că înregistrările realizate de familia sa au fost modificate de către organele judiciare, iar ulterior i s-a solicitat ca declaraţiile sale, să fie conforme înregistrărilor prelucrate.

(...)

Astfel, chiar dacă anumite elemente din cuprinsul declaraţiilor pot părea atipice, după cum au apreciat instanţele din primul ciclu procesual, Curtea constată că esența declarațiilor aceea că denunțurile și probele au fost rezultatul unor demersuri interesate-se coroborează cu celelalte aspecte deja reținute de Curte, respectiv caracterul nelegal al înregistrărilor, intervențiile identificate asupra acestora și contradicțiile majore dintre declarațiile denunțătorilor, astfel că declaraţia martorului Miron Dănuț, din cursul cercetării judecătoreşti din faţa instanţei de fond, nu doar că nu poate fi înlăturată, ci, dimpotrivă, constituie un element relevant care confirmă inexistența faptelor imputate revizuenților.

După epuizarea analizei declaraţiilor testimoniale, instanța de revizuire a identificat de asemenea, ca probă folosită de acuzare împotriva revizuenţilor, rezultatul examinării de tip poligraf, efectuată asupra martorilor denunțători, prin care s-a constatat caracterul sincer al răspunsurilor prezentate de către aceştia în cadrul testării.

Or, acest rezultat nu poate constitui un element apt să răstoarne concluziile la care s-a ajuns în urma analizei exhaustive a întregului material probator administrat în cauză și, în consecință, nu se impune valorificarea acestuia în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

În primul rând, trebuie subliniat că examinarea poligraf nu reprezintă, în sistemul procesual penal român, un mijloc de probă reglementat de Codul de procedură penală.

Rezultatul unei asemenea examinări nu are valoare probatorie autonomă și nu poate constitui, prin el însuși, temei pentru stabilirea existenței sau inexistenței unei situații de fapt, având aptitudinea de a furniza exclusiv indicii orientative cu privire la anumite aspecte investigate.

Tocmai din această perspectivă, concluziile unei examinări poligraf nu pot fi desprinse de ansamblul materialului probator și nu pot fi evaluate decât în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

În acest sens, în prezenta cauză, instanța a concluzionat, în urma unei analize detaliate și aprofundate a întregului probatoriu, că declarațiile martorilor denunțători sunt afectate de vicii grave de credibilitate și fiabilitate, incompatibile cu exigențele unui proces echitabil. Astfel cum s-a arătat în considerentele precedente ale prezentei hotărâri, respectivele declarații se caracterizează prin contradicții semnificative, lipsa susținerii prin elemente obiective independente, neconcordanțe şi contradicţii, precum și prin existența unor împrejurări care pun serios sub semnul întrebării autenticitatea relatărilor oferite de acești martori.

În aceste condiții, valorificarea rezultatului examinării poligraf ar echivala, în realitate, cu acordarea unei forțe probante superioare unui procedeu tehnic auxiliar în raport cu probele administrate nemijlocit în cauză, ceea ce ar contraveni principiului liberei aprecieri a probelor consacrat de art. 103 C.proc.pen. și exigențelor rezultate din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a statuat în mod constant că procesul penal trebuie analizat în ansamblul său, iar aprecierea credibilității declarațiilor și a valorii diferitelor elemente probatorii aparține, în primul rând, instanțelor naționale, care trebuie să procedeze la o evaluare globală și contextuală a probelor administrate. De asemenea, Curtea a evidențiat că nicio probă nu beneficiază, în sine, de o valoare prestabilită, determinantă, iar concluziile judiciare trebuie să rezulte din coroborarea tuturor elementelor relevante ale cauzei, în acord cu garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție.

În același sens, Curtea Constituțională a României a reținut în repetate rânduri că principiul aflării adevărului și cel al liberei aprecieri a probelor presupun evaluarea fiecărui element probator în contextul întregului material administrat, fără existența unei ierarhii prestabilite între probe și fără posibilitatea substituției raționamentului judiciar prin concluziile unor procedee tehnice auxiliare.

Mai mult decât atât, în cauza de față, nu ne aflăm în situația unei simple lipse de coroborare a rezultatului examinării poligraf cu celelalte probe, ci în prezența unei incompatibilități manifeste între concluziile acesteia și ansamblul materialului probator administrat. Întregul probatoriu relevă, în mod convergent și neechivoc, caracterul neveridic al declarațiilor martorilor denunțători, astfel încât concluzia examinării poligraf potrivit căreia aceștia ar fi relatat adevărul apare infirmată de probele administrate în cauză.

În aceste condiții, instanța apreciază că rezultatul examinării poligraf nu poate dobândi relevanță probatorie și nu poate constitui un argument apt să infirme concluziile desprinse din evaluarea globală a materialului probator. Dimpotrivă, caracterul eronat al concluziilor relevate prin această examinare este demonstrat tocmai de ansamblul probelor administrate, care conduc, dincolo de orice dubiu rezonabil, la concluzia că declarațiile martorilor denunțători nu pot fi considerate credibile și nu pot fi valorificate în soluționarea cauzei.

În consecință, instanța apreciază că rezultatul examinării poligraf nu poate fi valorificat în prezenta cauză, neputând prevala asupra concluziilor rezultate din evaluarea globală, directă și nemijlocită a întregului material probator.

(...)

Analizând în final şi declaraţiile revizuenţilor Lupu Mihaela şi Calaigii Sorin, prezentate în această cale de atac, declaraţii concordante cu declaraţiile acestora din primul ciclu procesual, Curtea constată că acestea conturează o versiune unitară în sensul inexistenţei faptelor imputate, aceştia susţinând caracterul contractual al raporturilor cu membrii familiei Miron şi explicând sumele de bani exclusiv prin raporturi de asistenţă juridică, descriind în detaliu, existenţa unor contracte de asistenţă, emiterea de chitanţe în acest sens, declararea fiscală a veniturilor şi lipsa oricărei intervenţii în activitatea magistraţilor.

Curtea notează totodată, că revizuenţii au făcut, în cuprinsul declaraţiilor, o serie de afirmaţii legate de modul în care au debutat cercetările în acest dosar, starea de incompatibilitate în care s-a aflat procurorul de caz, urmare a relaţiei de duşmănie dintre acesta din urmă şi revizuent, interacţiunea dintre procuror şi martorii denunţători, deficienţe în desfăşurarea urmăririi penale, aşadar aspecte legate de loialitatea procedurii desfăşurate în faza de urmărire şi care au fost supuse unei analize, la începutul prezentei expuneri argumentative.

(...)

Finalizând reevaluarea întregului material probator, subsecvent excluderii probelor indicate, Curtea apreciază că această analiză, conduce inevitabil la concluzia inexistenței mecanismului infracțional reținut în sarcina revizuenților și, implicit, la inexistența faptelor pentru care aceștia au fost condamnați.

Astfel, Curtea reţine mai întâi că, ansamblul probator care îndeplineşte condiţiile de legalitate şi care conferă elemente privitoare la acuzaţiile aduse revizuenţilor şi care a stat de altfel, la baza hotărârii de condamnare a acestora, se reduce exclusiv la declarațiile martorilor Miron Ștefan, Miron Vasile, Miron Ion, Miron Cecilia şi Dumitru Lucica. Or, credibilitatea declarațiilor acestor martori este profund afectată de multiple împrejurări obiective, care nu pot fi ignorate în evaluarea probatoriului , împrejurări expuse deja anterior, cu ocazia analizei realizate asupra probatoriului cauzei.

Aşadar, prin raportare la materialul probator administrat în cauză, astfel cum a fost analizat anterior, instanţa de revizuire constată că faptele imputate revizuenţilor nu există, lipsind elementele esenţiale ale acuzaţiilor, respectiv pretinsa solicitare de bani pentru influenţarea unor magistraţi şi primirea unor sume de bani cu acest titlu, existenţa unei înţelegeri ilicite între revizuenţi şi martori, ori a unor constrângeri exercitată de revizuenta Lupu Mihaela, asupra martorului denunţător.

Curtea notează astfel că, în urma reevaluării întregului material probator administrat atât în cursul primului ciclu procesual, cât și în prezenta cale extraordinară de atac, se relevă inexistența faptelor imputate revizuenților, în accepțiunea art. 16 alin. (1) lit. a C.proc.pen., întrucât situația de fapt descrisă în actul de sesizare și valorificată prin hotărârea de condamnare nu își găsește suport real în materialul probator administrat. Dincolo de orice îndoială rezonabilă, instanța reține că mecanismul factual expus în acuzație nu a existat în realitate, în modalitatea descrisă de organele judiciare, iar împrejurările considerate anterior ca având relevanță incriminatoare sunt infirmate prin probele administrate în cadrul revizuirii.

În acest sens, Curtea notează că revizuenţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de trafic de influenţă, prevăzută de art.6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art.5 alin. 1 C.pen, respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art.207 alin. 1 C.pen. în ceea ce o priveşte pe revizuenta Lupu Mihaela, or , materialul probator administrat a relevat existența unei activități profesionale reale desfășurate de revizuenți în cadrul raporturilor avocat-client, infirmând existența mecanismului infracțional descris în actul de acuzare.

Astfel, deși în cauză s-a dovedit existența unor raporturi contractuale reale între revizuenții-avocați și denunțători, concretizate în încheierea unor contracte de asistență juridică și remiterea unor sume de bani cu titlu de onorariu profesional, Curtea observă că, acuzațiile formulate împotriva revizuenților au vizat nu simpla primire a unor sume de bani, ci pretinsa existență a unor acte de trafic de influență prin remiterea unor sume de bani către revizuenţi, pentru exercitarea unei influențe asupra unor magistrați ori pentru intervenții ilicite pe lângă aceștia. Cu alte cuvinte, remiterea sumelor de bani a reprezentat doar un element factual exterior, susceptibil de interpretări juridice diferite, în funcție de scopul și contextul concret în care aceasta s-a realizat.

Or, în prezenta cauză, deși remiterea unor sume de bani revizuenţilor, de către martorii denunţători, a reprezentat o împrejurare factuală reală, instanța constată că nu s-a dovedit existența acelei componente esențiale care transforma aparenta activitate licită într-o conduită penală, respectiv existența unei înțelegeri frauduloase privind exercitarea traficului de influență, în condiţiile în care elementul material al infracțiunilor de corupție reținute în sarcina revizuenţilor, presupune existența unei conduite complexe, caracterizate prin scopul ilicit al sumelor remise și prin existența unei pretinse influențe exercitate asupra funcționarilor ori magistraților. Or, tocmai această componentă esențială a acuzației s-a dovedit a fi lipsită de suport factual real, materialul probator relevând o conduită a revizuenţilor din sfera exclusiv profesională.

În ceea ce privește infracțiunea de șantaj, reţinută în sarcina revizuentei Lupu Mihaela, Curtea constată mai întâi, că, în ceea ce presupune conţinutul constitutiv, aceasta presupune existența unei constrângeri reale, serioase și determinate, exercitată prin violență sau amenințare, aptă să inducă o stare de temere obiectivă și să determine victima să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul obținerii unui folos injust. Simpla exprimare a unor avertismente generale, a unor nemulțumiri sau a unor consecințe posibile în contextul unui conflict juridic nu poate fi calificată drept amenințare în sensul legii penale, în absența caracterului concret, direct și imediat al constrângerii.

Or, din ansamblul probator administrat, nu rezultă existența unei acțiuni de constrângere exercitată de revizuenta Lupu Mihaela asupra martorului denunţător Miron Ştefan, aptă să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, singurele probe în dovedirea acestei infracţiuni fiind declaraţiile martorului denunţător Miron Ştefan şi ale martorilor Miron Ion şi Dumitru Lucica, declaraţii care astfel cum s-a subliniat anterior, nu pot fi valorificate pentru dovedirea săvârşirii acestei infracţiuni, credibilitatea acestor declarații fiind profund afectată de multiple împrejurări obiective care nu pot fi ignorate în evaluarea probatoriului. În acelaşi sens, Curtea subliniază că, pentru argumentele expuse, vulnerabilitatea acestor declarații nu rezultă exclusiv din poziția procesuală și interesele personale ale martorilor, respectiv dovedirea săvârşirii de către aceştia a unei activităţi circumscrise infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare cu privire la probe ticluite împotriva revizuenţilor ci și din analiza intrinsecă a conținutului declarațiilor furnizate de aceștia pe parcursul procedurilor judiciare.

În consecință, instanța apreciază că întreaga activitatea infracțională descrisă prin hotărârea de condamnare nu există ca realitate obiectivă, existența pretinselor acte de corupție şi constrângere, fiind construită exclusiv pe baza unor probe alterate, produse într-un context incompatibil cu exigențele loialității procesuale și susținute de declarațiile unor persoane direct interesate, a căror credibilitate este profund compromisă.

Aşadar, Curtea constată că acuzaţiile formulate împotriva revizuenţilor şi care au stat la baza condamnării acestora, sunt consecinţa unei erori fundamentale decurgând din valorificarea unor probe nelegale, constând în înregistrări ambientale cu conţinut alterat/modificat, realizate de către martorii denunţători din prezenta cauză, cu privire la care s-a reţinut de altfel, săvârşirea infracţiunii prevăzute de art 268 alin 2 C.pr.pen, respectiv a unor declaraţii ale martorilor denunţători şi ale membrilor de familie ale acestora, persoane interesate în vederea obținerii unor reduceri de pedepse în propriile cauze, în temeiul art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Or, în lipsa unui nucleu factual obiectiv și independent care să confirme existența mecanismului infracțional reținut în sarcina revizuenților, instanța nu poate considera dovedită existența faptelor imputate, iar a admite contrariul ar echivala cu validarea unei condamnări întemeiate pe probe compromise și pe un mecanism probator incompatibil cu principiile fundamentale ale procesului penal.

Concluzionând, prezenta cale extraordinară de atac a evidențiat existența unor elemente probatorii esențiale, apte să răstoarne concluziile hotărârii definitive de condamnare a revizuenţilor și să demonstreze caracterul eronat al situației de fapt reținute anterior şi respectiv, în mod evident, netemeinicia acesteia, prin constatarea afectării substanțiale a probatoriului pe care aceasta s-a fundamentat, de vicii incompatibile cu principiul soluţionării echitabile a cauzei.

În aceste condiții, menținerea unei hotărâri de condamnare ar echivala cu validarea unei situații de fapt contrare realității obiective, incompatibilă cu funcția justiției penale și cu obligația instanței de a pronunța soluții întemeiate exclusiv pe adevăr și legalitate.

Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază că împrejurările nou descoperite ulterior rămânerii definitive a hotărârii demonstrează caracterul netemeinic al soluției de condamnare pronunțate împotriva revizuenților, fiind incidente dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a C.pr.pen.şi întrucât din probele administrate în cauză nu a rezultat existența împrejurărilor esențiale ce compun latura obiectivă a infracțiunilor reţinute în sarcina revizuenţilor, instanţa de control judiciar va dispune achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a Cod de Procedură Penală – faptele nu există”.

* Citiți integral sentința prin care judecătoarea CAB Florina Rizescu a admis cererile de revizuire formulate de avocații Mihaela Lupu și Sorin Calaigii și a dispus achitarea acestora