29 March 2024

"In mintea stramba si lucrul drept se stramba"
- parintele Arsenie BOCA

VICTIMELE ABUZURILOR CONTINUA SA FIE BATJOCORITE – Curtea de Apel Oradea explicat de ce le-a dat sotilor Nela si Coriolan Secara daune morale infime si zero daune materiale pentru cei 5 ani de chin judiciar declansat de procurorul Cristian Ardelean: „Ar atrage concluzia comiterii unei fapte ilicite de organul judiciar ori de cate ori solutia instantei nu confirma inculparea. S-ar ignora specificul cercetarii judecatoresti... S-ar impune procurorului s-aiba certitudinea condamnarii” (Decizia)

Scris de: Valentin BUSUIOC | pdf | print

5 August 2021 15:59
Vizualizari: 6937

Chiar daca esti retinut si defilat in catuse prin fata presei, apoi achitat definitiv, sperantele sa obtii despagubiri materiale si morale pentru anii de chin prin care ai fost nevoit sa treci tind vertiginos catre zero.


 

Este si cazul oamenilor de afaceri Nela (foto 2 dreapta) si Coriolan Secara (foto 2 stanga) din Oradea. Dupa 5 ani de calvar judiciar la care au fost supusi din cauza unui rechizitoriu semnat de catre procurorul Cristian Ardelean (foto 1 dreapta) pe vremea cand activa la Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor, judecatoarele Eugenia Mosincat si Aurelia Lenuta Stan de la Curtea de Apel Oradea au gasit de cuviinta sa le acorde celor doi antreprenori daune morale de numai 17.000 de euro (10.000 pentru Nela si 7.000 pentru Coriolan) – cu mult sub cei 2,5 milioane de euro solicitati de catre fostii inculpati, achitati definitiv. Mai mult: completul Mosincat-Stan a invocat o chichita procedurala si astfel a respins complet daunele materiale de 2,7 milioane de euro cerute de catre petenti.

Amintim ca la fond, la Tribunalul Bihor, lucrurile statusera chiar mai rau, judecatoarea Teodora Carmen Balogh refuzandu-le orice fel de despagubire (click aici pentru a citi).

Marti, 3 august 2021, CA Oradea si-a motivat hotararea de a le acorda 17.000 de euro daune morale celor doi oameni de afaceri, insa doar pentru durata excesiva a procesului penal si ingerinta parchetului in viata privata, prin interceptari abuzive. In schimb, curtea de apel a respins orice despagubire fata de conduita PT Bihor (care ar fi scurs in presa de casa informatii din dosar, menite sa-i compromita pe sotii Secara) si fata de ingradirea abuziva a libertatii de circulatie a inculpatilor, la care s-ar fi dedat parchetul.

In partea cealalta, la daunele materiale, magistratele Eugenia Mosincat si Aurelia Lenuta Stan au sustinut ca petentii nu ar fi respectat procedura – dupa cum puteti vedea mai jos.

Inainte de a va lasa sa cititi principalul pasaj din motivarea Curtii de Apel Oradea, mentionam ca Nela si Coriolan Secara sunt aparati in procesul in care cer daune de catre avocatii Alexandru Lele (foto 1 stanga) si Florica Romosan. Hotararea CA Oradea nu este definitiva, putand fi atacata cu recurs.


Redam cel mai important fragment din decizia civila nr. 827/2021-Ap pronuntata de CA Oradea in dosarul nr. 1895/111/2019:


In primul rand sub aspectul capatului de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata sumei de 150.000 lei daune materiale reprezentand contravaloarea unei parti din cheltuielile ocazionate de procesul penal, trebuie a se retine ca aceasta cerere a facut obiect al uneia dintre dispozitiile instantei de fond cuprinse in incheierea data in camera de consiliu din 15 iulie 2019 prin care a fost anulata in parte cererea de chemare in judecata, si anume a fost anulata cererea de obligare a Statului Roman la plata sumei de 150.000 lei reprezentand cheltuieli (onorarii avocatiale si expertiza judiciara), precum si cererea de obligare a Statului Roman la plata sumei de 2.560.578 euro reprezentand contravaloarea partii din prejudiciul cauzat Artpel Grup SRL si respectiv cererea de obligare a Statului Roman la plata dobanzii legale aferente acestor sume, retinandu-se in ceea ce priveste prima cerere ca petentii nu si-au indepliniti obligatia de achitare a taxei judiciare de timbru in suma de 4105 lei pentru daunele materiale reprezentand cheltuieli de judecata conform art. 276 din Codul de procedura civila, art. 453 Cod procedura civila si Deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 19/2013, pronuntata in solutionarea unui recurs in interesul legii.

Ulterior, a fost admisa in parte cererea de reexaminare formulata impotriva incheierii mai sus- mentionate, astfel prin incheierea data in camera de consiliu din 7 octombrie 2019 s-a revenit asupra anularii cererii de chemare in judecata in ceea ce priveste cererea de obligare a Statului Roman la plata sumei de 2.560.578 euro si la plata dobanzii legale aferente acestei sume, insa a fost mentinuta masura anularii cererii in ceea ce priveste cererea de obligare a Statului la plata sumei de 150.000 lei reprezentand cheltuieli – onorarii avocati si expertiza judiciara.

Prin urmare, in prezentul proces odata cu pronuntarea incheierii din 7 octombrie 2019, dispozitia privitoare la anularea cererii de obligare a paratului la plata sumei de 150.000 lei daune materiale reprezentand cheltuielile din procesul penal, nu mai poate face obiect al examinarii pe fond, astfel cum se solicita prin cererea de apel, context in care este de observat ca pastrarea dispozitiei de anulare a cererii mai sus mentionate a survenit ca urmare a neatacarii acesteia de catre reclamanti prin intermediul cererii de reexaminare. De altfel, desi nu au atacat incheierea din 15 iulie 2019 sub aspectul anularii cererii lor privind daunele materiale in suma de 150.000 lei, reprezentand cheltuieli din procesul penal, prin actul inregistrat la Tribunalul Bihor la data de 29 octombrie 2019 au formulat solicitare de completare a actiunii cu o cerere identica celei ce fusese anterior anulata prin incheiere devenita definitiva, situatie in care fara indoiala ca nu se mai impunea analizarea cererii pe fond, dupa cum o atare analiza nu mai este posibila nici in prezenta etapa a procesului, textul art. 200 alin. 5 din Codul de procedura civila stabilind cu claritate ca impotriva incheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitand motivat sa se revina asupra masurii, demers neurmat de catre reclamanti in ceea ce priveste dispozitia de anulare a cererii aflate in discutie.

De asemenea, sub aspectul continutului hotararii apelate, criticile aduse acesteia sunt nefondate, sentinta cuprinzand argumentele in considerarea carora prima instanta a apreciat ca demersul judiciar al reclamantilor este neintemeiat – chiar daca intr-o maniera succinta - fiind respectate exigentele impuse de dispozitiile art. 425 alin. 1 lit. b) din Codul de procedura civila.

Cat priveste fondul pricinii, chestiunea ce se impune a fi lamurita rezida in stabilirea temeiului legal al raspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate apelantilor reclamanti, care au fost achitati in procesul penal si, implicit, a valentelor speciale ale acestei raspunderi.

Statul, ca persoana responsabila, raspunde pentru consecintele pagubitoare produse in desfasurarea activitatilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o fapta savarsita de o alta persoana, ci in conditiile legii, in calitate de garant al legalitatii si independentei actului de justitie, raspunderea sa fiind angajata independent de orice culpa, pe temei obiectiv.

Raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementata principial in art. 52 alin. 3 din Constitutie, textul constitutional fiind dezvoltat in art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel, potrivit art. 52 alin. 3 teza I si II din Constitutia Romaniei, Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar raspunderea statului este stabilita in conditiile legii. Legea speciala la care face referire textul constitutional este reprezentata de dispozitiile art. 538-539 din Codul de procedura penala. In acest sens, prin Decizia nr. 45/1998, Curtea Constitutionala a statuat ca circumstantierea „potrivit legii” priveste posibilitatea legiuitorului de a stabili modalitatile si conditiile in care angajarea acestei raspunderi urmeaza a se face pentru plata despagubirilor cuvenite. Raspunderea Statului nu poate fi asadar antrenata decat in cazurile limitative prevazute de lege si Constitutia Romaniei, care reglementeaza aceste situatii.

De asemenea, Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 1138 din 15 decembrie 2005 evidentiaza ca articolul 52 alin. 3 din Constitutie consacra principiul raspunderii obiective a statului, fiind vorba de o raspundere care nu este bazata pe savarsirea unei fapte culpabile, ci este fundamentata pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de infaptuire a justitiei.

Relevante sunt in cauza si considerentele retinute de Curtea Constitutionala in Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017, Curtea constatand ca procedura reglementata de art. 539 din Codul de procedura penala este o procedura speciala care deroga de la dreptul comun in temeiul principiului „specialia generalibus derogant”. In acelasi sens converg si considerentele Deciziei nr. 76 din 12 noiembrie 2018 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie (pct. 102), in cadrul carora se subliniaza ca in lipsa normelor speciale, persoana indreptatita nu ar putea formula cerere de despagubire impotriva statului in temeiul raspunderii civile delictuale de drept comun.

In procesul civil de fata, reclamantii au solicitat obligarea Statului Roman la plata de despagubiri pentru prejudiciile materiale si morale suferite, temeiul de drept al pretentiilor civile solicitate reprezentandu-l dispozitiile art. 1349, art. 1357-1380 din Codul civil, art. 6 si 8 din CEDO. Sub aspectul temeiului de drept pe care reclamantii si-au intemeiat demersul lor judiciar, prezinta relevanta si precizarile acestora cuprinse in cererea de apel, in sensul invederarii ca si-au intemeiat actiunea pe prevederile legale referitoare la raspunderea civila delictuala si nu pe dispozitiile art. 538 din Codul de procedura penala, referitoare la repararea pagubei in caz de eroare judiciara, sustinere reiterata si in cadrul dezbaterilor pe fond. Prin urmare, se constata ca reclamantii nu si-au intemeiat demersul judiciar pe normele cuprinse in art. 538 - 539 Cod procedura penala, astfel ca, in aplicarea principiului disponibilitatii reglementat de art. 9 din Codul de procedura civila, instanta este tinuta de cererea reclamantilor, neputand depasi limitele investirii.

Din perspectiva conditiilor raspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 coroborat cu art. 1373 Cod civil, desi o raspundere decurgand din savarsirea unui delict civil este, in principiu, o raspundere subiectiva, statul raspunde in mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justitiabililor ca urmare a defectuoasei organizari si derulari a procedurilor judiciare, iar forma de raspundere isi are reglementarea in dispozitiile art. 539 din Codul de procedura penala, distincta evident de raspunderea reglementata de dreptul comun in materia raspunderii civile delictuale.

Angajarea raspunderii Statului pentru statuarea din perspectiva pretinsa de reclamanti asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare nu se poate face decat cu respectarea normelor speciale reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004 - in forma in vigoare la data definitivarii procesului penal -, fiind de retinut ca nu poate fi asimilata acestei proceduri o hotarare prin care instanta penala a pronuntat o solutie de achitare, neputandu-se deduce ca un rechizitoriu pe baza caruia a fost pronuntata o solutie de achitare ar avea la baza o fapta ilicita a organelor judiciare, care sa fundamenteze o raspundere civila delictuala.

Facand referire la considerentele Deciziei Curtii de Apel Oradea nr. 368/A/2018, apelantii sustin ca sunt extrem de relevante privitor la conduita imputabila organelor de urmarire penala aspectele retinute de instanta penala in sensul ca dosarul a fost instrumentat gresit inca de la inceput de catre organul de urmarire penala, ca probele, disparute ulterior, se opreau la stadiul de indicii sau de suspiciuni rezonabile privind savarsirea faptei de catre inculpati, lasand loc de indoiala serioasa privind comiterea faptei de catre acestia. In opinia apelantilor sunt relevante in acelasi sens concluziile Curtii in sensul ca nu au existat probe directe care sa ii incrimineze pe acestia, dimpotriva, probele obtinute din interceptarea convorbirilor efectuate in absenta depunerii la dosar, cu siguranta le erau favorabile, disculpandu-i de acuzatii. In continuare, apelantii redau concluziile instantei penale pe planul probatoriului administrat, in sensul ca probele in acuzare nu au avut un caracter cert, nu au fost decisive sau au fost incomplete, lasand loc unei nesigurante si incertitudini in privinta vinovatiei inculpatilor din cauza, apelantii sustinand, in contextul relevarii modalitatii defectuoase in care s-a desfasurat procesul penal, precum si a conduitei imputabile organelor de urmarire penala si a instantei de fond, ca acestea rezulta si din faptul ca, in ceea ce priveste infractiunile de talharie calificata si lipsire de libertate, retinute in sarcina lor, termenul de prescriptie al raspunderii penale s-a implinit la data de 07.06.2012, iar in ceea ce priveste infractiunea de inselaciune privind asigurarile la data de 07.06.2009.

Concluziile instantei penale, relevate de apelantii reclamanti, au reprezentat temei al pronuntarii solutiei de achitare, neputandu-se trage concluzia, cum eronat acestia sustin ca, prin astfel de considerente, ar fi fost stabilit caracterul ilicit al activitatii organelor judiciare penale, pentru ca o astfel de constatare sa se opuna ulterior cu autoritate de lucru judecat in solutionarea prezentei actiuni civile avand ca temei raspunderea civila delictuala, autoritatea de lucru judecat a hotararii penale in procesul civil neputandu-se manifesta decat sub aspectele prevazute de art. 28 din Codul de procedura penala, nicidecum cu privire la pretinse fapte ilicite ale organelor judiciare. O interpretare precum cea relevata de apelanti, ar conduce la concluzia savarsirii unei fapte ilicite din partea organului judiciar ori de cate ori solutia instantei nu confirma actul de inculpare, dar in felul acesta s-ar ignora specificul cercetarii judecatoresti, care permite administrarea de probe suplimentare in aparare, inclusiv valorificarea nulitatilor actelor procedurale, iar pe de alta parte s-ar impune procurorului ca la data intocmirii rechizitoriului si punerii in miscare a actiunii penale sa aiba certitudinea unei condamnari penale, or, nu poate fi vorba de caracterul ilicit al faptei in cazul indeplinirii unei activitati impuse sau permise de lege in limitele prescrise de aceasta (art. 1364 din Codul civil), precum intocmirea unui rechizitoriu si trimiterea in judecata a unei persoane pe baza probelor administrate in faza urmaririi penale.

Or, astfel cum s-a mai subliniat anterior, nu poate fi dedusa nici din solutia de achitare si nici din observarea modalitatii in care s-a intocmit rechizitoriul, ori cum au fost administrate probele pe parcursul procesului penal, o fapta ilicita care sa constituie fundament al raspunderii civile a Statului, context in care este de subliniat ca pentru alte situatii decat cele prevazute de art. 539 Cod procedura penala, este necesar sa existe o hotarare judecatoreasca de stabilire a culpei organului judiciar, o angajare directa a raspunderii Statului neputand fi activata in acord cu art. 96 din Legea nr. 303/2004 – in forma in vigoare la data definitivarii procesului penal – corelat cu art. 52 alin. 3 din Constitutie, decat in masura in care in prealabil s-ar fi stabilit o exercitare a functiei procurorului de natura sa-i angajeze raspunderea penala ori disciplinara in legatura cu respectivul proces.

Elocvente sunt in sensul mai sus aratat statuarile Curtii Constitutionale din Decizia nr. 284/9 iunie 2020, pronuntata in solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 96 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, coroborate cu art. 538 – 542 din Codul de procedura penala, invocata intr-un dosar in care nemultumirea autorului exceptiei izvora dintr-o cauza in care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care sa intruneasca elementele constitutive ale vreunor infractiuni. In considerentele deciziei de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate, Curtea a facut trimitere la jurisprudenta sa anterioara, respectiv la Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, in care, referindu-se la raspunderea statului, conchisese ca, in conditiile in care intocmirea nelegala a unui rechizitoriu putea fi neutralizata de catre instantele de judecata competente sa se pronunte asupra judecarii pricinii, fapt care, de altfel, s-a si intamplat, nu poate fi pusa in discutie existenta unei hotarari judecatoresti vatamatoare.

Chiar daca se accepta ca Statul raspunde pentru orice eroare judiciara, nu se poate accepta ca exista eroare judiciara in cazul persoanei care la sfarsitul procesului este declarata nevinovata, o astfel de interpretare ar insemna ca orice hotarare penala de achitare este o eroare judiciara, or aflarea adevarului este scopul procesului penal iar adevarul, chiar din perspectiva exclusiv juridica, nu poate fi considerat o eroare.

Referindu-se la notiunea de „eroare judiciara”, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in Cauza Giuran impotriva Romaniei ca simpla considerare a faptului ca investigatia in cazul reclamantului era „incompleta si partinitoare” nu poate prin ea insasi, in absenta erorilor judiciare sau a unor incalcari serioase a procedurilor judecatoresti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente in aplicarea dreptului material, sa indice prezenta unei erori judiciare in procedura anterioara.

In speta, din perspectiva dreptului comun, pe care reclamantii si-au fundamentat demersul lor judiciar, nu este indeplinita una dintre conditiile raspunderii civile delictuale, aceea a existentei unei fapte proprii a paratului cu caracter ilicit, avand ca efect incalcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantilor, pe de alta parte, nici raspunderea civila delictuala obiectiva a Statului nu poate fi retinuta, acesta neputand fi tinut sa raspunda pentru modul de exercitare a atributiilor profesionale de catre procurori in baza principiilor raspunderii civile delictuale, ci doar in cazurile expres prevazute de lege.

In lipsa unei prevederi legale exprese, raspunderea Statului pentru formularea unei acuzatii nedrepte in materie penala nu poate fi tratata ca o raspundere pentru fapta proprie, ci doar ca o raspundere pentru fapta altei persoane, iar antrenarea unei astfel de raspunderi ar presupune sa se dovedeasca intrunirea elementelor raspunderii civile delictuale, in persoana celui care a formulat acuzatia nedreapta in materie penala, ceea ce nu s-a realizat in speta. Pe cale de consecinta, din perspectiva principiului raspunderii civile delictuale consacrat prin dispozitiile art. 1349 din Codul civil si respectiv a prevederilor art. 1357 si art. 1373 din Codul civil, se poate conchide ca in cauza solutia de achitare dispusa in procesul penal nu este de natura prin ea insasi sa conduca la concluzia ca trimiterea in judecata de catre parchet a apelantilor reclamanti se constituie intr-o fapta cu caracter ilicit, savarsita cu vinovatie sau din culpa, sub acest aspect in mod legal prima instanta constatand ca nu exista fapta ilicita in termenii prezentati de apelantii reclamanti, apta sa angajeze raspunderea Statului pentru repararea prejudiciilor pretinse.

In abordarea celorlalte pretentii, instanta de apel le va analiza din perspectiva existentei unei raspunderi patrimoniale directe a Statului pentru acele situatii procesuale care, desi nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor persoane, situatie in care Statul raspunde direct si patrimonial pentru incalcarea normelor din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cu titlu exemplificativ fiind de subliniat ca argumentele contrarii invocate de Guvern cu privire la cererile de despagubire bazate pe directa aplicabilitate a Conventiei in dreptul intern au fost inlaturate de Curtea de la Strasbourg in Cauza Csiki impotriva Romaniei nr. 11273/05 din 5 iulie 2011. Mai mult, in cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curtii Constitutionale se si regaseste precizarea, in contextul relevarii caracterului special al procedurii reglementate de art. 539 din Codul de procedura penala, ca aceasta vizeaza exclusiv cazurile de privare nelegala de libertate, „iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a caror lezare este necesara invocarea altor temeiuri de drept”, care reglementeaza consecintele incalcarii unor drepturi personale nepatrimoniale, unul dintre temeiurile la care se face trimitere fiind cel al art. 8 din Conventie. In speta de fata, in conditiile in care au fost invocate incalcari ale drepturilor fundamentale prevazute si garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului in art. 6 si 8, sunt aplicabile direct normele Conventiei, in conformitate cu art. 11 si 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei.

Sub un prim aspect, sustinerile apelantilor structurate pe denuntarea conduitei organului de urmarire penala care, arata acestia, ar fi pus la dispozitia presei informatii din ancheta penala lasand sa se inteleaga, fara nicio indoiala, ca ar fi vinovati de savarsirea presupuselor fapte, se impun a fi analizate din perspectiva articolului 6 paragraful 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, principiul prezumtiei de nevinovatie consacrat de acest articol avand drept scop de a impiedica incalcarea dreptului la un proces penal echitabil prin declaratii prejudiciale, strans legate de acel proces. In speta, Curtea nu poate identifica nicio atingere adusa prezumtiei de nevinovatie, respectiv echitatii procedurii penale in care au fost implicati apelantii, astfel instanta observa ca, facand referire la diferite surse, articolul de presa prezentat de apelanti, a relatat despre faptele de care erau acuzati acestia, fara a se face vorbire despre existenta unor declaratii din partea organelor judiciare, in legatura cu care sa se poata stabili ca ar reprezenta declaratii de vinovatie facute de un agent public, care sa incalce art. 6 paragraful 2 din Conventie. In cauza Burzo impotriva Romaniei, respectiv cauza V.B. si altii impotriva Turciei, Curtea de la Strasbourg a apreciat ca autoritatile nationale nu pot fi considerate responsabile de actiunile presei, stabilind ca nu a fost incalcat art. 6 paragraful 2 din Conventie.

De asemenea, in Cauza X contra Austriei s-a considerat ca banuielile ce planeaza asupra unei persoane, datorate unor etape ale procesului penal, nu reprezinta o constatare formala de culpabilitate si nu reprezinta de plano o incalcare a prezumtiei de nevinovatie.

In Cauza Soylemez contra Turciei Curtea a amintit ca nu orice campanie de presa poate sa fie de natura sa infranga prezumtia de nevinovatie, astfel, pentru ca o campanie de presa sa atraga raspunderea Statului, aceasta trebuie sa fie atat de virulenta, continua si sustinuta incat sa poata in mod real sa influenteze parerea pe care instanta ar putea sa si-o formeze cu privire la vinovatia acuzatilor, or in speta, nu subzista temeiuri pentru a se putea aprecia ca articolul de presa invocat de apelanti, prin continutul sau, a fost de natura a afecta echitatea procedurii penale, prin urmare, nici din aceasta perspectiva nu subzista temeiuri pentru stabilirea in sarcina paratului a obligatiei de dezdaunare pretinse.

Cat priveste sustinerile apelantilor privitoare la ingradirea exercitarii dreptului la libera circulatie prin instituirea obligatiei de a nu parasi localitatea, sens in care acestia invoca prevederile art. 53 din Constitutie, trebuie a se retine ca se afirma ingradirea exercitarii unui drept garantat de art. 25 din Constitutie, drept recunoscut si garantat totodata prin articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozitiei constitutionale invocate de catre apelanti, exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: [...] „desfasurarea instructiei penale”[...], de asemenea, art. 2 alin. 3 din Protocolul nr. 4 la Conventie stabileste posibilitatea restrangerii drepturilor in anumite situatii, context in care se impune totodata evocarea Deciziei nr. 352 din 23 septembrie 2004, publicata in Monitorul Oficial nr. 942 din 14.10.2004, prin care Curtea Constitutionala, respingand ca neintemeiata exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145/1 din Codul de procedura penala, a statuat ca masura preventiva a obligarii de a nu parasi tara reprezinta o restrangere a exercitiului dreptului la libera circulatie, in deplina concordanta cu prevederile art. 53 din Constitutie, iar masura se impune pentru desfasurarea in bune conditii a instructiei penale, legea reglementand cazurile si conditiile in care ea este aplicabila, in acord cu dispozitiile art. 25 alin. 1 teza a doua din legea fundamentala, fara a aduce atingere existentei dreptului. Aceste considerente au fost apreciate ca fiind valabile si in ce priveste exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145 din Codul de procedura penala privind masura preventiva a obligarii de a nu parasi localitatea (Decizia nr. 817/2007 publicata in Monitorul Oficial nr. 780 din 29.10.2007).

Or, in speta, prin incheierea penala nr. 31/IR/2013 a Curtii de Apel Oradea instanta a apreciat ca masura obligarii de a nu parasi localitatea este suficienta pentru a asigura buna desfasurare a urmaririi penale si prezervarea ordinii publice, ca este astfel proportionala cu scopul urmarit, sens in care, tinand seama si de starea de sanatate a recurentei, a respins propunerea de arestare preventiva si a luat fata de recurenti masura de a nu parasi localitatea pe o durata de 30 de zile fara incuviintarea instantei.

Prin urmare, nici din perspectiva criticii aflate in discutie, nu subzista niciun temei pentru a se da curs solicitarii apelantilor.

In schimb, instanta gaseste ca fiind justificata cererea avand ca obiect daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii, sens in care in primul rand retine ca unul dintre argumentele in considerarea carora prima instanta a respins aceasta cerere l-a reprezentat faptul ca reclamantii nu au uzat de calea contestatiei privind tergiversarea procesului.

Intr-adevar, legiuitorul a reglementat odata cu introducerea prin Legea nr.255/2013, in vigoare de la data de 1 februarie 2014, a articolelor 488/1-488/6 din Codul de procedura penala, o procedura speciala care sa preintampine sau sa remedieze o prelungire nejustificata si excesiva a duratei procesului penal. Ceea ce nu a avut in vedere prima instanta atunci cand a retinut ca apelantii reclamanti nu au facut contestatie impotriva tergiversarii procesului, si ca atare, nu ar fi indreptatiti la despagubiri, este textul art. 105 din Legea nr.255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala si pentru modificarea si completarea unor acte normative care cuprind dispozitii procesual penale, conform caruia dispozitiile art. 4881-4886 din Legea nr.135/2010 cu modificarile si completarile aduse prin aceasta lege, referitoare la contestatia privind durata rezonabila a procesului penal, se aplica numai proceselor penale incepute dupa intrarea in vigoare a Legii nr.135/2010, or aceasta lege publicata in Monitorul Oficial Partea I nr.486 din 15 iulie 2010, a intrat in vigoare la 1 februarie 2014, art.603 stabilind ca intra in vigoare la data care va fi stabilita prin legea de punere in aplicare a Codului de procedura penala, iar legea pentru punerea in aplicare a constituit-o Legea nr.255/2013, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr.515 din 14 august 2013, care la articolul 103 a stabilit ca Legea nr.135/2010 privind Codul de procedura penala intra in vigoare la data de 1 februarie 2014.

In speta, procesul penal a inceput anterior intrarii in vigoare a noului Cod de procedura penala, prin urmare, nu intra sub incidenta procedurii carmuitoare in materia contestatiei privind durata rezonabila a procesului penal, la care face trimitere prima instanta, astfel ca, sub acest aspect, concluzia tribunalului in sensul neindrituirii apelantilor reclamanti la despagubiri este construita pe un rationament eronat.

Pe fond, analizarea cererii de acordare a daunelor morale in ceea ce priveste componenta despagubirilor solicitate pentru durata nerezonabila a procesului penal se impune a se face din perspectiva dispozitiilor de drept european inscrise in art. 6 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, care implica si aceasta garantie procesuala a duratei rezonabile a procedurilor judiciare.

Raportat la ansamblul circumstantelor spetei, desfasurarea procedurilor judiciare pe parcursul a peste 5 ani nu se circumscrie dreptului de a fi judecat in termen rezonabil, astfel, contrar opiniei primei instante, Curtea apreciaza ca imprejurarile avute in vedere de catre tribunal – natura faptei cercetate si probatoriul amplu si dinamic care a fost administrat – nu justifica intervalul de timp de cinci ani de derulare a procedurii judiciare, acesta fiind unul excesiv.

In materie penala, art. 6 parag. 1 recunoaste oricarei persoane acuzate de savarsirea unei infractiuni dreptul de a obtine, intr-un termen rezonabil, o decizie definitiva cu privire la temeinicia si legalitatea acuzatiei ce i se aduce, pentru a se evita mentinerea persoanei acuzate intr-o stare de nesiguranta pe o perioada lunga de timp, precum si neprelungirea in timp a deteriorarii imaginii sale publice.

In ceea ce priveste momentul de la care trebuie sa inceapa calculul termenului rezonabil al procesului penal, potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, dies a quo se identifica cu momentul de la care o persoana este acuzata, printr-un act emanand de la o autoritate de stat ce, indiferent de forma, comunica persoanei in cauza existenta suspiciunii de a fi comis o infractiune, idee ce corespunde notiunii de „repercusiuni importante” privitoare la situatia acestei persoane (cauza Hozee c/a Pays-Bas, Bertin-Mourot c/a France). Aplicand acest criteriu cadrului normativ de drept intern, formularea unei acuzatii in materie penala coincide, raportat la datele spetei, cu data de 22.03.2013, cand s-a emis rezolutia de incepere a urmaririi penale in personam fata de reclamanti (f. 15-24 vol. I din dosarul de urmarire penala). Cat priveste momentul final al calcularii termenului, ce trebuie luat in considerare la efectuarea calculului – dies ad quem – acest moment este cel al ramanerii definitive a ultimei hotarari, indiferent daca apartine unei instante de fond sau de casare, iar in speta aceasta este data de 10.08.2018, potrivit art. 552 din Codul de procedura penala, care prevede ca hotararea instantei de apel ramane definitiva la data pronuntarii acesteia, atunci cand apelul a fost admis si procesul a luat sfarsit in fata instantei de apel, prin urmare coordonatele temporale care marcheaza inceputul si sfarsitul perioadei ce trebuie luata in considerare la determinarea caracterului rezonabil al duratei procesului penal sunt 22.03.2013-10.08.2018.

Actiunea avand ca obiect repararea prejudiciului cauzat pentru durata excesiva a procesului penal presupune valorificarea intrunirii conditiilor privind fapta ilicita, prejudiciul si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu. Fapta ilicita este reprezentata de intarzierile imputabile autoritatilor judiciare, identificate in urma aplicarii criteriilor desprinse din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, astfel, intrucat nu se poate exprima o cifra de la care sa se poata afirma, de plano, ca durata procesului a depasit un termen rezonabil, Curtea Europeana a stabilit un set de criterii utilizate in efectuarea, in concreto, a acestei aprecieri: natura si complexitatea cauzei; diligenta reclamantilor; diligenta autoritatilor; implicatiile cauzei pentru situatia reclamantilor, prealabil, trebuind accentuat faptul ca cele patru criterii nu se analizeaza izolat, ci global, ansamblul concluziilor extrase fiind cel care poate conduce la o constatare a violarii art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Complexitatea cauzei se analizeaza in functie de o suma de factori: numarul acuzatilor, numarul martorilor, volumul dosarului, dificultatile ce tin de administrarea probelor, investigatiile ce trebuie desfasurate raportat la acuzatiile aduse suspectilor, respectiv, inculpatilor etc. In aceasta ordine de idei, raportat la numarul acuzatilor (redus, de trei persoane) si investigatiile desfasurate in legatura cu acuzatiile de comitere a doua infractiuni contra patrimoniului (talharie calificata si inselaciune privind asigurarile) si a unei infractiuni contra libertatii persoanei (lipsire de libertate in mod ilegal), perioada de 5 ani 4 luni 19 zile apare ca fiind deosebit de lunga daca se au in vedere si motivele pentru care s-a dispus achitarea reclamantilor: lipsa unor probe care sa formeze convingerea judecatorului dincolo de orice indoiala rezonabila cu privire la savarsirea infractiunilor de catre reclamanti si inexistenta faptei [art. 16 alin. (1) lit. a) si c) din Codul de procedura penala].

Cat priveste conduita reclamantilor, fixarea unora dintre termenele de judecata s-a facut la solicitarea acestora, in vederea angajarii unui aparator ales si implicit a pregatirii unei aparari reale si efective ori in scopul administrarii de probe, fara ca prin aceasta activitate reclamantii sa urmareasca tergiversarea procesului, ci strict dovedirea afirmatiilor facute, aspect ce poate fi dedus si din conduita lor ulterior constatarii implinirii termenului de prescriptie a raspunderii penale, acestia solicitand continuarea judecarii cauzei in temeiul art. 18 din Codul de procedura penala. De altfel, potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Kolomiyets c/a Federatia Rusa, pct. 29) unui reclamant nu i se poate reprosa prelungirea procedurii pentru ca a voit sa produca anumite probe de natura sa-l disculpe sau pentru ca a cerut efectuarea de investigatii suplimentare.

Comportamentul autoritatilor constituie cel mai important criteriu pentru evaluarea caracterului rezonabil al duratei procesului penal, acestea avand obligatia de a depune toate diligentele pentru ca procesul penal sa se desfasoare fara intarzieri nejustificate, Statul raspunzand doar pentru intarzierile provocate de comportamentul autoritatilor, iar privitor la diligenta autoritatilor, trebuie stabilit daca au existat perioade lungi de inactiune din partea acestora. In speta au fost identificate sincope in ceea ce priveste intocmirea actelor de urmarire penala la nivelul urmatoarelor intervale: 26.06.2013-22.10.2013 (f. 75-76 vol. I dosarul de urmarire penala si f. 124-125 vol. I dosarul de urmarire penala); 22.10.2013-08.01.2014; 09.01.2014-07.04.2014 (f. 243-244 vol. I dosarul de urmarire penala). Cat priveste desfasurarea procesului in prima instanta, trebuie a se retine ca au fost fixate in mod repetat termene de judecata, dispunandu-se de nenumarate ori repetarea procedurii de citare cu anumiti martori, cel mai edificator exemplu in acest sens fiind cazul martorei Bacter Gabriela, a carei prima citare s-a dispus la solicitarea aparatorului reclamantilor formulata in cadrul sedintei publice din data de 04.11.2015, iar instanta, abia in sedinta din 15.06.2016, deci dupa 7 luni, interval in care a acordat 13 termene de judecata, a decis sa dea citire declaratiei martorei data in faza de urmarire penala, data fiind imposibilitatea audierii acesteia.

In jurisprudenta abundenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului s-au retinut situatii in care autoritatile judiciare nationale au contribuit la prelungirea, cel mai adesea, nejustificata, a duratei procedurii dincolo de pragul rezonabilitatii, intre care este amintita si existenta unor perioade de inactivitate sau de stagnare, iar in speta, in raport de circumstantele evocate, se poate conchide ca cerinta de diligenta rezonabila nu a fost indeplinita, procedura indelungata cauzand apelantilor reclamanti stres si tensiune, suferinta, lipsa de resurse materiale pentru a-si permite un tratament medical corespunzator, inclusiv accentuarea suferintei cauzate reclamantei urmare a agravarii bolilor de care suferea pe fondul stresului, acestia producand argumente si indicii din care rezulta masura in care drepturile personale nepatrimoniale le-au fost afectate, elocvente in acest sens fiind probele testimoniale administrate in cauza, existand elemente probatorii adecvate de natura sa permita instantei gasirea unor criterii de evaluare a intinderii acestora.

In determinarea cuantumului daunelor morale, legislatia nationala stabileste criterii concrete, cuantumul impunandu-se a fi determinat in raport de datele concrete ale spetei, cu luarea in considerare a unor elemente precum atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la integritatea fizica si sanatate, la demnitate, onoare, prestigiu si alte valori similare, iar in cauza de fata, fara indoiala ca, prin procesul penal in care au fost angrenati cei doi apelanti, ce s-a intins pe o durata de peste 5 ani, acestora le-au fost afectate negativ drepturile si libertatile fundamentale, astfel ca suferintele fizice si psihice provocate pot si trebuie sa fie reparate prin acordarea unor despagubiri, apararile intimatului neputand fi acceptate pentru ca nu poate fi tagaduita trauma psihica incercata de cei doi apelanti, care s-a accentuat pe parcursul celor cinci ani cat a durat procesul, interval in care a avut de suferit si situatia financiara a acestora cu impact asupra starii psihice, fiind afectat prestigiul social al apelantilor, iar in cazul apelantei si starea de sanatate. Fara indoiala ca procesul penal prelungit pe durata de timp mentionata a fost de natura a produce prejudicii de natura morala apelantilor din cauza, discutabil fiind numai cuantumul sumei ce se impune a fi acordata, cunoscut fiind ca este o sarcina dificila cuantificarea in bani a prejudiciului moral suferit.

Cauza Apicelle c/a Italia ne ofera repere esentiale cu privire la metoda de calcul utilizata pentru determinarea desagubirilor acordate in considerarea prejudiciului moral suferit de reclamanti: 1000-1500 euro pentru fiecare an din durata procedurii, si nu pentru fiecare an de intarziere, constituie o baza pentru calculul de efectuat. De asemenea, exemplificativ este modul de determinare a sumei acordata reclamantilor din cauza Bartok: 2400 euro pentru o durata a procedurii de 9 ani si 6 luni, 1500 euro pentru 7 ani si 7 luni, 3000 euro pentru o durata a procedurii de 9 ani si 7 luni.

Totodata Curtea de Apel Oradea, in dosar nr. 1787/111/2018, pentru o durata a procesului de aproximativ 11 ani a apreciat ca este rezonabila suma de 15.000 lei (decizia civila nr.365/2019-A).

Tot sub aspectul modului de determinare a daunelor morale, trebuie a se face trimitere si la cauza Ernestino Zullo c/a Italia, unde Curtea Europeana a Drepturilor Omului, constatand violarea art. 6 din Conventie cu privire la durata procedurii judiciare interne ( 9 ani), a apreciat ca o baza de calcul intre 1000-1500 euro pentru fiecare an de intarziere este o suma rezonabila, fara sa conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului.

Apelantii invoca, alaturi de incalcarea art. 6 si incalcarea articolului 8 din Conventie, care reglementeaza dreptul la respectarea vietii private si familiale, a domiciliului si corespondentei, in acest sens sustinand ca la momentul la care acestia erau interceptati si supravegheati tehnic nu detineau nicio calitate in cauza si, mai presus de toate, probele nu le-au fost niciodata aduse la cunostinta, nici nu au fost informati ca s-a autorizat administrarea unor astfel de probe care, ulterior, au disparut subit.

Din considerentele hotararii apelate rezulta ca instanta de fond a apreciat ca nu se poate retine ca prin procedurile de urmarire penala si procedurile judiciare, inerente aflarii adevarului, s-ar fi incalcat reclamantilor dreptul la viata privata, fara insa ca Tribunalul sa fi facut vreo referire la aspectele semnalate de reclamanti privitoare la absenta proceselor-verbale de redare a convorbirilor interceptate, a suportilor optici etc.

Astfel, potrivit documentelor din dosarul penal nr. 2635/111/2014, existente la filele 63-66 vol. III apel, la solicitarea instantei de apel din cauza penala, Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor i-a comunicat acesteia la data de 17.11.2017 faptul ca se afla in imposibilitate de a-i pune la dispozitie documentele solicitate, respectiv inaintarea incheierii prin care s-a solutionat referatul cu propunere de autorizare a interceptarii convorbirilor telefonice din 09.06.2004 din dosarul nr. 302/P/2004, precum si comunicarea emiterii oricaror alte autorizatii de interceptare sau de supraveghere, respectiv inaintarea proceselor verbale de redare si suportii optici aferenti, deoarece in arhiva institutiei nu mai exista niciun act cu referire la dosarele cu nr. 80/P/2013 sau nr. 302/P/2004 (f. 75 vol. III apel). Tot la solicitarea instantei penale de apel, Tribunalul Bihor i-a inaintat acesteia o copie a incheierii cu nr. 44/09.06.2004 (f. 76 si 81-83 vol. III apel), ulterior acesta comunicand si autorizatia aferenta incheierii cu nr. 44/09.06.2004 (f. 128 vol. III apel). Dat fiind ca Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor a comunicat ca nu detine suportii optici si procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate, solicitate de catre instanta de apel, aceasta din urma a emis in mod repetat adrese catre Serviciul Roman de Informatii, in vederea comunicarii acestor documente, care a raspuns prin Adresa nr. 982607/26.01.2018, precizand ca nu detine inregistrarile aferente autorizatiei antementionate, respectiv ca materialele rezultate nu ii apartin (f. 176 vol. III apel). Revenindu-se in mod repetat cu adrese catre Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor, acesta a comunicat in cele din urma instantei de apel ca, potrivit evidentelor institutiei, in baza autorizatiei aferente incheierii cu nr. 44/09.06.2004 nu au fost efectuate interceptari (f. 194 vol. III apel).

In jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, in interpretarea si aplicarea art. 8, pentru a determina daca ingerinta autoritatilor in viata privata era necesara intr-o societate democratica si daca s-a mentinut un just echilibru intre diferitele interese in joc, Curtea a cercetat daca ingerinta era prevazuta de lege, daca urmarea unul sau unele scopuri legitime si daca a fost proportionala cu aceste scopuri. Dupa cum a subliniat adeseori instanta de contencios european, art. 8 reclama din partea statelor indeplinirea unor obligatii pozitive, inerente asigurarii respectului efectiv al vietii private si familiale, intre care organizarea accesului persoanelor la dosarele autoritatilor publice care contin datele lor personale. Intr-o speta in care reclamantul s-a plans de pastrarea de catre autoritati a unor informatii al caror continut nu-l cunoaste, fosta Comisie a decis ca o atare situatie constituie o ingerinta in exercitiul dreptului la viata privata, iar in cauza P.T. contra Republicii Moldova, Curtea Europeana a retinut incalcarea adusa dreptului la viata privata pentru stocarea sistematica, precum si alte modalitati de folosire a informatiilor privitoare la viata privata a unei persoane de catre autoritatile publice, sens in care a acordat daune morale in valoare de 4.000 Euro.

Instanta de apel retine incalcarea art. 8 din Conventie atata timp cat in cazul apelantilor reclamanti nu au fost asigurate garantii adecvate si efective impotriva arbitrariului, concluzie intemeiata pe absenta posibilitatii de acces a acestora la informatiile asupra interceptarilor, fiind neindoios ca acestia nu s-au bucurat de o protectie suficienta contra abuzului de putere, atata timp cat procedura efectiv aplicata si datele interceptate, respectiv conservarea acestora, nu au fost gestionate sub o forma accesibila persoanelor direct interesate.

Chiar licite fiind interceptarile, lacunele existente in conservarea informatiilor asupra interceptarilor si lipsa accesului apelantilor la datele respective vadeste caracterul ocult al masurilor luate impotriva acestora, atata timp cat nu au intrat in posesia actelor intocmite in cadrul procedurii relative la autorizarea si conservarea interceptarilor, rezultand cu puterea evidentei ca o atare situatie, absenta conservarii in arhiva oficiala a informatiilor interceptate, constituie o ingerinta neadmisa de Conventie, argumente in considerarea carora instanta conchide ca in cuantificarea daunelor morale se impune a fi avuta in vedere si vatamarea produsa apelantilor prin incalcarea art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, alaturi de vatamarea cauzata prin incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventie.

In cuantificarea daunelor morale, sub aspectul ambelor componente, in intregul lor, instanta retine, din perspectiva jurisprudentiala, ca instantele nationale si Curtea Europeana a Drepturilor Omului se raporteaza nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislatia nationala, ci au in vedere si o judecata in echitate, aprecierea circumstantelor particulare ale fiecarei cauze prin raportare la consecintele pe care procesul penal le-a avut cu privire la viata particulara, sociala, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

In speta, astfel cum s-a relevat anterior, s-a dovedit impactul negativ pe care l-a avut procesul penal asupra situatiei personale si familiale a celor doi apelanti, prin mentinerea acestora in stare de nesiguranta o perioada lunga de timp in care s-a deteriorat si imaginea lor publica, respectiv prin lipsa de acces la informatiile privind viata privata si de familie, toate aceste aspecte fiind de natura a le adanci suferintele fizice si psihice, fiind evident prejudiciul de natura morala incercat de acestia, prejudiciu ce este dat de starea de incertitudine, de starea de tensiune generata de derularea procedurii in intervalul mentionat, mai mult, referitor la deteriorarea starii de sanatate a apelantei, se poate prezuma in mod rezonabil ca procesul penal a constituit un factor favorizant in ceea ce priveste accentuarea bolilor de care sufera aceasta.

Insa sub aspectul intinderii reparatiei, date fiind elementele de evaluare a prejudiciului moral, Curtea apreciaza ca sumele pretinse de apelantii reclamanti, de 1.500.000 Euro, respectiv de 1.000.000 Euro, sunt exagerate si lipsite de concordanta cu situatia de fapt, dar si cu jurisprudenta nationala si europeana evocata pe parcursul prezentelor considerente. Este adevarat ca apelantii reclamanti au suferit o perioada indelungata consecintele conditiei de inculpati trimisi in judecata, dar cerinta de echilibru intre dreptul Statului de a apela la proceduri judiciare penale si dreptul cetateanului de a fi despagubit pentru traumele psihice inerente reclama o abordare corelativa, proportionala a acestor despagubiri, in sensul ca ele nu trebuie reduse la un cuantum derizoriu, care sa nu isi atinga scopul reparatoriu, dar nici nu trebuie transformate intr-o sursa nejustificata de marire a patrimoniului.

In considerarea ansamblului argumentelor expuse, procedand la cuantificarea daunelor morale in baza aprecierii, pe baza materialului probator existent la dosar, a intensitatii vatamarii pretinse si a consecintelor negative suferite pe plan fizic, psihic si afectiv, prin respectarea unui just raport de proportionalitate intre prejudiciu si reparatie, instanta de apel considera sumele de 7.000 Euro, respectiv de 10.000 Euro, ca fiind rezonabile si echitabile in raport de circumstantele cauzei, dar si in raport de statuarile in echitate pe care Curtea Europeana a Drepturilor Omului insasi le aplica pentru intinderea reparatiei ca urmare a unor incalcari a art. 6 si art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Sub aspectul dobanzilor, atata timp cat creanta impotriva Statului este stabilita prin prezenta hotarare, aceasta nu este purtatoare de dobanzi incepand cu data introducerii cererii, obligatia de plata devenind scadenta la data stabilirii acesteia cu titlu definitiv, astfel ca din perspectiva art. 1535 din Codul civil, pe perioada anterioara respectivului moment nu pot fi pretinse dobanzi legale.

Fata de considerentele ce preced, instanta, in baza dispozitiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedura civila, va admite apelul, va schimba in parte sentinta in sensul ca va admite in parte actiunea si, in consecinta, va dispune obligarea paratului la plata sumei de 7.000 Euro in favoarea reclamantului Secara Coriolan si la plata sumei de 10.000 Euro in favoarea reclamantei Secara Nela Mirela, cu titlu de daune morale, celelalte dispozitii ale sentintei urmand a fi pastrate.

De asemenea, in aplicarea prevederilor art. 453 alin. 2 din Codul de procedura civila, intimatul va fi obligat la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata partiale in apel, reprezentand o parte din valoarea onorariului avocatial”.


* Cititi aici intreaga motivare


sursa foto Lele: Ziar de Oradea

sursa foto Ardelean: Ebihoreanul

Comentarii

# Lulu date 5 August 2021 17:23 +106

Motivare făcută cu picioarele :-x … pai dacă doctorul greșește e malpraxis … dacă procurorul greșește nu este nimic … Ar atrage concluzia comiterii unei fapte ilicite de organul judiciar ori de cate ori solutia instantei nu confirma inculparea ??? … adică inculparea nelegala nu e o fapta ilicită ??? … procurorul chiar nu cunoaște legea ? … atunci și doctorul poate invoca ca așa i s-a părut lui ca s-ar aplica intr-un anumit caz și nu mai este malpraxis :-* … Ma întreb dacă acești judecători ar fi cei abuzați li s ar părea corecta hotărârea ? … nu ne mai facem bine :cry: :cry:

# ZC date 5 August 2021 17:49 +91

„Ar atrage concluzia comiterii unei fapte ilicite de organul judiciar ori de cate ori solutia instantei nu confirma inculparea. S-ar ignora specificul cercetarii judecatoresti... S-ar impune procurorului s-aiba certitudinea condamnarii” Acest paragraf este definitia justitiei din Romania de dupa decembrie 1989. Nu mai exista nicio sansa deba avea o justitie adevarata in Romania. Magistratii, judecatorii in primul rand, ar trebui sa ia attudine cu privire la acest adevar crunt, recunoscut oficial: Decizia judecatorilor din Romania este mai presus de CEDO si de Constitutie. Oare nu ar trebui sesizat CSM?

# Valter Cojman date 6 August 2021 00:09 +17

Doar in Romania se poate asa ceva... Inca o dovada de "justitea" de ******t, basistio-iohaniSSta de tip mafiot...

# santinela date 6 August 2021 07:45 +53

Astea doua judecatoare sint urmasele directe ale lui Livia Stanciu.Numai asta facea astfel de motivari de rid si curcile,dar se pare ca sint multe ca ea,dupa cum se vede !

# Gilu date 6 August 2021 09:58 +33

Niciun principiu de drept nu este mai presus de o existență umană... Mai ales cand abuzul nu rezultă dintr- o interpretare particulară a unei norme juridice susceptibilă de ambiguitate , ci din voința unor maimutoi cu pretentii găunoase de " mari penalisti", care nu- i depășesc in stiinta de carte pe torționarii lui NIKOLSKI- GRIMBERG si care ar trebui să plătească ei despăgubirile pe persoana fizica... Dar, se vede treaba ca nu s- a dat voie de la tov.ii de la A mbasade. Schizofrenie totala: liber la zdrobit destine, dar la despagubiri..." Atenție! Nu cumva , " dusmanul" sa interpreteze ca noi nu am fi infailibil ! " Ptiu!

# sic semper tyrannis date 7 August 2021 09:01 +35

in strainezia "o tzara ca afaraaaaa" ce sa vezi daca procurorul nu are CERTITUDINEA PBTINERII CONDAMNARII ESTE OBLIGAT SA ISI DEA DEMISIA DIN SISTEM CU PLATA PREJUDICIILOR CAUZATE ! acolo nu merge sa acuzi oameni pe nedrept, pe dosare de 2 banutzi. ashaaaa caaaaaa, daca vretzi o tzara ca afara ar trebui sa incepeti cu asta !

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

Vorbe de fumoar

Vorbe de fumoar – 28.03.2024 – Bomba cu fas a lui Kovesi

+ DETALII

FACEBOOK

Utlimele comentarii
Cele mai citite
LUMEA JUSTITIEI
Arhiva