M-am abtinut sa scriu despre subiectul la moda pe lumea juridica din zilele astea, ala cu deciziile si prescriptia, ca am niste frustrari legate de subiect. M-o tinut pana azi, cand nu am mai rezistat si m-am pus sa scriu la ora de seara. Pozitia Ministerului Public care circula pe net mi-o mutat ceva neuroni din partea stanga a creierului (parca asta e aia cu ratiunea) in partea dreapta (aia cu emotii), unde s-o transformat in nervi. Nervii or invins ratiunea care imi spunea sa nu scriu ca oricum nu intereseaza pe nimeni si numa pierd timpul, asa ca o iesit textul de mai jos. Incoerent, ca strang nervi pe subiectul asta din 2018 si nu am timp sa ii vars aici pe toti. O sa ii bag numa’ pe aia importanti, intr-o maniera incoerenta. Pun ceva subtitluri ca sa nu sar de la una la alta chiar asa brusc, sa se deruteze procurorii inainte sa ma injure pe grupurile lor. Scuzat greselile de scris, dar e tarziu si mi-e somn.

Problema.

Pentru cine nu stie despre ce e vorba, iata povestea pe scurt. Pentru cine nu stie ce e prescriptia, intreruperea ei sau prescriptia speciala, nu e un text pentru ei, chiar daca lucreaza la „justitie” pe Facebook.

In 2014, in cadrul revolutiei permanente (ma rog, pe limbaj nou se numeste reforma) a dreptului roman, intra in vigoare un nou cod penal. Intre alte modificari, unele bune si unele tampite, se modifica cauzele de intrerupere a prescriptiei. Inainte prescriptia era intrerupta daca organele faceau vreun act care trebuia comunicat infractorului. In codul nou, asta cu comunicarea o disparut in ceata reformei. Orice act facut de organele de justitie intrerupea prescriptia. Termenele de prescriptie se lungesc. Prescriptia speciala se lungeste si ea. Gen, pentru o spaga pe codul vechi prescriptia speciala era de 10 ani jumate (mai mult decat rezonabil, dupa mine) pe codul nou este de 16 ani. Pentru un abuz in serviciu cat de cat doajeani. Cam mult, dar statul roman s-a angajat sa nu scape infractorii si sa ii intrebe pe martori ce au vazut ei acum 14 ani cand erau martori la infractori.

In 2018, vine CCR-ul si spune ca nu e bine. Ca nu e firesc si constitutional sa intrerupi prescriptia si sa nu ii spui si la bou asta, sa isi faca si el calculele. Din motive pe care doar Sauron le stie, nu declara neconstitutional tot art. 155 alin. 1 C. pen. care stabilea rahatul asta, ci doar sintagma „prin orice act de procedura”. Daca il radeau cu totul, probabil ca viata nu era atat de interesanta, eu ma uitam acuma la un film, judecatorii nu mai cereau acordul ICCJ sa nu aplice legea, iar procurorii mergeau in continuare pe filozofia lui „las ca-i bine si maine, ca doar mai avem pana la prescriptie”.

No, asa s-o nascut problema. Dintr-o ineptie a legiuitorului si o decizie corecta, cu un dispozitiv inept al CCR.

La doua ineptii s-a adaugat si faptul ca Guvernul a fost prea ocupat sa construiasca autostrazi, spitale regionale si penitenciare si, firesc, a lasat asta mai la urma. Parlamentul tocmai ce transpunea in dreptul intern directiva cu prezumtia de nevinovatie si asta cu prescriptia i-o scapat. CSM-ul apara procurorii de atacuri, iar la UNBR erau lupte in noroi (la Techirghiol, doua echipe de pensionarii se luptau spre deliciul conducerii). Asa o durat problema 4 ani.

Rezolvarea temporara a problemei.

No, revenind, dupa ce o aparut decizia CCR, toti oamenii cat de cat or ajuns rapid la concluzia ca pana nu intervine legiuitorul nu mai avem caz general de intrerupere a prescriptiei si ca, oricum, si daca legiuitorul se trezeste din somn, noua reglementare nu poate fi retroactiva. O prima decizie definitiva a unui complet de la Curtea de Apel Cluj, caruia ii adresez pe calea astea sincere aprecieri (nu e la misto, e pe bune) reia ideea.

Eu am scris o frumoasa cerere pe tema asta, pe care o puteti citi daca faceti click aici. O public ca sa ma dau mare ca am avut dreptate. Peste ani, CCR a scris exact ce am scris eu acolo. Ma simt cumva ca si Galilei. Nu m-or ars pe rug, dar m-or ars. De aia scriam la inceput ca am cateva frustrari pe subiectul asta. Asta e prima.

In prima cauza fezabila pe care o am, ma duc cu cererea. Din oficiu, instanta sesizeaza ICCJ cu o cerere de HP, sa ii intrebe pe bosi daca am dreptate. Bosii de pe Batistei or zis ca li se rupe „faceti ce vreti” si or respins aia ca inadmisibila. Curtea de Apel Cluj, careia ii prezentasem atat de frumos cererea aia care continea fix argumentele de azi ale CCR, m-o trimis la cosul de gunoi al cererilor bune, dar inoportune, si mi-o respins-o. In decizia sa din 2018, CCR spune ca sa mergem inainte, ca inainte era mai bine. Adica ca sistemul din vechiul cod penal era ok. No, Curtea de Apel Clu si dupa aia cam toate instantele or zis in gand „ba, scapa infractorii”. Pe hartie or scris ca decizia CCR e o decizia interpretativa si, deci, vor aplica pe viitor codul penal vechi, chiar daca era abrogat. Patru ani solutia la problema o fost sa aplicam codul penal vechi si faptelor comise pe codul nou. E drept ca la scoala am invatat ca nu se poate asta, dar principiile sunt puternice ca fularul cand e sa scape infractorii.

Dupa acest prim succes profesional pe care l-am repurtat, am mai formulat aceeasi cerere in vreo 3-4 dosare, dar deja se formase valul. Mergea de la mal spre larg, dar era puternic. Intr-un sistem care recruteaza pe modelul sa nu iesi in evidenta si al carui punct de sprijin este anonimatul defect, al celui care se ascunde dupa altul, nu si-a mai asumat nimeni sa iasa din rand, si mi-or dat jet de fiecare data.

Never give up, viva la prescription, am schimbat tactica. Am mers pe ideea ca daca CCR or facut rahatul praf cu dispozitivul ala, tot ei pot sa il indrepte. Asa ca am mers la instante cu exceptii de neconstitutionalitate ale art. 155 alin. 1 in forma de dupa decizia 297/2018 a CCR. Ideea o fost simpla, ca erau posibile doua variante. Sau decizia 297/2018 era decizie de neconstitutionalitate simpla, art. 155 C. pen. disparuse si infractorul meu scapa sau art. 155 C. pen. ramasese in vigoare fara acea sintagma care era acum completata din codul vechi, desi doar legiuitorul poate completa un text legal.

Prim exceptie ridicata la Curtea de Apel Bucuresti mi-e respinsa ca inadmisibila. Cica nu intra in competenta CCR sa analizeze ce ziceam eu acolo. Fac recurs. La ICCJ mai bag un succes profesional si spun si aia ceva ineptii. Mai bag dupa aia exceptia in vreo cateva dosare, am succes numa’ pe la instante din astea mai de jos care nu sesizeaza pericolul pentru sistem care se poate petrece daca problema asta ajunge iar la CCR. Tot ce bag la curti de apel sau la suprema mi se respinge pe banda rulanta. Aia erau suficient de experimentati sa stie ce risca daca trimit asta la CCR. Asta e a doua mea frustrare. Mi-au respins astia peste 10 exceptii identice cu cea admisa acu doua saptamani. Era inadmisibil, ceea ce s-a admis ca fondat. Galileo si cu mine, confirmati in posterioritate.

Cateva din exceptiile ridicate de firma noastra, plus alte cateva ridicate de colegi care or reusit sa convinga cu asta ajung totusi la CCR in 2019 si 2020. Stam si asteptam si nu se intampla nimic, la CCR nu pare sa miste dosarul asta. Cei care citesc si care or prins vremurile in care stateai la coada pentru ceva bun, pentru ca era zvon „ca se baga” cred ca stiu ce spun acuma. Dupa ore de stat la coada pentru ceva ce nu parea sa mai vina, oricat de buna era perspectiva de a prinde ceva gen portocale sau Bem-Bem, te carai acasa. No, prin 2021 ma intreaba un coleg daca in ceva dosar sa bage cererea si exceptia de neconstitutionalitate si i-am spus ca nu are rost, ca deja e moarta purceaua in cotet. Asta e a treia frustrare pe subiectul asta. Ca desi eram foarte convins ca am dreptate, implacabilul sistemului, privirile si zambetele de superioritate primite de la instante cand sustineam povestea asta, m-au facut sa o abandonez.

Fiat lux!

Prin primavara, mi se spune pe surse ca se va stabili termen pe exceptiile astea curand. Se stabileste intr-adevar termen. Ca-n filmele cu prosti, niciuna din exceptii firmei mele nu este pe lista de sedinte. Nu stiu de ce nu or bagat toate exceptiile pe acelasi subiect, cert ca macar cateva or ramas de caruta, inclusiv toate pe care le aveam. Frustrarea numarul patru. Bun, punem in functiune radio sant, ca reinvie speranta ca cineva ne va spune ca avem dreptate, si intrebam stanga-dreapta intre colegii care aveau exceptii pe acea sedinta, daca nu cumva au de gand sa nu se prezinte si sunt dispusi sa ne lase pe noi sa sustinem exceptia pro bono. Gasim un coleg care nu vroia sa mearga si ne lasa in locul lui. Merge la cecereu singurul dintre colegii mei de la birou care inca mai credea ca este vreo sansa. Pentru ca exceptia mai avea un obiect pe langa asta, nu se reuneste la dosarul unde sunt conexate celelalte. O sustine magistral, asa cum face un avocat bun cand e convins ca are dreptate.

Ii spun colegului ca nu are nicio sansa, ca nu o sa isi asume nimeni sa scape infractorii, chiar daca juridic problema era clara din 2018. Omu imi spune ca el simte ca este o sansa. O pun pe seama tineretii si ma uit la el cu superioritatea celui care crede ca el si-o luat-o de mai multe ori, stie cum merg lucrurile. Imi vad de treaba si uit de subiect.

Dupa vreo trei zile, il intreb daca ne-or respins exceptia. Imi spune ca s-o amanat pronuntarea. Opaaaa, zice experienta din mine, chiar avem o sansa. Astia de la CCR daca amana pronuntarea de foarte multe ori le admit. Vine data fatidica si bomba: s-o admis! De fapt s-or admis cele reunite intr-un singur dosar. A noastra, judecata deodata, dar in dosar cu numar mai mare s-o respins ca devenita inadmisibila, ca tocmai se admisesera celelalte. Mambo no. five.

Incep sa ma gandesc cum or sa faca instantele sa nu respecte decizia asta. Sincer, nu-mi vine nicio idee cum ar putea. Sa spuna ca nu se aplica faptelor comise anterior mi se pare prea de tot, tocmai ce or spus ca aia din 2018 o fost decizia prin care 155 o zburat la cos. Imi suna telefonul ca nebunul, totii clientii carora le invocasem problema asta ma suna sa ma intrebe ce facem. Le spun ca facem bine, facem cereri, dar am un feeling ca vor gasi o varianta sa lase fara efect decizia asta, la fel ca si pe cea din 2018.

Apar puzderie de articole si pozitii care explica cu stiinta de carte de ce pana la ordonanta de urgenta de acum cateva zile, pentru toate faptele comise anterior, mai avem doar prescriptie generala si cateva cazuri speciale de prescriptie speciala. Toti au dreptate si toti sunt avocati. Niciunul nu este magistrat.

Io, colegii mei, o gramada de alti avocati facem cereri pe la instante. A doua zi, vine salvarea pentru instante: Curtea de Apel Craiova sesizeaza ICCJ si cere implicit niste argumente cat de cat sa nu respecte principiul retroactivitatii legii mai favorabile. Zambetul revine in salile de judecata: nu va mai trebui sa isi asume nici scaparea infractorilor si nici violarea flagranta a legii. Se vor ascunde dupa ce o sa zica in HP, indiferent in ce sens, si nu vor avea stresul de a-si asuma ceva. Doamne-s multam!

Problema pentru procurori o fost ca nu or prea stiut ce sa zica. In ce cauze or fost, nu stiut sa isi fi asumat vreunul pozitia de a respecta legea. Or spus ceva despre nu se aplica retroactiv, prescriptiile intrerupte deja etc. Pe scurt, nu are niciun efect decizia, dar concluziile nu or fost foarte convingatoare. De aceea, trebuia ceva puternic si cu asta trec la punctul urmator.

Pozitia Ministerului Public.

In seara asta, vad pe net un document al Ministerului Public in care le spune la procurori ce trebuie sa sustina. No, asa cum spuneam, aici mi s-a umplut si am renuntat la un film in care se bat doua familii de vampiri ca sa scriu asta.

Scriu cu liniuta cateva chestii, ca deja am scris mult si mi-e lene sa elaborez.

1. Documentul e semnat „colectiv”. Efectiv asa scrie: semnat colectiv. Fratilor, cel sau cei care ati scris chestia asta, asumati-va ce ati scris. Daca chiar credeti ca aveti dreptate, aratati-ne public asta.

2. La finalul documentului, ultimele doua paragrafe, li se transmite tuturor procurorilor sa nu cumva sa miste in front si sa sustina sau faca altceva. Nu intru in discutia despre faptul ca rolul procurorilor este de a proteja drepturile fundamentale – gen, legalitatea pedepsei – si ordinea publica – gen, respectarea legii si a deciziilor CCR. Discutia asta e fumata demult, rolul procurorilor este sa bage oameni la puscarie, ca de aia la evaluare li se numara rechizitoriile. Altceva vreau sa discut. Voi nu aveti sentimentul ca vi se incalca independenta profesionala pe care o clamati atata. Scoateti maine la imprimanta din dotare o hartiuta cu #independenta si mergeti pe scari la instante sau nu? Raspunsul il stiu, intreb numa’ de nervi. Toti 2.000 sau cati procurori sunt in tara sunteti de acord sa ignorati aplicarea retroactiva a legii mai favorabile? Numa, de control, cand o dat CCR ineptia aia cu legea penala mai favorabila aplicata global ati mai spus ca nu se aplica pentru alea din urma?

3. Domnul/doamna „colectiv” o citit din Dongoroz cum am citit eu Fratii Jderi, numa pan la pagina 20 ca apoi m-am plictisit, am zis ca mai citesc maine din ea, m-am luat cu alte carti si, fara sa imi dau seama or trecut 35 de ani. Ca Sf. Dongoroz, maret fie pixul lui, dupa citatul vostru o mai scris vreo doua paragrafe. Care spun fix invers decat spuneti voi.

4. Si alea de la CJUE si Taricco si altele le-ati citit tot pe sarite, am senzatia. Ca si aia spun ca sub nicio forma, niciodata nu poti ocoli principiul legalitatii si al sau corolar cu legea mai favorabila.

5. Inainte sa apara “problema” cand se punea problema de lege mai favorabila intre codul vechi si codul nou, o sustinut cineva vreodata, domnu/doamna colectiv, ca la prescriptie nu functioneaza? Numa’ intreb.

6. De fapt, voi stiti ca nu aveti dreptate. Ca daca aveati dreptate, nu scriati un document pe care sa il impuneti cu forta tuturor procurorilor din tara cu ce sa sustina. Daca aveati dreptate, se descurcau ei cum s-or descurcat si alta data, fara indrumari obligatorii. Fara sa ii puneti sa manance ciocolata cu slanina, avocado si rucola si sa le dati si farfuria si furculita pentru asta.

7. De fapt, pana la urma, cred ca problema mare este ca daca scapa infractorii s-ar putea lumea sa realizeze ca cei 8 ani de prescriptie s-or dus nu pentru ca avocatul o tergiversat procesul 3 luni cu 3 cereri de amanare de rahat, ci pentru ca v-ati invartit voi pe langa dosar cu anii, ati trimis la instanta mii de pagini inutile numa sa aratati ca ati muncit, nu ati stat trei ani la 10 declaratii. Daca cumva HP-ul ala iese cum zice legea sau ICCJ se va trage din nou pe cur si o respinge ca inadmisibila, iar valul se va forma spre mal de data asta, e posibil sa isi dea lumea seama ca infractorii scapa nu pentru ca cecere, nu pentru ca legiuitor, ci pentru ca up egal cativa ani.

Intre altele, problema mea este ca fix in acele cauze in care am invocat ceea ce spune azi CCR nu mai am ce face, ca un HP inept imi spune ca e inadmisibila o contestatie in anulare pe subiectul unei prescriptii care a fost deja discutata. Deci, eu ma duc, cer ceea ce spune azi CCR-ul ca e corect, instanta imi respinge, CCR vine si imi da dreptate si nu pot face nimic. In schimb, intr-o logica deplina, acolo unde deja ma plictisisem si deja nu am mai invocat nimic, pot face contestatie in anulare si, daca ICCJ nu va da cu bata de baseball in cartea de drept penal, o sa mi se admita. Frustrarea sase.

Am un feeling ca documentul asta al lui colectiv o sa faca cariera de copy/paste in hotarari judecatoresti, daca HP-ul iese cu solutie de inadmisibil, asa cum ar trebui. Frustrarea 7. Scopul procesului penal este condamnarea infractorului, nu verificarea vinovatiei omului in baza legii si asigurarea respectarii drepturilor lui. Iar infractori sunt toti cei trimisi in judecata, fara exceptie, care uneori scapa ca au noroc de diverse. Scapa, nu sunt achitati. Scapa, adica nu au fost acuzati pe nedrept. Au scapat, sa zica merci, ciocu mic, ca nu merge de multe ori ulciorul.

PS. Astept cu entuziasm ca sectia de procurori a CSM sa il apere pe domnu „colectiv”, nu sa cerceteze daca e ok ca dl. colectiv sa le spuna la doua mii de oameni ce sa spuna si sa faca.

Preluare de pe raduchirita.com