Lumea Justiției prezintă sesizarea amicus curiae pe care Uniunea Națională a Barourilor din România – condusă de avocatul Traian Briciu (foto) – a trimis-o la Curtea Constituțională a României în dosarul în care CCR a desființat proiectul de lege care permitea ca faza de cameră preliminară să fie judecată în lipsa părților și elimina obligativitatea ca părțile să fie citate începând cu al doilea termen, acestea având „obligația de a urmări parcursul dosarului”. 

Amintim că CCR a declarat neconstituționale și pasajele care extindeau posibilitatea ca dosarele penale de pe rolul instanțelor să fie disjunse și reunite încă din faza de cameră preliminară, nu doar după începerea judecății pe fond. De asemenea, menționăm că instanța de contencios constituțional a fost sesizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție (click aici pentru a citi).

Revenind: cu privire la derularea camerei preliminare fără citarea părților, UNBR avertizează – în sesizarea amicus curiae – că o asemenea prevedere riscă să transforme avocatul într-un agent procedural al judecătorilor, obligându-l să suplinească deficiențele organizatorice ale instanțelor. De asemenea, pasajul criticat este discriminatoriu pentru bătrâni, deținuți, oameni săraci și alte categorii vulnerabile cu acces limitat sau chiar inexistent la Internet.

În ceea ce privește disjungerea în faza camerei preliminare, UNBR subliniază că așa ceva „generează un risc concret de asimetrie probatorie și factuală în descrierea aceleiași fapte” – de pildă, în dosarele de grup infracțional organizat. 

Prezentăm principalele argumente ale UNBR:

„II. Reglementarea reunirii și disjungerii cauzelor în camera preliminară (pct. 2 și pct. 3 din

Lege) — încălcarea principiului legalității [art. 1 alin. (5) din Constituție]

4. Prin pct. 2 din Lege se introduce art. 43 alin. (4), potrivit căruia „Prevederile alin. (1) – (3) se aplică și în procedura camerei preliminare. Reunirea nu se poate dispune în contestația formulată împotriva încheierilor prevăzute la art. 346”, iar prin pct. 3 se introduce art. 46 alin. (3), care extinde disjungerea la procedura de cameră preliminară, cu posibilitatea restituirii parțiale a cauzei la parchet.

5. UNBR susține pe deplin critica Înaltei Curți potrivit căreia aceste soluții legislative  nu se integrează organic în arhitectura normativă a camerei preliminare. Or, dispozițiile art. 346 din Codul de procedură penală reglementează limitativ măsurile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară,  între care nu figurează nici reunirea, nici restituirea parțială a cauzei. Soluția legislativă criticată generează astfel o incoerență normativă incompatibilă cu exigențele de claritate și previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție.

6. Din perspectiva specifică a apărării, disjungerea urmată de restituirea la parchet numai pentru unii dintre inculpați generează un risc concret de asimetrie probatorie și factuală în descrierea aceleiași fapte. Astfel, atunci când mai multe persoane sunt trimise în judecată pentru constituirea unui grup infracțional organizat, iar judecătorul de cameră preliminară constată că fapta nu este descrisă în privința unuia dintre membri, disjungerea cauzei față de acel inculpat și restituirea la parchet sunt de natură să afecteze situația juridică a celorlalți inculpați, membri ai aceluiași grup.

7. Mai mult, în ipoteza în care o parte dintre inculpați avansează la judecată, iar față de alții se dispune disjungerea și restituirea, unitatea probatorie a cauzei este compromisă: același probatoriu ajunge să fie administrat de două ori, în dosare distincte, cu riscul firesc al pronunțării unor soluții contradictorii cu privire la aceleași acte și aceleași probe. Or, nu se poate susține în mod rezonabil că aceleași acte de urmărire penală sunt simultan legale și nelegale, după cum nu se poate accepta că aceleași probe au fost administrate, în același timp, loial și neloial. Așadar, viciul nu este doar unul de tehnică legislativă.  Restituirea parțială pune judecătorul de cameră preliminară în situația de a antama, prin chiar structura soluției, aspecte ce țin de fondul cauzei — descrierea faptei, unitatea probatorie —, deși funcția sa este, potrivit art. 3 și art. 54 din Cod, strict aceea de verificare a legalității trimiterii în judecată. Evaluarea ipotezelor de reunire a cauzelor penale reclamă per se antamarea problematicii calificării juridice a bazelor factuale corespondente acestora, fiind astfel eminamente inconciliabilă cu sfera competenței funcționale a judecătorului de cameră preliminară.  Or, în contextul  unei atare convergențe  confuze  cu faza de judecată, exigențele  preeminenței  dreptului  sunt  compromise.  Se tensionează  astfel  separația  funcțiilor judiciare, garanție structurală a procesului echitabil reținută de Curtea Constituțională  în chiar decizia fondatoare a regimului camerei preliminare. Or, nu se poate susține rezonabil că aceleași acte de urmărire penală sunt simultan legale și nelegale, după cum nu se poate accepta că aceleași probe au fost administrate, în același timp, loial și neloial.

8. În aceste condiții, UNBR apreciază că reluarea procedurii de cameră preliminară nu poate fi concepută decât ca o procedură unitară, privitoare la întreaga cauză, o reluare fragmentată fiind incompatibilă atât cu exigențele bunei înfăptuiri a justiției, cât și cu dreptul la apărare al fiecăruia dintre participanți.

III. Eliminarea citării pentru termenele ulterioare (art. 343 alin. (3) și (4), pct. 45 din Lege) — încălcarea dreptului la apărare, a liberului acces la justiție și a egalității în drepturi [art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție]

9. Potrivit textului criticat, după primul termen legal îndeplinit, judecătorul de cameră preliminară „acordă termen în continuare, fără citarea părților și a persoanei vătămate”, în zile succesive, părțile și subiecții procesuali având obligația „de a urmări parcursul dosarului”.

10.  UNBR  susține  integral  critica  Înaltei  Curți  și  subliniază  că  această  soluție  legislativă transformă o garanție procesuală pozitivă — citarea legală — într-o obligație de vigilență administrativă continuă pusă în sarcina justițiabilului și a apărătorului său. Or, citarea legală nu este un simplu formalism, ci instrumentul prin care statul își asumă informarea oficială a participanților.  Atunci  când  statul  renunță  la  informare  și  prezumă  cunoașterea  parcursului dosarului  în absența  unui mecanism  real de notificare,  participarea  la proces devine iluzorie: dreptul de a fi prezent la soluționarea cererilor și excepțiilor, de a formula observații orale, de a răspunde argumentelor parchetului și de a propune probe își păstrează existența nominală, dar își pierde substanța. Acesta este tocmai tipul de garanție „teoretică și iluzorie” pe care standardul efectivității  îl  interzice.  În  materia  camerei  preliminare,  unde  fiecare  termen  poate  avea  o finalitate procedurală proprie, lipsa informării oficiale are consecințe potențial ireversibile asupra întregului proces.

11. Din perspectiva avocaturii, consecința este una directă și gravă: exercitarea apărării ajunge să depindă de o supraveghere permanentă a dosarului, deși apărătorul este chemat să asigure asistența juridică, iar nu să suporte riscul organizațional și logistic al instanței. Apărarea este astfel împinsă din zona garanției procedurale în zona unei prezumții că avocatul trebuie să compenseze, prin propriile resurse, lipsa informării oficiale.

12. Obligația „de a urmări parcursul dosarului” este, de altfel, formulată într-o manieră vagă și lipsită de precizie, contrară cerințelor de claritate și previzibilitate  dezvoltate  în jurisprudența constantă a Curții Constituționale în aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituție. Norma nu reflectă instrumentele, frecvența ori modalitățile concrete prin care această obligație ar urma să fie îndeplinită. Or, în condițiile actuale ale sistemului judiciar — dosare nepublice care nu apar pe portal, dosare anonimizate, lipsa unui acces generalizat al avocaților la aplicația ECRIS, durata obținerii  accesului  la  dosarul  electronic  —  această  obligație  este,  pentru  apărător,  frecvent imposibil de executat.

13. Soluția legislativă transferă, în plus, asupra participantului la proces riscul deficiențelor infrastructurii informatice a sistemului judiciar (neactualizarea ECRIS, indisponibilitatea portalurilor, erori administrative de afișare a termenelor). Un asemenea transfer de risc, dinspre stat către justițiabil, este incompatibil cu dreptul la un proces echitabil din perspectiva garanției instituționale explicite privind accesul efectiv la un judecător. Deopotrivă, norma încalcă exigența de calitate a legii (art. 1 alin. (5)): obligația „de a urmări parcursul dosarului” este formulată vag, fără  a  evoca  instrumentele,  frecvența  ori  modalitățile  concrete  de  îndeplinire,  astfel  încât destinatarul nu își poate adapta conduita. În al doilea rând, ea înfrânge o obligație pozitivă a statului: cunoașterea efectivă a procedurii nu poate fi prezumată, ci trebuie asigurată prin diligența autorității, iar renunțarea la prezență trebuie să fie neechivocă și conștientă — standard dezvoltat constant de Curtea de la Strasbourg în materia informării participanților și a prezenței la proces. În al treilea rând, suprimarea citării introduce o asimetrie contrară egalității armelor: parchetul, ca autoritate, dispune structural de informația procedurală pe care justițiabilul ar trebui să o „vâneze” singur.

14. UNBR atrage atenția, în egală măsură, asupra dimensiunii discriminatorii a normei, contrară art. 16 alin. (1) din Constituție:  textul pornește de la prezumția  nerealistă  că orice justițiabil dispune permanent de acces la internet, de competențe digitale și de posibilitatea materială de a monitoriza  constant  stadiul  cauzei.  Dispozițiile  sunt  cu  atât  mai  problematice  în  privința persoanelor private de libertate, a persoanelor vârstnice ori a celor lipsite de resurse, pentru care monitorizarea permanentă a dosarului este, în mod obiectiv, excesiv de dificilă sau imposibilă.

15. Sub aspect conceptual, instituția termenului în continuare este deturnată de la finalitatea sa. Termenul în continuare a fost conceput pentru o activitate judiciară singulară care, din motive obiective, nu poate continua la data stabilită — precum continuarea dezbaterilor. Or, procedura camerei  preliminare  presupune  activități  distincte  — soluționarea  fiecărei cereri și a fiecărei excepții —, fiecare termen având o finalitate procedurală proprie. Extinderea ficțiunii „termenului în cunoștință” asupra unor activități judiciare diferite, fără citare, este incompatibilă cu exigențele dreptului la apărare.

16. La acestea se adaugă imposibilitatea practică a aplicării sistemului de termene succesive, chiar zilnice. Inspirat din jurisdicții străine, acest sistem ignoră realitățile procesului penal desfășurat în România: subdimensionarea schemelor de personal ale instanțelor, numărul redus al magistraților și grefierilor, lipsurile logistice (săli insuficiente, disfuncționalitatea camerei de consiliu), precum și deplasarea justițiabililor și a avocaților din alte județe. Așa fiind, imposibilitatea implementării concrete—din rațiunile realiste, trecute secvențial în revistă—a soluției legislative criticate este în măsură să evidențieze, fără echivoc, sterilizarea substanței dreptului fundamental la un proces echitabil, prin anihilarea garanției privind accesul efectiv la un judecător. Totodată, o normă care, prin chiar premisele sale practice, nu poate fi respectată nu satisface exigența de calitate a legii dezvoltată în jurisprudența Curții Constituționale.

17. De altfel, această etapă este esențială tocmai pentru filtrul de legalitate al urmăririi penale, iar garanțiile contradictorialității  și ale dreptului la apărare nu pot fi tratate ca simple formalități procedurale în materia camerei preliminare. Modificarea propusă nu afectează doar o formalitate de citare, ci însăși posibilitatea apărării de a fi efectivă: în lipsa informării oficiale, orice omisiune are consecințe potențial ireversibile asupra traseului cauzei, căci aici se verifică legalitatea actului de sesizare și a probelor pe care se va întemeia întregul proces.

IV. Termenul-limită pentru formularea cererilor și excepțiilor și rigidizarea termenelor de invocare a nulităților relative (art. 282 alin. (4) și art. 344 alin. (5), pct. 17 și pct. 46 din Lege)

18. Deși această soluție legislativă  nu face, ea însăși, obiect distinct al obiecției Înaltei Curți, UNBR apreciază necesar a o supune atenției Curții, întrucât ridică, în logica acelorași critici, o problemă de constituționalitate raportată la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție.

19. Potrivit  art. 344 alin. (5), după termenul  stabilit  potrivit art. 344 alin. (4), nu mai pot fi formulate alte cereri sau excepții privind legalitatea sesizării, a probelor și a actelor de urmărire, cu excepția  nulităților  absolute.  Efectul concret este următorul:  viciile  descoperite  tocmai  ca urmare a administrării unui minim probatoriu în camera preliminară — deci ulterior termenului — riscă să nu mai poată fi invocate niciodată. Norma pretinde, astfel, părții să invoce înainte de un anumit termen vicii a căror existență nu poate fi cunoscută decât după acel termen — o obligație de a invoca ceea ce nu poate fi încă cunoscut, prin definiție imposibil de executat. Critica este cu atât mai severă în privința nulităților relative [art. 282 alin. (4)]: clauza de salvgardare acoperă doar nulitățile absolute, astfel încât un viciu de nulitate relativă din urmărirea penală, obiectiv imposibil de cunoscut în interiorul termenului, ar rămâne definitiv acoperit prin decădere, deși a produs o vătămare reală.

20. Apărarea întâmpină curent o întrebare practică fără răspuns în logica normei: dacă inculpatul își schimbă apărătorul după împlinirea termenului, cum ar mai putea noul avocat să invoce alte cereri și excepții decât cele deja formulate? Răspunsul oferit de text — că nu mai poate — golește de conținut continuitatea și efectivitatea apărării și contrazice chiar principiul continuității apărătorului consacrat de proiect la art. 344 alin. (3¹)–(3²). În cauzele complexe, cu volume mari de acte și numeroși inculpați, identificarea exhaustivă a tuturor viciilor în interiorul unui termen rigid  este  obiectiv  nerealizabilă,  ceea  ce transformă  termenul  astfel  instituit    într-o  capcană procedurală pentru apărător. Tocmai acesta este rațiunea pentru care, prin Decizia nr. 14/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, a statuat că termenul în discuție are natura juridică a unui termen de recomandare.