Recenta întâlnire, derulată în condiții lipsite de transparență în clădirea Parlamentului, în biroul unui om politic, între președintele Curții Constituționale și prim-ministrul României, președintele unui partid politic petent (pe scurt, reclamant) într-o sesizare de neconstituționalitate a unor prevederi legale de impact privind integritatea în funcția publică și, de asemenea, parte petenta (reclamanta) într-o sesizare de conflict de natură constituțională cu o altă putere a statului, aflata pe rolul Curții, necesită o clarificare riguroasă în spațiul public.

Spre deosebire de magistrații instanțelor de judecată, judecătorii Curții Constituționale nu fac parte din sistemul instanțelor judecătorești. Curtea Constituțională funcționează ca o autoritate politico-jurisdicțională unică și distinctă, plasată în afara puterii judecătorești (Titlul V din Constituție). Cu toate acestea, legiuitorul constituant le garantează expres, prin art. 145 din Legea fundamentală, independența și inamovibilitatea în exercitarea mandatului. Deci, Curtea Constituțională funcționează ca o autoritate politico-jurisdicțională distinctă, ale cărei mecanisme au fost concepute luând în considerare un factor esențial, și anume că membrii săi sunt desemnați exclusiv prin decizii politice de către Camera Deputaților, Senat și Președintele României. Prin urmare, garanțiile care le protejează statutul au fost edictate tocmai pentru a neutraliza riscul subordonării față de autoritatea care îi numește în funcție.

Esența acestei independențe rezidă în mandatul fix de nouă ani, inamovibilitatea pe parcursul acestuia și, fundamental, în interdicția absolută a reînvestirii. Această limitare temporală strictă reprezintă scutul constituțional destinat să anuleze ab initio orice tentație a judecătorului de a adopta decizii de complezență în favoarea puterii executive sau legislative, în speranța obținerii unor viitoare funcții. Timp de nouă ani, judecătorul constituțional are obligația de a delibera complet izolat de presiuni, negocieri de culise sau interese partinice.

Cu toate acestea, normele juridice devin iluzorii în absența loialității constituționale. Latura obiectivă a independenței presupune nu doar lipsa unor imixtiuni formale, ci și exigența ca instituția să fie percepută ca atare de către cetățeni. Așa cum statuează jurisprudența constantă a instanțelor europene, aparențele sunt fundamentale pentru menținerea încrederii publice în justiție, inclusiv cea constituțională. O interacțiune netransparentă la cel mai înalt nivel, cu explicații ulterioare absolut neconvingătoare și, implicit, sustrasă controlului societății, între șeful executivului și președintele instanței chemate să îi cenzureze eventualele derapaje, vulnerabilizează grav echidistanța Curții și naște o îndoială legitimă asupra hotărârilor sale viitoare, mai ales atunci când acestea sunt chemate să cenzureze tocmai voința majorității politice sau actele Guvernului.

Justificarea publică oferită de prim-ministrul demis, prin care cataloghează dezbaterea drept o exagerare și o raportează la demersurile pur edilitare de racordare la utilități a Curții de Apel Oradea, reprezintă o clasică eroare logică de tip ignoratio elenchi și un evident red herring (noțiunea semnifica o informație irelevantă introdusă intenționat pentru a distrage atenția de la subiectul principal), declarație care este menită în final să deturneze atenția de la fondul problemei. Compararea atribuțiilor administrative ale unui primar cu o întâlnire netransparentă derulată la cel mai înalt nivel al statului ignoră cu desăvârșire rigorile arhitecturii constituționale. Aspectele ce țin de buna organizare, administrare și bugetare a Curții Constituționale se soluționează exclusiv prin corespondență interinstituțională oficială și proceduri transparente, nicidecum prin întrevederi de culise în sediul Parlamentului. Bagatelizarea acestei opacități printr-o falsă analogie nu doar că eludează substanța criticilor, dar confirmă gravitatea unui derapaj de la principiul loialității constituționale, reiterând lipsa de înțelegere a faptului că aparența de independență este însăși premisa încrederii publice în justiția constituțională.

Într-un stat de drept, separația puterilor interzice transformarea jurisdicției constituționale într-o anexă a negocierilor politice, impunând o distanțare vizibilă și o transparență absolută a oricărui dialog interinstituțional.

Sursa: Facebook