Avocatul Mihai Mareș (foto) – fondatorul casei de avocatură Mareș & Mareș – a publicat luna trecută în „Revista internațională de dreptul extrădării” („The International Review of Extradition Law”) articolul „Dreptul la libertate și la siguranță consacrat în articolul 5 din CEDO, ca limitare a extrădării” („The Right to Liberty and Security enshrined in Article 5 of the ECHR as a Limitation on Extradition”). 

În materialul din numărul 2 al revistei (apărut la 13 iulie 2026), maestrul Mareș explică faptul că art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „funcționează rareori ca motiv autonom de refuz al extrădării, dar poate deveni decisiv când detenția rezultă dintr-un proces vădit nedrept sau când măsurile privative de libertate executate anterior nu sunt luate în considerare în mod corespunzător”. De asemenea, același articol reprezintă „o garanție relevantă împotriva privării excesive sau arbitrare de libertate în procedurile de extrădare”.

Redăm rezumatul articolului, întocmit de autor:

„Această lucrare examinează rolul articolului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca limită a procedurilor de extrădare, concentrându-se pe protecția împotriva privării arbitrare de libertate în contextul cooperării judiciare internaționale. Obiectivul cercetării este de a analiza dacă riscul detenției ilegale sau disproporționate în urma extrădării poate constitui un motiv de refuz al predării în temeiul standardelor europene privind drepturile omului. Studiul utilizează o metodologie doctrinară și jurisprudențială bazată pe analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și pe prevederile relevante ale legislației române privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Rezultatele indică faptul că articolul 5 din CEDO funcționează rareori ca motiv autonom de refuz al extrădării, dar poate deveni decisiv când detenția rezultă dintr-un proces vădit nedrept sau când măsurile privative de libertate executate anterior nu sunt luate în considerare în mod corespunzător. Studiul concluzionează că, deși articolul 5 joacă în principal un rol subsidiar în comparație cu articolele 3 și 6 din CEDO, el rămâne o garanție relevantă împotriva privării excesive sau arbitrare de libertate în procedurile de extrădare”.

Prezentăm introducerea și concluziile articolului:

„Introducere

Protecția dreptului la libertate individuală, consacrat de articolul 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (‘Convenția’), constituie una dintre garanțiile fundamentale ale statului de drept și capătă o relevanță deosebită în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală, în special în procedurile de extrădare. Deși evaluarea compatibilității extrădării cu Convenția se realizează în mod tradițional prin referire la articolele 3 și 6 ale acesteia, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului demonstrează că articolul 5 din Convenție poate constitui, de asemenea, în anumite circumstanțe excepționale, un obstacol juridic în calea predării persoanei solicitate.

Această lucrare își propune să examineze rolul articolului 5 din Convenție ca limitare a extrădării, urmărind să evidențieze modul în care standardele dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene influențează interpretarea normelor interne privind cooperarea judiciară internațională.

În acest context, problema delimitării între măsurile care implică privarea de libertate și cele care implică restrângerea libertății capătă o importanță practică deosebită, întrucât calificarea juridică a acestor măsuri influențează atât legalitatea extrădării, cât și modul de calculare a perioadelor executate anterior în alte jurisdicții. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene subliniază faptul că noțiunea de ‘privare de libertate’ are un caracter autonom și contextual, necesitând o evaluare concretă a intensității restricțiilor impuse individului, mai degrabă decât o evaluare formală bazată exclusiv pe clasificarea prevăzută de dreptul intern al statelor în cauză. (...)

Concluzii

Articolul 5 din Convenție poate împiedica extrădarea către sau dinspre state terțe în cadrul juridic al Uniunii Europene, în special în cazul în care predarea ar expune persoana unui risc real de detenție arbitrară flagrantă în statul solicitant. Jurisprudența CEDO, în special [cauza] Othman, confirmă aplicarea extrateritorială a acestui standard, iar dreptul Uniunii Europene îl consolidează prin Carta Drepturilor Fundamentale și protecția conferită de cetățenia europeană.

Chiar și așa, impactul practic al acestei doctrine rămâne limitat. Pragul foarte ridicat al unei ‘încălcări flagrante’, preferința instanțelor pentru argumentele bazate pe articolele 3 și 6 din Convenție și rolul asigurărilor oferite de statul solicitant reduc frecvența cu care articolul 5 este invocat cu succes. Astfel, articolul 5 din Convenție funcționează mai degrabă ca o garanție reziduală împotriva încălcărilor extreme ale libertății individuale decât ca un obstacol obișnuit în procedurile de extrădare. Cu toate acestea, într-un context geopolitic în schimbare, marcat de creșterea cererilor de extrădare către state cu deficiențe în ceea ce privește statul de drept, potențialul său de a preveni extrădarea ar putea deveni mai relevant, deși numai în situații cu adevărat excepționale.

Analiza efectuată demonstrează că articolul 5 din Convenție nu constituie în mod obișnuit un motiv autonom de refuz al extrădării, dar poate dobândi relevanță juridică în situațiile în care predarea persoanei solicitate ar duce la o detenție arbitrară, disproporționată sau irevocabilă din punct de vedere judiciar.

În consecință, articolul 5 din Convenție joacă un rol subsidiar, dar semnificativ, în revizuirea compatibilității extrădării cu drepturile fundamentale, contribuind la asigurarea legalității și proporționalității privării de libertate în cadrul cooperării judiciare internaționale.

Analiza arată, de asemenea, că nerecunoașterea perioadelor de privare de libertate executate anterior în alte jurisdicții poate duce la o durată excesivă a detenției, incompatibilă cu standardele Convenției.

Analiza criteriilor de clasificare a măsurilor privative de libertate în dreptul român, corelate cu standardele dezvoltate în jurisprudența CEDO și a CJUE, arată că stabilirea caracterului privativ sau restrictiv al unei măsuri nu se poate realiza formal (doar prin referire la denumirea sa legală sau la durata sa exprimată în zile sau ore), ci necesită o evaluare concretă a tipului, intensității, duratei și modalității de executare. În acest sens, jurisprudența CJUE confirmă că alte măsuri decât încarcerarea propriu-zisă pot fi, de asemenea, asimilate detenției atunci când efectele lor sunt comparabile cu cele ale unei privări efective de libertate.

În același timp, reglementarea internă consacră în mod constant caracterul privativ de libertate al arestului la domiciliu (inclusiv în cazul în care acesta este executat în afara teritoriului național) – ceea ce impune, în principiu, ca aceste perioade să fie luate în considerare la stabilirea duratei pedepsei care trebuie executată. În același timp, diferențele existente între sistemele juridice naționale (în special în ceea ce privește metoda de cuantificare temporală a măsurilor preventive) nu ar trebui să constituie un obstacol în calea recunoașterii acestora, în măsura în care restricțiile impuse ating pragul unei privări efective de libertate.

În acest context, rezultă că instanțele naționale sunt chemate să efectueze o analiză individualizată a condițiilor concrete în care măsura a fost executată în statul străin, evitând atât calificarea automată a acestor măsuri drept simple restricții ale libertății de circulație, cât și deducerea lor formală fără verificarea efectivă a intensității constrângerilor impuse. O astfel de abordare este necesară nu numai pentru a asigura aplicarea coerentă a normelor interne privind deducerea măsurilor preventive executate în alte jurisdicții, ci și pentru a garanta respectarea cerințelor articolului 5 din Convenție, în special în ceea ce privește legalitatea și proporționalitatea duratei totale a privării de libertate”.

* Citiți aici întregul articol al avocatului Mihai Mareș, în limba engleză