Să te miri și să nu crezi! Este stupefiant să vezi că țara merge de una singură, că și până acum oamenii muncesc dacă au unde, se luptă cu nevoile și nu mai enumăr ce încă ține țara în picioare. La vârful ei, după Constituție, nu e nimeni.

Președintele, în configuranța constituțională, este o componentă a Puterii Executive Constituționale, cu atribuții clare și limitate. Între ele este, în cazul căderii guvernului, DOAR să nominalizeze un CANDIDAT pentru funcția de premier, după consultări cu partidele, fără vreo diferențiere parlamentară între cele care au reprezentare în Parlament, pentru că nu prevede Constituția o astfel de departajare.

Nu e problema președintelui cu cine premierul candidat își construiește guvernul. Și premierul, și miniștrii propuși pentru noul Guvern sunt validați (sau NU) de Parlament. Fără vreun amestec al Președintelui. De ce? Pentru că Parlamentul este puterea legislativă constituțională distinctă de Puterea Executivă din care Președintele, ca funcție, face parte.

În viziunea actualului președinte, Constituția (legea fundamentală a țarii, Biblia laică a României) este scoasă din funcție la vedere, autoritar, dictatorial, tiranic. Președintele, component al Puterii Executive, în momentul acesta în deficit funcțional, încalcă principiul separației puterilor în stat, echilibrul constituțional sacru, egalitatea functională a acestora potrivit menirii și prerogativelor stabilite democratic pentru statul de drept, care nu este o sintagmă, ci o stare de fapt care există sau nu.

Prin tergiversarea și tertipurile inventate pe langă lege, în desconsiderarea legilor, a principiilor ce guvernează, nu numai teoretic, țările democratice ale lumii, președintele a inventat întâlnirile informale cu doar unele partide parlamentare, la propria să discreție, fără vreo bază constituțională. Adică, mai pe șleau, pentru aranjamente de culise tocmai între cei demiși de Parlament, cu evidenta tendință de a da o altă formă, dar cu același conținut, viitorului guvern metamorfozat din vechiul guvern.

O miuță, ei între ei! Președintele pasează, demișii resping, într-un cadru improvizat unde se devoalează vanități, orgolii, unde se perorează fiecare pe limba lui, cu „pohta ce pohtește”, unde nimeni nu aude pe celălalt pentru că nu voiește, nu că ar sta prost cu auzul, unde nu contează decât propria voință – despre care, evident, ni se spune că este în numele și pentru binele tării!

În timp ce se discută, în afara prispei constituționale a țării, într-o formulă inedită și opusă legii fundamentale, despre cât de interesați sunt „foștii executivi”, ca țara să prospere și populația să crape de bunăstare, noi, plebea, asistăm, unii siderați, de cum o persoană-două scot țara din țarcul democratic unde ne băgarăm mai mult în forță, cu sacrificii și compromisuri, decât ne-au vrut cei deja acolo.

Și o întreagă Uniune Europeană are răbdarea (poate și interesul) să vadă cât de mult și cât ține să se întindă coarda unei instabilități politice, un experiment pe care, într-un mod tacit, îl girează, evident sub sloganul „fiecare popor își făurește, independent, factorii decidenți pentru țară” (oare?!).

Informalele întâlniri ale președintelui cu „unii” (nu cu „toți”), nereglementate prin lege, Constituție, n-au limite în număr, n-au limite de timp, ci se subscriu unei singure voințe abilitate de aceeași vointă unică să facă cum vrea ea, care se exprimă prin atitudinea prezidențială. Nereușite fiind, se trece la întâlnirile oficiale generate de Constituție, care însă, la rândul lor, fentează legea fundamentală, câtă vreme intervine segregarea participărilor, prioritară nefiind, nici măcar în întâlnirile oficiale, norma constituțională, ci voința prezidențială translatată de la întâlnirile informale la cele oficiale, cu excepții impuse de un component al puterii executive, aflate în deficit de putere (limitată) cu decidenți interimari condiționați – oficial, legal – de termene.

Spre surprinderea tuturor și mai ales a știutorilor de carte, la modul oficial, în întâlnirile cotroceniste participă doar cei pe care îi agreează politic stăpânul Cotrocenilor, și nicidecum cum spune Constituția: reprezentanții tuturor partidelor parlamentare. Mai mult: la nivel oficial, doar volitiv, nu și în cadru normativ, constituțional, pentru că nu e normă care să-i permită decelarea procedurii în care un viitor premier candidat propune membrii viitorului guvern, NU e treaba președintelui să mai intervină în acest proces, după desemnarea candidatului pentru funcția de premier. Cu atât mai mult nu se pune ca, înaintea desemnării, să se poarte „negocieri”, inclusiv pe aspectul componenței viitoarei guvernări. Cireașa de pe „prăjitura” cu nuci și grâu este intervenția categorică, absolută, de genul „de aici, nu se trece mai departe!”, indifent cât de suferindă este Constituția, cât de periclitat este statul de drept, sau că nu mai functionează principiile democrației.

Intervenția Cotrocenilor de a se asigura, incă dinaintea desemnării candidaturii de premier, că Executivul (așa, franjurat, limitat în puteri și la mâna președintelui, cum este el) va fi votat de parlamentari, respectiv premierul și guvernul propus, se traduce într-un cec în alb ca „plicul galben” translatat din perioada când serviciile ghidau „unele” judecăți.

Pe înțelesul nostru, al plebei ignorante sau prea conștiente de ceea ce se intamplă: se cere partidelor (unora), de către Președinte, să-l asigure a priori că fiecare parlamentar, în necunostință de cauză, la cererea partidelor pe listele cărora a intrat în Parlament și unde unii schimbă jilțurile ca scaunele din bucătărie (pe sezoane sau „când trebuie”), să-și arvuneze, în alb, votul, să iasă pasiența politică, agreată de unul sau alții dintre demișii guvernamentali, ori de către toți, la un loc.

Imixtiunea unei puteri (la câtă putere legală mai are, la acest moment puterea executivă, ținută în frâul prezidențial!) în domeniul altei puteri constituie o gravă, poate cea mai gravă încălcare a Constituției, pentru că anihilează toate principiile pe baza cărora puterile egale, echidistante și în echilibru asigură cadrul democratic al statului de drept care inseamnă, din start, respectarea de la cel mai înalt nivel a Constituției, a legilor țării.

Nu poți să-i ceri omului de rând să respecte autoritățile statului, legile pe care le dau și a căror incălcare poate să însemne pierderea libertății, a bunurilor din patrimoniul său, când la vedere, nestingherit, nepăsător, indiferent, autoritar, mai-marii zilei negociază, pe lângă lege, să supună Parlamentul voinței unui Executiv care va exista doar dacă Parlamentul se supune întelegerii informale, metamorfozate într-una formală, oficială, când se va bate palma cu unele partide constituționale și un ONG, evident cu argumentul „pentru binele țării”, dintre niște viitori candidați și parlamentari, care incă nu au fost sesizați cu vreo cerere, nu știu cine vor fi candidatul premier și miniștrii propuși de acesta, dar ei, prin conducătorii partidelor din care fac parte, trebuie să îi asigure, cu votul în alb, că îi vor vota!

Vor spune unii: „Da’ ce? E prima oară? PNRR-ul cum s-a votat?” Noaptea minții! Și când te gândesti că imnul Românei democrate este: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”... Și în tot acest timp, crește ratingul televiziunilor care alocă timp pentru tot felul de dezbateri unde vin părerologi, deveniți peste noapte analiști politici, experți în vorbe goale și în funcție de trendul postului ce îi invită (ori online, ori în podcasturi), debitează reflecții de circumstanță, unele culese de pe unde mai cască gura și ciulesc urechile. Și te întrebi câți din ei au deschis măcar odată Constituția sau au încercat să se dumirească unde e granița dintre lege și respectul ei și de ce normele ce guvernează o societate sunt obligatorii pentru TOȚI! Vorbărie multă, seacă, paradoxală, neprincipială, unde toți se pricep mai curând să justifice ceea ce nu se poate justifica și cu atât mai mult prin minciuni, încălcarea legilor țării doar pentru că, pasager, temporar, drept sau nedrept, decidenții actuali, fie și cu putere limitată, dețin frâiele țării.

Nici măcar guvern interimar nu mai are țara, dacă îndrăznim să cităm din Constituție, care prevede proceduri și limită de timp și termene. Unde scrie ca partidele să decidă candidatul de premier al țării, să-și asume nominalizările miniștrilor ce-i va propune candidatul și să garanteze că premierul și miniștrii nominalizați vor fi votați ca viitor guvern al țării?! Una sunt consultările, propunerile, alta este desemnarea!

1. Desemnarea candidatului de premier este atributul ABSOLUT al Președintelui țării. Și atât. Pe acest aspect, funcția președințială nu mai are niciun drept.

2 Candidatul de premier propus are singura abilitare de a-și face nominalizările pentru guvernul ce-l va duce în Parlament pentru vot. Și atât. Nu cerșește vot încă dinainte sau după desemnare. De ce? Pentru că el trebuie să convingă Parlamentul că miniștrii propuși (pentru care își asumă responsabilitatea) sunt profesioniști cu carte și renume, cu o carieră și reputație remarcabile, au făcut ceva în viața lor, ca acum să dea încredințarea că o vor face și pentru țară și că programul de guvernare este temeinic, fundamentat și potrivit pentru ridicarea țării și a poporului la standard de bunăstare și respect de sine și în lume.

3. Parlamentul, odată sesizat, procedează la audierea miniștrilor propuși, pe candidatul premier, au loc dezbateri parlamentare și apoi, cu vot secret, se votează Guvernul care trece sau nu trece de Parlament.

Dacă toată această procedură constituțională, organic legală, se reduce la înțelegeri între unii și alții (dar nu toți!), înaintea unor proceduri legale, care doar translatează ca hotărâri deja luate de unii (în întâlniri informale, cu obligarea nu la unele compromisuri, ci la încălcarea de legi, tratate), inseamnă că suntem într-un regres nu numai economic, ci – mai grav – de conștiință și ne merităm soarta că ne-am îngropat speranțele anilor ‘90 și putem, cum ar zice, unii, „să punem de-o colivă”!

În copilărie, jucam un joc, pe astfalt, în fața blocului muncitoresc în care locuia familia mea: „Țară, țară, vrem ostași!” Subconștientul lucra pentru zilele când Conștientul din NOI urma să ne îndrume ca dintr-un joc copilăresc, să-l definim politic, responsabil, asumat în: „Țară, țară, vrem Guvern!” Nu orice guvern, ci unul profesionist, asumat, responsabil, numit conform legilor țării, prin votul conștient al aleșilor țării, prin exercitarea constituțională a funcției președințiale, și nu prin negoț, înțelegeri de circumstanță și prezervarea unui viitor guvernamental, parlamentar care să nu cumva să zgâlțâie jilțuri, unele din ele câștigate cu costuri multe, poate prin aceleași gen de înțelegeri nocive pentru popor. Românii merită mai mult respect!

Ca să închei: în lipsa unei abilitări constituționale, președintele (oricare ar fi acesta) nu poate trasa o linie roșie prin care să anihileze puterea Constituției, dată de votul românilor încă din zorii democrației, la proiectul Adunării Constituante.

Celebrăm Constituția americană și călcăm în picioare Constituția română!