Într-o perioadă în care propaganda Puterii a pus tunurile pe Justiție de o manieră infernală, pentru a masca incompetența guvernamentală și a abate furia populară asupra puterii judecătorești, este foarte importantă opinia foștilor judecători de scaun cu o carieră remarcabilă și o experiență pe măsură, pentru ca oamenii să poată distinge care este realitatea.

Ana-Roxana Tudose (foto) a fost până în 2023 judecătoare la ICCJ, este doctor în Drept procesual-civil și profesor asociat la Universitatea Nicolae Titulescu – Facultatea de Drept. A devenit, imediat după pensionare, avocată parteneră la Cliza Law Office, specializată în principal în drept contencios administrativ și fiscal, drept comercial și insolvență, drept civil și procesual-civil. Ana Roxana Tudose are avantajul că poate vorbi liber despre sistemul judecătoresc, pe care l-a reprezentat cu cinste peste 25 de ani, trecând, rând pe rând, de la poziția de judecător de scaun la Judecătoria Ploiești la cea de preşedinte de secţie civilă la Tribunalul Prahova, după care de vicepreşedinte al Curţii de Apel Ploieşti, pentru a atinge nivelul profesional suprem de judecător la ICCJ – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Ana Roxana Tudose este, înainte de toate, un om drept şi curajos, cu credinţă în Dumnezeu, căreia îi pasă de soarta nobilei profesii de judecător, ca şi de soarta societăţii în care trăim, şi care are determinarea de a răspunde cu înţelepciune, umanism şi transparenţă unor întrebări legitime despre ceea ce se întâmplă în prezent cu puterea judecătorească şi despre atacurile la care aceasta este supusă sistematic.

Citiţi interviul acordat de fosta judecătoare ICCJ Ana-Roxana Tudose, în prezent avocată la Cliza Law Office:

Asistăm la o campanie de ură a guvernului Bolojan și a partidului USR împotriva puterii judecătorești, la unison cu o serie de ONG-uri finanțate extern ori de la guvern, tema predilectă fiind pretinsele venituri nejustificat de mari ale magistraților. Ce pot să facă exponenții puterii judecătorești, împreună cu CSM, pentru a combate acest atac permanent în care politicienii de la guvernare par că doresc să-și rezolve problemele de imagine, abătând nemulțumirea populației împotriva magistraților?

Așa cum știm toți și cum am observat de-a lungul timpului, nu este prima data și, din păcate, nu va fi nici ultima, în care politicienii, în contextul degradării permanente a imaginii clasei politice și a încrederii publice în aceasta, încearcă să își salveze capitalul electoral și propria imagine, folosind justiția; de fapt, este o adevărată luptă împotriva sistemului judiciar. Atacurile îndreptate împotriva sistemului judiciar, în ansamblul său, precum și împotriva anumitor magistrați sau instanțe, nu reprezintă un fenomen recent. Ele au început cu mult timp în urmă, încă din perioada președinției lui Traian Băsescu, și au continuat, sub diferite forme, de-a lungul anilor. Între timp, politicienii au descoperit că, pe fondul scăderii veniturilor populației, al deteriorării nivelului de trai și al politicilor deficitare promovate de guverne succesive, indiferent de orientarea lor politică, tema pensiilor speciale și tentativele repetate de reducere a acestora pot fi transformate într-un instrument de campanie electorală. Pe măsură ce dificultățile economice s-au accentuat, iar tensiunile și segregarea socială au devenit tot mai vizibile în spațiul public, această temă a căpătat o încărcătură politică din ce în ce mai puternică. Ceea ce se întâmplă, însă, în prezent și ceea ce a început cu mai bine de un an în urmă, prin acțiunile Guvernului Bolojan și ale USR-ului, a ajuns, în opinia mea, la cote fără precedent. Nu mă refer aici la modificarea condițiilor de pensionare a magistraților și nici la diminuarea cuantumului pensiilor de serviciu sau la tentativele de reducere, prin supraimpozitare, a pensiilor deja aflate în plată. Mă refer, înainte de toate, la contextul în care asemenea măsuri sunt promovate și, mai ales, la discursul public care le însoțește. Este vorba despre un discurs pe care îl consider profund toxic și încărcat de ostilitate, ale cărui reverberații în societate au atins, în anumite momente, cote la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Tema așa-numitelor „venituri nesimțite” din justiție, fie că vorbim despre salarii, fie despre pensiile de serviciu, a fost alimentată constant prin declarații publice toxice, mai ales ale unor reprezentanți politici proveniți din zona USR, ajungându-se până la minciuni și injurii. Un asemenea discurs a contribuit la apariția unui climat de ostilitate față de magistrați, manifestat în medii și categorii sociale dintre cele mai diverse. Am văzut inclusiv manifestații de stradă, organizate sau susținute de diferite ONG-uri, în cadrul cărora critica unor privilegii sau a unor aspecte punctuale ale sistemului judiciar a fost, în opinia mea, depășită de un discurs care a ajuns să pună sub semnul întrebării justiția în ansamblul său. În același timp, o parte importantă a criticilor a fost personalizată și îndreptată împotriva unei singure persoane, doamna Lia Savonea, care a ajuns să fie prezentată în discursul public drept întruchiparea tuturor problemelor imputate sistemului judiciar. Personal, am luat atitudine, public, de fiecare dată când am considerat necesar și cred că am încercat să păstrez permanent o poziție echilibrată. Am înțeles și înțeleg frustrările existente în societate, inclusiv nemulțumirile legitime generate de diferențele de venituri și de dificultățile economice cu care se confruntă o mare parte a populației. Dar tocmai existența acestor frustrări impune responsabilitate în discursul public, nu exploatarea lor politică și transformarea unei întregi categorii profesionale într-o țintă a nemulțumirii sociale. Din acest motiv, am reacționat și atunci când în spațiul public, au fost vehiculate, în opinia mea, informații inexacte, mincinoase sau generalizări privind cuantumul pensiilor magistraților ori ideea că pensionarea în jurul vârstei de 50 de ani ar reprezenta regula generală în sistem. Am încercat să păstrez același echilibru și continui să o fac și astăzi. În același timp, amploarea acestei campanii publice și persistența ei ridică o întrebare legitimă: care este, în realitate, finalitatea ei? În opinia mea, răspunsul începe să devină din ce în ce mai vizibil. Putem observa că, atunci când o hotărâre judecătorească — indiferent dacă provine de la o instanță penală, civilă sau de contencios administrativ — contravine intereselor ori pozițiilor susținute de Guvernul Bolojan sau de USR, discursul împotriva justiției reapare cu o intensitate extraordinară. Tonul devine abrupt, uneori aproape vitriolic, iar hotărârea respectivă nu este discutată exclusiv prin raportare la argumentele juridice pe care se întemeiază, ci este introdusă imediat într-o narațiune politică. Se încearcă astfel, în opinia mea, inducerea ideii că orice asemenea hotărâre ar reprezenta reacția sau chiar răzbunarea magistraților față de cei care au încercat să le modifice pensiile, condițiile de pensionare ori veniturile salariale. Am văzut asemenea interpretări inclusiv în legătură cu hotărâri recente referitoare la personaje politice asociate acestei zone. În loc ca o sentință să fie analizată prin prisma circumstanțelor dosarului, a probelor și a argumentelor instanței, ea ajunge să fie prezentată public drept consecința unui presupus conflict dintre judecători și puterea politică. Această ,,logică” mi se pare extrem de periculoasă. Pentru că, dusă până la capăt, ea înseamnă că o hotărâre judecătorească este considerată legitimă numai atunci când corespunde așteptărilor unei anumite forțe politice, iar atunci când soluția este nefavorabilă acesteia, independența, imparțialitatea și buna-credință a judecătorului sunt puse imediat sub semnul întrebării. Mai grav, prin repetarea sistematică a unei asemenea narațiuni, în conștiința publică se poate instala ideea că judecătorul nu mai pronunță o hotărâre în baza legii, a probelor și a propriei convingeri juridice, ci în funcție de interese personale, de resentimente sau de presupuse răfuieli cu puterea politică. În acel moment, nu mai discutăm despre critica legitimă a unei hotărâri judecătorești și nici despre o dezbatere necesară privind reforma justiției. Discutăm despre afectarea încrederii publice în însăși capacitatea justiției de a funcționa independent. Cred că nici nu mai este necesar să reluăm de fiecare dată explicația mecanismului prin care acest climat de ostilitate față de sistemul judiciar a fost construit și întreținut în spațiul public. Ceea ce, în urmă cu un an, putea părea pentru unii doar o dezbatere despre pensii, salarii sau reforma statutului magistraților, chiar o măsură pe placul publicului, capătă astăzi, în opinia mea, o semnificație mult mai amplă. Cei care atunci nu erau convinși că, în spatele acestei campanii, există și o importantă miză politică, pot observa astăzi mult mai clar că problema nu mai privește doar pensiile sau veniturile magistraților. Și, între timp, s-au ,,deșteptat”. Problema reală este mult mai profundă. Ea privește raportarea puterii politice la justiție și, mai ales, modul în care opinia publică este determinată să privească o hotărâre judecătorească atunci când aceasta nu corespunde intereselor sau așteptărilor celor aflați la putere. Pentru că, din momentul în care acceptăm ideea că o instanță este independentă numai atunci când pronunță soluția pe care puterea politică o consideră corectă, iar atunci când pronunță o soluție contrară, devine automat suspectă, părtinitoare sau răzbunătoare, nu mai discutăm despre reforma justiției. Discutăm despre însăși independența ei și despre limitele până la care poate merge presiunea politică și publică exercitată asupra judecătorului. Ce pot face, în aceste condiții, reprezentanții puterii judecătorești, împreună cu Consiliul Superior al Magistraturii? În opinia mea, o parte dintre lucrurile care trebuiau făcute au început deja să fie făcute. Am observat, în ultima perioadă, o deschidere mult mai mare către comunicarea publică. Numeroși magistrați au ieșit din rezerva tradițională a profesiei și au intervenit în spațiul public, inclusiv prin intermediul rețelelor sociale, încercând să explice realitățile sistemului și să combată informațiile pe care le consideră false sau profund distorsionate, cu privire la vârsta de pensionare, cuantumul pensiilor de serviciu și nivelul veniturilor magistraților. Au fost prezentate, de asemenea, statistici și date referitoare la volumul de activitate al instanțelor, numărul posturilor vacante, deficitul de personal și încărcătura de dosare care revine judecătorilor din România. Din acest punct de vedere, cred că asistăm la o schimbare importantă: sunt mult mai mulți magistrați, decât în trecut, care au decis să vorbească public și să răspundă atacurilor venite din zona politică. Consider însă, și am spus acest lucru și în alte intervenții publice, că toate acestea sunt insuficiente. Există o întrebare dificilă pe care sistemul judiciar, în opinia mea, încă ezită să și-o pună cu suficientă sinceritate. Chiar presupunând că ne aflăm în fața unei campanii de manipulare și chiar acceptând existența unor interese politice în spatele acesteia, trebuie să ne întrebăm de ce această campanie a avut un asemenea succes în rândul populației? De ce a găsit un teren atât de fertil? De ce neîncrederea, aversiunea și, în unele cazuri, chiar ostilitatea față de magistrați au putut atinge asemenea cote? Nu cred că putem răspunde la aceste întrebări exclusiv arătând cu degetul către politicieni, presă sau organizațiile care critică sistemul judiciar. Pentru a înțelege ceea ce se întâmplă astăzi, trebuie să avem curajul de a privi și spre trecutul recent al justiției. În urmă cu aproximativ 15 ani, în perioada președinției lui Traian Băsescu și în anii care au urmat, s-a consolidat în societate percepția că o parte a justiției devenise, direct sau indirect, un actor al confruntării politice. Au existat dosare penale intens mediatizate, rețineri și arestări transformate în adevărate spectacole publice, cu persoane cunoscute conduse în cătușe prin fața camerelor de televiziune, precum și cauze care, după ani de expunere publică și consecințe personale sau politice importante, s-au încheiat prin achitări scandaloase. În spațiul public s-a conturat, astfel, suspiciunea că instrumentele justiției puteau produce nu numai consecințe juridice, ci și efecte politice și electorale și că au fost folosite în acest scop. Această percepție a fost cu atât mai puternică atunci când asemenea dosare vizau personalități politice importante sau apăreau în proximitatea unor momente electorale majore, inclusiv în perioada alegerilor prezidențiale. Indiferent de interpretarea pe care o dăm astăzi fiecărui dosar în parte, nu putem ignora efectul pe care acea perioadă l-a avut asupra percepției publice asupra justiției. Mai ales între anii 2013 și 2017, asemenea episoade au ocupat în mod aproape permanent spațiul mediatic. Anchetele, reținerile, arestările și declarațiile legate de dosare penale deveniseră subiecte cotidiene. Iar o parte a societății a început să perceapă justiția nu ca pe o putere independentă a statului, ci și ca pe un participant, voit sau nu, la marile confruntări politice ale momentului. Aici cred că sistemul judiciar trebuie să aibă puterea unei analize critice asupra propriului trecut. În acei ani au existat magistrați care au atras public atenția asupra unor practici pe care le considerau abuzive și asupra riscului ca instrumentele justiției să fie utilizate sau percepute ca fiind utilizate în confruntarea politică. Dar vocile lor au fost puține și, pentru o perioadă îndelungată, relativ izolate. Ulterior, mai ales în jurul anului 2018, asemenea probleme au început să fie discutate mult mai deschis inclusiv la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii. Îmi amintesc, în acest context, pozițiile publice asumate de doamnele judecător Evelina Oprina și Gabriela Baltag, care au criticat în mod repetat ceea ce considerau a fi abuzuri și derapaje ale sistemului, iar din poziția de președinte, doamna Lia Savonea a fost cea dintâi care a criticat aceste abuzuri. Au existat și alți judecători — unii dintre ei astăzi pensionați — care au vorbit public despre asemenea probleme și care și-au asumat consecințele profesionale ale pozițiilor exprimate și atacurile constante ale ONG-urilor și ale personajelor #rezist din justiție. Care a fost efectul tuturor acestor episoade asupra societății? Cred că aceasta este întrebarea esențială dacă vrem să înțelegem de ce discursul de astăzi împotriva justiției găsește un teren atât de fertil. Foarte mulți oameni, indiferent de categoria socială din care proveneau, de nivelul de educație sau de pregătirea profesională — oameni simpli, persoane cu studii medii, intelectuali — au rămas, după anii în care asemenea episoade s-au succedat, cu percepția că justiția a fost folosită, cel puțin în anumite momente, ca instrument în confruntarea politică. Această percepție a fost amplificată și de controversele publice generate de raportul prezentat de fostul ministru al Justiției, domnul Tudorel Toader, cu privire la activitatea conducerii DNA, raport în care au fost formulate și dovedite acuzații extrem de grave referitoare la modul de funcționare a instituției și la anumite practici judiciare din perioada respectivă. A răspuns vreodată cineva pentru asta? Nimeni. Dosarele disciplinare sau penale privind pe cei vinovați au fost clasate sau s-a constatat prescripția, fiind lăsate în nelucrare ani buni, ori s-au oprit la CSM sau la completurile de cinci pe tot felul de ,,artificii procedurale”sau prin prea multă indulgență. Ce ați vrea să gândească societatea despre asta? Ce a rămas, de fapt, în conștiința unei părți a societății după toți acești ani? Suspiciunea că o parte dintre procurori și judecători nu ar fi acționat întotdeauna exclusiv în limitele rolului lor constituțional și că, prin acțiunile sau prin tăcerea lor, ar fi contribuit la transformarea justiției într-un factor cu efect direct asupra scenei politice. Putem considera această percepție corectă sau profund nedreaptă? Nu. Putem demonstra că anumite acuzații au fost exagerate, că situațiile au fost mult mai complexe sau că generalizarea lor asupra întregului corp al magistraților este inacceptabilă. Dar nu putem nega existența și adevărul cel puțin parțial al acestei percepții și, mai ales, nu putem ignora efectele pe care ea le-a produs asupra încrederii publice în justiție. Peste această neîncredere, acumulată de-a lungul anilor, s-a suprapus episodul din decembrie 2024 privind anularea alegerilor prezidențiale. În opinia mea, aceasta a reprezentat una dintre cele mai dure lovituri primite de democrația românească în întreaga perioadă postdecembristă sau chiar cea mai dură. Am considerat, încă din acel moment, că o decizie de o asemenea amploare va produce consecințe profunde și de lungă durată asupra societății românești și asupra raportului cetățeanului cu instituțiile statului. Ulterior, au existat diferite demersuri juridice prin care partide, persoane sau alte entități au încercat să conteste ori să obțină consecințe juridice în legătură cu anularea procesului electoral. O parte importantă a acestor demersuri nu a condus la o examinare pe fond favorabilă celor care le inițiaseră. Pentru un cetățean fără pregătire juridică este însă extrem de dificil să înțeleagă diferența dintre respingerea unei cereri pe fond și o soluție întemeiată pe inadmisibilitate, lipsă de competență, lipsă de calitate procesuală sau pe alte impedimente procedurale. Cetățeanul vede, în esență, rezultatul: o problemă pe care el o consider și chiar este fundamentală pentru democrație, ajunge în fața unei instanțe, iar instanța nu examinează problema în forma și în limitele în care acesta se aștepta să o facă. Într-un asemenea context, obligația instituțiilor judiciare de a explica devine, în opinia mea, cu atât mai importantă. Nu pentru a justifica politic o soluție și nici pentru ca judecătorul să intre într-o polemică cu societatea, ci pentru a explica limitele competențelor instanțelor și diferența dintre o soluție procedurală și una prin care se tranșează fondul unei controverse, chiar dacă, cu privire la acel fond, e posibil ca magistrataul să gândească identic cu cetățeanul nemulțumit. Nu am văzut însă atunci o mobilizare comparabilă a vocilor din sistemul judiciar pentru a explica public aceste lucruri. Și tocmai de aici apare neîncrederea publică pe care magistrații trebuie să aibă curajul să o accepte, chiar dacă este incomodă. Înțeleg pe deplin obligația de rezervă a judecătorului. Ea este indispensabilă statutului său. Dar dacă astăzi vedem judecători și procurori intervenind public pentru a critica declarații ale reprezentanților puterii politice, pentru a apăra independența justiției sau pentru a explica efectele unor politici guvernamentale asupra statutului magistraților, atunci societatea poate întreba legitim: de ce această obligație de rezervă pare să fie interpretată diferit în funcție de subiect? De ce aceiași magistrați nu au vorbit deschis și onest despre abuzuri, despre loviturile date democrației? De ce, în anumite momente de profundă controversă instituțională, tăcerea este justificată prin obligația de rezervă, în timp ce, atunci când sunt puse în discuție salariile, pensiile, condițiile de pensionare sau statutul profesional al magistraților, aceeași obligație permite o prezență publică mult mai consistentă și chiar comentarii de natură politică? Nu spun că magistrații ar trebui să comenteze soluțiile colegilor lor și cu atât mai puțin dosare aflate în curs de soluționare. Ar fi profund greșit. Spun, însă, că sistemul judiciar, prin instituțiile care îl reprezintă, trebuie să găsească o modalitate de a explica societății marile controverse care îi afectează încrederea în justiție. Din păcate, aici ajungem din nou la problemele interne ale sistemului, despre care am vorbit și voi vorbi mereu: ineficiența Inspecției Judiciare, a mecanismelor efective de atragere a răspunderii, indulgența ori lipsa de reacție efectivă a structurilor competente în materie disciplinară și modul în care sistemul reacționează atunci când apar suspiciuni serioase cu privire la conduita unor magistrați. Așa cum am spus, în percepția unei părți a publicului, s-a consolidat ideea că sistemul judiciar reacționează cel mai puternic și cel mai coerent atunci când sunt afectate direct veniturile, pensiile sau condițiile de pensionare ale magistraților. Această percepție, pe care o consider corectă, există și trebuie tratată cu seriozitate. În ultima perioadă am remarcat și am apreciat inclusiv reacțiile critice din interiorul sistemului față de întâlnirea dintre președinta Curții Constituționale și prim-ministrul României, întâlnire care a ridicat întrebări publice inclusiv din perspectiva exigențelor deontologice și a aparenței de independență instituțională. Tocmai asemenea reacții demonstrează că sistemul poate interveni public atunci când consideră că sunt în joc principii fundamentale. Dar aceeași fermitate ar trebui să existe și atunci când sunt puse în discuție propriile vulnerabilități, nu doar cele ale altora. Mi-aș dori să văd reprezentanți importanți ai sistemului judiciar vorbind deschis nu numai despre atacurile venite dinspre politicieni, ci și despre acuzațiile și suspiciunile care au afectat justiția de-a lungul timpului: despre dosarele care au generat controverse majore, despre durata excesivă a unor anchete, despre eventualele diferențe de ritm în instrumentarea unor cauze cu miză politică și despre mecanismele prin care asemenea suspiciuni pot fi eliminate în viitor. Dacă există în societate percepția că, în cazul reprezentanților unei anumite zone politice, unele dosare avansează cu o rapiditate extraordinară, în timp ce alte cauze cu miză publică, rămân ani întregi nesoluționate, răspunsul nu poate fi pur și simplu tăcerea. Poate că această percepție este greșită. Atunci trebuie demonstrat, prin date și explicații instituționale, că este greșită. Poate că există explicații obiective legate de complexitatea dosarelor, administrarea probelor sau particularitățile procedurale. Atunci acestea trebuie explicate. Iar dacă există într-adevăr disfuncționalități, ele trebuie recunoscute și corectate. Aceasta este, după părerea mea, diferența dintre apărarea corporatistă a unui sistem și apărarea autentică a independenței justiției. Nu am văzut suficient de des reprezentanți aflați în poziții importante ale sistemului venind în fața societății pentru a spune concret ce măsuri trebuie adoptate astfel încât excesele, erorile sau eventualele abuzuri ale trecutului să nu mai poată fi repetate. Există, în plus, o problemă și mai dificilă, pe care societatea are dreptul să o ridice: ce se întâmplă atunci când asupra unor magistrați care continuă să exercite funcția, planează acuzații publice grave referitoare la conduita lor profesională din trecut? Evident, simpla existență a unei acuzații nu dovedește vinovăția nimănui. Tocmai de aceea este nevoie de mecanisme instituționale credibile, eficiente și transparente, capabile să stabilească adevărul și să înlăture orice suspiciune rezonabilă. Pentru că, în momentul în care asemenea întrebări rămân fără răspuns, iar oamenii percep că sistemul este extrem de vocal atunci când îi sunt afectate propriile drepturi materiale, dar mult mai rezervat atunci când trebuie să își examineze propriile vulnerabilități, apare inevitabil o ruptură de încredere. Nu mai spun faptul că pentru abuzuri dovedite, pentru erori judiciare majore, pentru vieți distruse și cariere îngenuncheate nu a răspuns nimeni. Nu ne putem aștepta ca publicul să fie indulgent atunci când ,,băgatul gunoiului sub preș” și tăcerea ,,instituționalizată” față de derapaje dovedite sunt o practică de multă vreme. Tocmai aici se află, în opinia mea, una dintre explicațiile situației de astăzi. Nu putem cere societății să aibă încredere necondiționată în justiție dacă justiția însăși nu este dispusă să vorbească deschis despre propriile greșeli, despre propriile excese și despre perioadele în care anumite mecanisme instituționale au ridicat întrebări serioase privind respectarea drepturilor fundamentale, independența magistratului sau interferența dintre justiție și lupta politică. Iar această asumare nu slăbește justiția. Dimpotrivă, cred că o întărește. A recunoaște că au existat derapaje (dar nu “la general”, cu nume și prenume), nu înseamnă a afirma că întregul sistem a fost compromis și nici că fiecare dosar instrumentat în acea perioadă a reprezentat un abuz. O asemenea generalizare ar fi la fel de nedreaptă precum generalizarea făcută astăzi împotriva tuturor magistraților. Înseamnă însă să acceptăm că au existat suficiente situații controversate pentru ca ele să lase urme adânci în memoria colectivă și să afecteze încrederea unei părți a societății în instituțiile judiciare. O campanie de manipulare nu poate avea efecte majore dacă nu găsește în societate un teren pregătit anterior. Iar acest teren este alcătuit din frustrări economice și sociale, dar și din neîncrederea acumulată de-a lungul anilor în raport cu instituțiile statului, inclusiv cu instituțiile judiciare. Din acest motiv, cred că răspunsul sistemului nu poate consta exclusiv în prezentarea unor statistici despre salarii, pensii, vârste de pensionare, posturi vacante sau numărul de dosare. Toate aceste informații sunt necesare și trebuie comunicate. Dar ele nu sunt suficiente. Este nevoie și de o discuție sinceră despre trecut și despre prezent, chiar despre cel incomod, ca subiect. Este nevoie ca sistemul judiciar să poată spune societății nu doar „acestea sunt informațiile false care se spun despre noi”, ci și: ”da, au existat și există momente în care justiția nu a funcționat așa cum ar fi trebuit; au existat și există derapaje care trebuiau sancționate sau împiedicate”. Numai o asemenea asumare poate face credibil mesajul de astăzi. Pentru că independența justiției nu poate fi apărată selectiv. Nu putem condamna presiunile politice asupra judecătorilor doar atunci când acestea vin dintr-o anumită zonă politică și să le ignorăm atunci când vin din alta. Nu putem considera intolerabilă încercarea de influențare a justiției astăzi, dar acceptabilă sau lipsită de importanță atunci când, în trecut, existau suspiciuni similare pentru că rezultatele respective conveneau unei anumite părți a societății. Standardul trebuie să fie unul singur, indiferent cine guvernează, cine este anchetat, cine este judecat și cine câștigă sau pierde politic în urma unei hotărâri. Abia din acel moment, sistemul judiciar va putea răspunde cu întreaga sa autoritate celor care încearcă astăzi să transforme nemulțumirea legitimă a societății într-un instrument de presiune asupra justiției.

Veniți din lumea reală a judecătorilor, adică din poziția de magistrat de scaun: sunt normale condițiile de lucru ale unui judecător în ziua de azi? Mă refer la încărcătura de dosare, complexitatea lor, condițiile de lucru, lipsa acută de personal. Obiectiv, se mai poate judeca în condiții de normalitate? Mai e timp de studierea reală a dosarelor? Cum se garantează justițiabilor ca au parte de o instanță independentă și competentă profesional?

Poate că răspunsul meu nu va fi pe placul cititorilor magistrați in funcție. Dar lipsa condițiilor de lucru este cumva o chestiune mult prea promovată, care ar putea să pară o scuză necredibilă, la un moment dat. Nu că asta ar defini normalitatea, dar acum 20-25 de ani, indiferent de nivelul instantei (deci nu doar la unele judecătorii), era un lucru obișnuit ca magistrații să își desfășoare activitatea în clădiri aproape insalubre, câte 5-6 sau chiar mai mulți într-un birou. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, au fost ridicate noi sedii, moderne, au fost renovate unele dintre cele vechi. Pe de altă parte, trebuie recunoscut că nu doar reprezentanții sistemului judiciar își desfășoară activitatea în condiții improprii, în sedii insalubre sau în spații insuficiente. Este o realitate pe care o întâlnim, din păcate, în cazul multor categorii profesionale din sistemul bugetar. Justiția nu reprezintă, din acest punct de vedere, o excepție. Ceea ce este, însă, mult mai credibil este combinația dintre volumul foarte mare de dosare, complexitatea crescândă a cauzelor și deficitul cronic de personal. Sunt probleme reale, care nu au apărut ieri. Poate că în ultimii ani s-au acutizat, dar ele există de foarte mult timp. Schemele de personal au fost aproape permanent insuficiente în raport cu volumul real de activitate, iar situația anumitor instanțe a fost și continuă să fie, din acest punct de vedere, dramatică. Mai mult, de-a lungul timpului, volumul de activitate a crescut considerabil, fără ca această creștere să fie însoțită de o adaptare corespunzătoare a schemelor de personal. Instabilitatea legislativă, modificările frecvente și uneori aberante ale legislației, problemele generate de sistemul de salarizare și numeroase alte intervenții legislative, au produs noi categorii de litigii și au contribuit la creșterea semnificativă a numărului și complexității cauzelor, iar resursele umane nu au fost dimensionate în mod corespunzător. În aceste condiții, întrebarea dacă mai există suficient timp pentru studierea reală și aprofundată a fiecărui dosar este una cât se poate de legitimă. Pot vorbi, în primul rând, din propria experiență. Și în perioada în care am fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, și anterior, când am activat la nivelul curții de apel, tribunal ori judecătorie, volumul de muncă era extraordinar de mare. În mod firesc, odată cu promovarea la instanțe superioare a crescut și complexitatea cauzelor. În definitiv, timpul pe care un magistrat îl acordă pregătirii dosarelor depinde și de propria sa responsabilitate profesională. În ceea ce mă privește, au fost foarte multe perioade în care ziua de lucru nu însemna opt ore, ci 12 sau chiar 14 ore. La un moment dat, venitul duminica la instanță devenise aproape o constantă. Dacă, de exemplu, aveam ședință de judecată miercuri, la curtea de apel, pur și simplu zilele lucrătoare nu erau suficiente pentru a studia toate dosarele la nivelul de aprofundare pe care îl consideram necesar. Îmi amintesc ședințe de judecată de la instanța supremă cu 65, 70 și chiar 80 de dosare. Iar când vorbim despre asemenea cifre, nu trebuie să ne imaginăm că era vorba despre cauze simple, la acel nivel. Cred că aici trebuie, totuși, mutată discuția dinspre situația personală a magistratului către consecințele asupra justițiabilului. Problema nu este doar că un judecător ajunge să lucreze 12 sau 14 ore pe zi ori că este nevoit să vină sâmbăta și duminica la instanță pentru a-și pregăti ședința. Problema fundamentală este ce se întâmplă cu actul de justiție atunci când sistemul ajunge să funcționeze permanent la limita capacității sale. Unui judecător căruia îi sunt repartizate zeci de cauze complexe pentru aceeași ședință, îi poate fi extrem de dificil, indiferent de pregătirea și buna sa credință, să acorde fiecărui dosar timpul pe care acesta îl reclamă. Iar consecința nu mai privește exclusiv condițiile de muncă ale magistratului, ci însăși calitatea actului de justiție. În asemenea condiții, există, într-adevăr, riscul ca justițiabilului să nu îi mai poată fi asigurată, în mod real și constant, examinarea aprofundată și eficientă a cauzei sale. Or, acesta mi se pare adevăratul motiv pentru care problema volumului de muncă și a deficitului de personal din instanțe trebuie tratată cu seriozitate: nu pentru protejarea unui confort profesional al magistratului, ci pentru protejarea calității justiției și, în ultimă instanță, a drepturilor celui care se adresează instanței.

Se greșește destul de mult în justiție, dovadă fiind procentele statistice de hotărâri casate în căile de atac. Cum se pot limita practica neunitară și greșelile profesionale în condițiile de lucru actuale?

În opinia mea, problema cea mai gravă și, în același timp, cea mai importantă nu este neapărat existența unui procent ridicat de hotărâri casate, ci mai degrabă persistența unei practici judiciare neunitare. Faptul că un număr semnificativ de hotărâri sunt casate în căile de atac reprezintă, până la urmă, o manifestare firească a mecanismelor sistemului judiciar. Casarea unei hotărâri înseamnă că o eroare a fost identificată și corectată. Chiar dacă acest lucru conduce, inevitabil, la prelungirea duratei procesului, rămâne posibilitatea reală ca, într-un nou ciclu procesual, să se ajungă la pronunțarea unei soluții corecte. În situația în care discutăm despre greșeli de natură profesională, problema trebuie analizată din perspectiva necesității existenței unui mecanism mai eficient de verificare a nivelului de pregătire profesională a magistratului, precum și a responsabilității cu care sunt exercitate atribuțiile specifice profesiei. Un asemenea mecanism nu ar trebui să se limiteze la intervenția Inspecției Judiciare numai în cazurile în care sunt constatate abateri sau derapaje de o gravitate deosebită, ci ar trebui să permită o evaluare mai amplă și mai eficientă a modului în care sunt îndeplinite responsabilitățile profesionale. Cu toate acestea, consider că practica judiciară neunitară rămâne problema cea mai serioasă. În prezent există numeroase mijloace de informare și posibilități extinse de acces la jurisprudență, atât în ceea ce privește hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și jurisprudența celorlalte instanțe, inclusiv a instanțelor de control judiciar. Totodată, există mecanisme legale de unificare a practicii judiciare aflate la dispoziția instanțelor și, mai ales, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și o serie de proceduri prevăzute de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, prin intermediul cărora se poate realiza asigurarea unei practici unitare chiar și doar la nivelul aceleiași instanțe. În pofida existenței acestor instrumente, trebuie să recunoaștem că practica judiciară neunitară continuă să existe. În acest moment, nu cred că pot fi identificate cu precizie toate cauzele acestui fenomen. Practica neunitară nu este determinată întotdeauna de necunoașterea unei anumite hotărâri de unificare a practicii sau a jurisprudenței relevante și nici nu poate fi pusă, în mod automat, pe seama relei-credințe a judecătorului în interpretarea și aplicarea normelor juridice ori în exacerbarea orgoliului profesional. Am constatat, însă, că există în continuare o reticență semnificativă a instanțelor în a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele prevăzute de lege pentru unificarea practicii judiciare. De multe ori, această disponibilitate de a sesiza instanța supremă pare să fi fost inhibată chiar de maniera în care aceasta a abordat asemenea sesizări. Cel puțin într-o anumită perioadă, Înalta Curte de Casație și Justiție a optat pentru pronunțarea unui număr prea mare de soluții de inadmisibilitate, fără a trece efectiv la examinarea pe fond a problemelor de drept care îi fuseseră supuse spre dezlegare. O asemenea abordare poate descuraja instanțele să recurgă la mecanismele de unificare a practicii, deși acestea au fost instituite tocmai pentru a contribui la asigurarea unei interpretări și aplicări unitare a legii. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că inclusiv unele hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii, pot conține dispoziții sau considerente susceptibile de interpretări diferite ori care nu oferă întotdeauna gradul de claritate necesar pentru a asigura o aplicare jurisprudențială uniformă. În asemenea situații, deși dificultățile de interpretare se manifestă ulterior în activitatea concretă a instanțelor, se constată în continuare o anumită reticență în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea clarificării problemei de drept și a înlăturării divergențelor apărute în practică, prin recurgerea la un nou mecanism de unificare. Or, existența unei hotărâri anterioare de unificare nu ar trebui să împiedice identificarea și semnalarea unor noi dificultăți de interpretare atunci când practica demonstrează că dezlegarea oferită nu a fost suficientă pentru asigurarea unei jurisprudențe unitare. Dimpotrivă, atunci când aplicarea concretă a unei asemenea hotărâri generează interpretări divergente, ar trebui să existe disponibilitatea instituțională necesară pentru utilizarea mecanismelor legale prin care aceste neclarități să poată fi înlăturate, mai ales sau inclusiv în materie penală.

Credeți că este necesară o răspundere profesională mai severă decât cea care există în prezent din punct de vedere legislativ? S-ar rezolva așa lucrurile?

Cred că, înainte de toate, se impune existența unei răspunderi profesionale reale a magistraților, prin aplicarea concretă și eficientă a mecanismelor de atragere a acestei răspunderi, deja consacrate legislativ. Dacă ar fi să propun, totuși, o primă modificare legislativă, în legătură cu răspunsul la întrebarea anterioară, aș reveni la vechea reglementare din Legea nr. 303/2004, care prevedea expres, ca abatere disciplinară, nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia unificării practicii judiciare. Consider că o asemenea prevedere oferea un reper mult mai clar în materia răspunderii disciplinare. În actuala reglementare, răspunderea este legată, între altele, de exercitarea funcției cu “rea-credință” sau “gravă neglijență”. Problema este că aceste noțiuni, prin gradul lor ridicat de generalitate și prin dificultatea stabilirii lor în situații concrete, riscă să reducă semnificativ eficiența mecanismului disciplinar. Din punctul meu de vedere, este necesară o reglementare suficient de clară și previzibilă pentru ca răspunderea profesională să nu rămână una predominant teoretică și iluzorie. Mecanismele de atragere a răspunderii există și în prezent. Problema esențială este însă modul în care acestea funcționează în practică și, în special, ineficiența activității Inspecției Judiciare. Este, de altfel, un subiect suficient de amplu pentru un interviu separat. Din experiența practică, vă spun că soluțiile de clasare sunt, uneori, dispuse cu prea multă ușurință, din “pix” sau de la ,”înălțimea” scaunului din biroul de inspector judiciar, fără ca sesizările formulate de părți sau de avocați să beneficieze întotdeauna de o cercetare suficient de aprofundată. Există și situații în care conduite ce pot ridica probleme serioase din perspectiva standardelor profesionale nu sunt considerate suficiente pentru declanșarea efectivă a mecanismelor de răspundere disciplinară. În același timp, independența și inamovibilitatea judecătorului, garanții fundamentale ale statului de drept, nu ar trebui confundate cu absența răspunderii. Independența judecătorului trebuie protejată în mod deplin în ceea ce privește actul de judecată, însă ea nu poate transforma orice conduită profesională într-un domeniu exceptat, prin definiție, de la orice formă de verificare sau răspundere. Se invocă adesea, de către inspectorii judiciari, argumentul potrivit căruia eventualele erori sau derapaje cuprinse într-o hotărâre judecătorească pot fi corectate prin exercitarea căilor de atac. Dar acest răspuns nu rezolvă întreaga problemă. Ce se întâmplă atunci când hotărârea este definitivă și nu mai există o cale efectivă prin care consecințele să poată fi înlăturate? Și chiar atunci când hotărârea poate fi desființată într-o cale de atac, corectarea soluției nu înlătură automat consecințele produse până în acel moment și nici prejudiciul ori trauma resimțite de persoana care a fost supusă unei conduite judiciare necorespunzătoare. De aceea, cred că trebuie păstrat un echilibru real între două exigențe la fel de importante: protejarea independenței magistratului, pe de o parte, și existența unei răspunderi profesionale efective, pe de altă parte. Independența justiției este indispensabilă, dar tocmai importanța acestei independențe presupune și existența unor mecanisme credibile de responsabilizare atunci când limitele funcției judiciare sunt încălcate. Și, din păcate, aceste încălcări se întâmplă, deseori rămân nesancționate, iar justiția rămâne “liniștită”, sub același “clopot de sticlă” al garanțiilor sale constituționale… Iar asta creează frustrare și ură nu doar împotriva judecătorului vinovat și a inspectorului ineficient, ci împotriva întregului corp profesional. Inclusiv a celor destoinici…

Credeți că pregătirea profesională a magistraților din generația tânără corespunde exigențelor profesionale ale generației dumneavoastră? Și mă refer în special la judecătorii de la nivelul judecătoriilor, unde consider că există un handicap legislativ major, în sensul că aceștia își încep profesia la 25 de ani, intrând direct în complete unice, fiind evident supuși lipsei de experiență și rigoare profesională, precum și arbitrariului, care ar fi considerabil evitate dacă s-ar prevede complete colegiale în primă instanță, cum există în alte state ale Uniunii Europene. Ce este de făcut?

Va atrag atenția asupra pericolului generalizarii și asupra dorinței mele de a îl evita. Exista magistrati excepțional pregătiți, în rândurile tinerilor, multi. Nu poți vorbi comparativ intre generații, din aceasta perspectivă. Ganditi-va că, spre deosebire de mare parte din generația mea, de peste 25 de ani, cei mai mulți magistrați sunt absolvenți ai INM-ului, ceea ce presupune o perioada de pregătire practică și teoretică suplimentara și deloc ușoară și nici la îndemâna oricui. Nici vârsta nu poate fi subiect al discuției. Pe vremea mea (vaai,cum suna asta!!) daca intrai la facultate la 18 ani (deloc imposibil, având în vedere că începeai clasa 1 la șase ani, obligatoriu), la 22-23 erai deja magistrat în funcție. Iar completele ”de unic" nu sunt de ieri, de azi. Eu însămi, in 1999 când am devenit judecător, am judecat la judecătorie in complet unic, nu am “prins" completele colegiale. Trebuie sa subliniez aici că dintotdeauna au existat magistrați cu un înalt nivel de pregătire profesională, o memorie excepțională sau un bun-simt juridic anume, unii mi-au fost modele. Dar, la polul celalat, erau și colegi, excepțiile, care te făceau să gândești că au trecut prin facultate “ca gâsca prin apa". Cred că problema generațiilor recente nu este neștiința de carte, dimpotrivă. In cazul unora este vorba despre lipsa experienței de viața ori de lipsa unui nivel de cultura generala sau chiar al unor bune “practici" în legătură cu modul în care, foarte tânăr fiind, ar trebui sa abordezi responsabilitatea unei profesii, a unei cariere, a unei surse de venit, in cele din urma. Și chiar, poate, lipsa unei anumite, necesare exigențe in educația primită acasă ori în anii de învățământ preuniversitar. Și de aici, derapajele... După anii de facultate, apoi de INM... îmi pare rău să spun asta…vine primul job de la care nu te poți “învoi" sau nu poți amâna pe a doua zi ori sine die sa-ti faci treaba și nici nu merge cu “poate împușc un 5, materia asta chiar nu îmi trebuie iar seminariile nici atât"... Generația mea este aceea a experienței anilor de comunism în care și cine trăia “bine", a trăit tot prost. Nu existau bonele, meditațiile din clasa 1, Glovo și rețelele sociale. Existau doar copiii cu cheia la gat, care trebuiau să se descurce cu totul, inclusiv cu lecțiile, uneori până seara târziu când veneau părinții de la serviciu, prea apăsați de grija zilei de mâine și de tot ce a presupus teroarea comunismului. Aș zice că generațiilor tinere le lipsește experiența de viață, curajul de a își lua viața în mâini și credința în Dumnezeu care trasează limita empatiei și a conștiinței. Poate la INM ar trebui sa existe un curs de filosofie, ca materie aparte și permanenta sau poate, in cadrul cursurilor de etică, ar trebui sa se transmită acestor tineri că nu poți fi un magistrat complet daca nu ai citit cel puțin marii clasici ai literaturii, nu mergi macar rar într-o sală de teatru ori intr-una de concerte de muzică clasică. Conduita profesionala potrivită nu este străină de nivelul de cultură generala. Un om cu adevărat cult și un om cu Dumnezeu în suflet este, înainte de toate, un om smerit. Iar lipsa smereniei este cauza, uneori, a teribilei infatuari și a iluziei puterii absolute. Și cred că de acest sindrom suferă unii dintre magistrați, din păcate. Și nu doar cei tineri… Ar mai fi o cauză: in afara controlului Inspecției Judiciare și a procedurii de evaluare care, așa cum este reglementată, după opinia mea, este total ineficienta, astăzi nu exista niciun fel de context realist în care magistratul poate răspunde în vreun fel pentru calitatea muncii sale ori pentru nivelul de pregătire profesională. Pe vremuri, caracterul imputabil ori neimputabil al unei reformari de soluție atârna “greu", cel puțin în situația dorinței de a promova in grad profesional. Daca președintele de instanta ori de secție sau inspectorul judiciar intra in ședința de judecată să asiste pentru a verifica aspecte legate inclusiv de nivelul de pregătire profesională sau de comportament, nu ți se “îmbolnăvea" incurabil imparțialitatea... Iar celebra “analiza a soluțiilor", acea întâlnire lunara in care un judecător raportor făcea o analiza a tuturor hotărârilor din luna aceea, nu era inutilă, dimpotrivă. Astăzi s-a exagerat atât de mult cu independenta judecătorului încât este greu să mai poată fi controlat ori determinat să îndrepte eventualele derapaje profesionala, in condițiile activității unei Inspecții Judiciare care nu acționează decât atunci când situația devine prea gravă ori prea mediatizata… Și dacă, totuși, o face, intervine “iertarea” de la completele de cinci... Dar despre acest aspect, cu alta ocazie...

După 35 de ani de presă, mă uit spre tinerii care devin jurnaliști și nu am deloc convingerea că vor mai exista pe viitor mulți jurnaliști care să aibă o pregătire serioasă, principii solide, care să înlocuiască vechea generație, când aceasta va dispărea natural. Și asta și din cauza tehnologiei moderne: oamenii stau mai mult pe telefoane, nu mai citesc sau studiază cum se făcea odată. Ritmul de viață e tot mai alert, mai agitat, mai superficial, parcă nu mai e timp pentru toate. În Justiție, cum vi se pare că arată viitorul?

Nu cred că lipsa unei pregătiri profesionale serioase și a unor principii solide de viață, pe care să le poți aplica inclusiv în exercitarea profesiei, are vreo legătură cu ritmul de viață tot mai alert și mai agitat sau cu lipsa timpului. Așa cum am răspuns și la anterioara întrebare, cred că este vorba, în primul rând, despre lipsa experienței de viață, despre un nivel tot mai scăzut al culturii generale și despre scăderea nivelului de exigență în învățământ, inclusiv în ceea ce privește examenele de admitere și de absolvire. Astăzi a devenit aproape un “titlu de glorie” să promovezi examenul de bacalaureat, de exemplu. În același timp, copiii și tinerii ajung să fie influențați tot mai mult de alții, din afara familiei și a școlii, de anturaje toxice ori de rețelele sociale, iar lucrul acesta are, inevitabil, consecințe asupra formării lor. Nu aș vrea să mă exprim prea mult la adresa jurnaliștilor tineri, însă cred că, și în cazul acestei profesii, una dintre probleme este modul relativ facil în care se poate accede în profesie și, mai ales, lipsa integrității profesionale, precum și lipsa unui cadru în care încălcarea gravă a principiilor profesiei să poată fi sancționată, inclusiv printr-o formă de excludere din profesie. Știm foarte bine că astăzi există puține publicații și puțini jurnaliști care mai dau adevărului importanța pe care ar trebui să o aibă și care încearcă să relateze lucrurile într-un mod cât mai obiectiv. O parte importantă a presei din România ajunge, de foarte multe ori, să devină o portavoce a puterii sau să se afilieze unei tabere politice ori alteia, de regulă fiind de partea celor care dețin puterea la un moment dat. În felul acesta, sunt încălcate principiile profesionale, iar presa, în loc să își îndeplinească rolul de a informa corect opinia publică, ajunge uneori să încerce să o influențeze într-o anumită direcție și să contribuie, astfel, la mecanisme de manipulare toxice. Nu am capacitatea de a prevedea viitorul, astfel încât nu aș putea să vă spun cum va arăta viitorul Justiției. Însă, dacă răspunderea magistraților nu va fi reglementată și aplicată în așa fel încât să devină un mecanism cu adevărat eficient, fără a avea neapărat un scop coercitiv, dacă nu se vor schimba condițiile de lucru și, mai ales, dacă nu se va schimba modul în care Puterea abordează problemele justiției, probabil că situația va arăta din ce în ce mai rău. Iar soluția nu este, în niciun caz, aceea de a-i denigra pe toți magistrații, de a-i băga pe toți “în aceeași oală”, de a-i face vinovați pentru toate problemele societății sau de a spune permanent că magistrații sunt slab pregătiți profesional, corupți sau de rea-credință, generalizând cazuri sau situații particulare. Soluția ar putea fi tocmai aceea de a încerca să se recupereze încrederea în justiție, chiar dacă, la început, numai într-o mică măsură. Cred că acesta poate fi un punct de plecare pentru generațiile viitoare: atât pentru ca tinerii să mai aibă încrederea și dorința de a alege această profesie, cât și pentru felul în care, odată ce au ales-o, vor înțelege să își asume responsabilitatea pe care o presupune.

E mai bine acum ca avocat sau era mai bine înainte ca judecător? V-ați mai întoarce în profesie? Ce sfat le dați foștilor colegi judecători pentru viitor?

Din unele puncte de vedere, da. Financiar, sigur. Dar, mult mai importantă este libertatea aceasta pe care am regasit-o după 25 de ani. In primul rand, acea libertate a creativității gândirii juridice. În pozitia de judecător, erau multe ocaziile in care, fără neapărat a greși, exista tentația de a mă hazarda intr-o interpretarea novatoare, originala a unui text de lege ori într-o motivare pătimașă, determinată fie de indignarea față de un abuz al autorității, fie de dorința de a restabili dreptatea... ori pur și simplu de frumusețea unei spețe. De fiecare data, însă, aceste porniri firești ale unui om pasionat de frumusețea dreptului, erau cenzurate pentru a nu exista cel mai mic risc de a fi acuzată de o judecată impardonabil subiectivă, cel puțin. Această cenzură nu exista in pozitia de avocat. Dimpotrivă, fiecare cauza este o provocare de curaj, asumare și creativitate. Și poate că sunt un om norocos și iubit de Dumnezeu pentru că am ales să colaborez cu o casă de avocatură unde, înainte de dorința acută a câștigului financiar, primează integritatea profesională, cu tot ceea ce implică această sintagmă. Și, mai ales, prietenia. De multe ori îi spun Claudiei că am vrut să practic această profesie ca pe un hobby oarecare care să îmi ocupe timpul, dar a devenit o reală pasiune și datorită ei și celorlalți colegi. In rest, au fost multe momentele de nostalgie și chiar tristețe în perioada imediat următoare plecarii din magistratură. Îmi lipseau roba, colegii, dezbaterile, frumusețea deliberării și acel “declar deschisă ședința..." al dimineților mele de vineri... Daca perioada de revenire în profesie nu ar fi limitată la cei trei ani care deja au trecut, probabil că m-aș întoarce pentru un timp. Așa cum m-aș întoarce oricând în mica mea sala de clasa de la parter, la profesia de învățător, acolo unde mi-a rămas jumătate de inimă. Dar nu se mai poate.

Ați schimbat roba de judecător de contencios administrativ la Înalta Curte cu cea de avocat. Cum e de cealaltă parte a baricadei? Reprezintă un avantaj faptul că ați fost judecător? Considerați că statutul avocatului este respectat cum ar trebui în instanțe sau parchete?

Desigur că nu poate fi vorba despre o “baricada", cele două profesii sunt diferite, dar se completează, nu sunt despărțite de o bariera insurmontabilă. Fiecare are rolul său distinct, dar care nu se poate înfăptui in absența celeilalte. As spune că, în profesia de “avocat", este diferit, nu “mai ușor, mai frumos sau mai dificil". Este profesia pe care mi-am dorit-o de îndată ce am absolvit facultatea și principalul argument pentru a ieși la pensie la 54 de ani, intenția fiind aceea sa mai pot avea destulă sanatate, minte clara și energie sa o practic. Cele două profesii presupun, in primul rand, condiții diferite, activități diferite, pozitii procesuale diferite și chiar, uneori, un algoritm de gândire diferit, cu tot ceea ce presupune... Da, cei 25 de ani de magistratura sunt un avantaj care nu poate fi negat. Sunt mulți clienți pentru care acest lucru este esențial sau cel mai important in decizia lor de a mă alege. Cred, însă, că cel mai important avantaj este acela că, după atâta timp și atâtea experiențe profesionale acumulate la toate nivelurile de jurisdicție, este faptul că începi să cunoști modul de gândire al unui judecător, poate chiar timpul pe care îl poate aloca citirii dosarului, care sunt probele și argumentele din cerere care pot prevala, spre ce anume, din conținutul actelor procedural, exista probabilitatea mai mare să își concentreze atenția, mergând până la a putea stabili o strategie mai eficienta în dosar și a gândi structura unei cereri în așa fel încât să existe o mai mare siguranță ca judecătorul să aibă răbdarea, puterea de concentrare și atenția necesare pentru a o parcurge integral. Din propria experiență, nu pot sa identific momente ori situații în care statutul profesiei mi-ar fi fost încălcat. Din păcate, însă, din experientele unor colegi, mai mult sau mai puțin subiective, aflu că, mai ales, in cadrul proceselor penale și mă refer îndeosebi la etapa urmăririi penale, statutul profesiei și, mai ales, drepturile decurgând din acest statut, sunt încălcate prin modul neloial sau chiar nelegal in care se desfășoară urmărirea penală, chiar și în prezent când, sa spunem că perioada abuzurilor specifica anilor 2014 - 2018 s-ar fi încheiat sau, Doamne ferește!... “ia o pauza".

Se mai citesc dosarele cum ar trebui? Ca avocat, sunt sigur că vă pregătiți temeinic dosarele, apărările, dar în fața instanței aveți convingerea că instanța a studiat cât de cât dosarul?

Cum am spus, nu as vrea sa cădem în “păcatul” generalizarilor pe care le dezaprob dintotdeauna, indiferent dacă privesc aspecte din justiție sau nu. Nu poți considera că lipsa pregătirii temeinice a ședinței de judecată ar putea fi un fenomen general. Dintotdeauna au existat magistrați conștiincioși, eu zic că cei mai mulți dintre ei și alții, excepțiile... Este greu de imaginat și oarecum ilogic sa te gândești că ești capabil de întregul efort pe care îl presupune admiterea la INM, apoi absolvirea institutului, examene care presupun un mare volum de munca și, dintr-odată, ajuns magistrat, devii incapabil de efort sau chiar leneș. Dar da, exista derapaje pe care le-am constatat atât ca judecător în căile de atac, cât și ca avocat. Superficialitate in motivare, soluții greșite întemeiate nu neapărat pe o aplicare sau interpretare greșită a unei norme legale ci, ceea ce e mai grav, pe erori grefate pe necunoașterea dosarului care a condus la stabilirea unei situații de fapt eliptica ori greșită sau la pronunțarea unei soluții fara a intra în cercetarea fondului, plecate de la neobservarea în dosar a unor aspecte evidente, astfel că motivul nu ar putea fi altul decât necitirea dosarului. Cel mai grav este atunci când soluția este definitivă și nu se poate exercita o cale de retractare întrucât motivul nu poate fi încadrat în limitele stabilite de Codul de procedură civilă în cazul acestor cai de atac extraordinare. Rămâne pentru avocat frustrarea, gustul amar si, pentru parte, rămân toate consecințele unei hotărâri nedrepte doar pentru că un judecător, chiar aflat la “vârsta" instanțelor de reformare, nu s-a aplecat destul asupra cauzei lui. Și acest lucru este foarte trist. Și nu, nu ne putem scuza la nesfârșit cu “volumul și condițiile de muncă". Așa cum mulți pot performa in acest context, de ce alții nu pot practica profesia macar puțin peste limita de jos a performantei. Și aici, da, este vorba despre lipsa unui minim nivel al responsabilității și al empatiei, în cele din urmă...

Ce sfaturi le dați colegilor judecători pentru viitor?

Să-și iubească profesia, să-i înțeleagă rostul și să nu uite niciodată că, dincolo de fiecare număr de dosar, există un om și o poveste. Între filele unui dosar nu se află doar acte, probe și argumente. Se află frânturi de viață, sentimente, trăiri, dureri, răni, speranțe și, uneori, destine care așteaptă să fie privite cu dreptate și cu omenie. Sau măcar cu răbdarea și disponibilitatea de a fi ascultați. Asta a fost ultima lecție pe care am primit-o in ultima mea ședință de judecată, la instanța supremă, de la un justițiabil. Judecam dosarul unui domn care făcea parte din categoria celor pe care, între noi, îi numeam uneori „procesomani”. Omul trecuse, la un moment dat, printr-un necaz, iar din acel necaz pornise o adevărată avalanșă de procese, însoțite de plângeri la Inspecția Judiciară împotriva judecătorilor și procurorilor care fuseseră implicați în cauzele sale. Recursurile pe care le formula la Înalta Curte erau, de cele mai multe ori, afectate de nulitate. Nu respectau condițiile prevăzute de lege și, mai ales, argumentele invocate nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de Codul de procedură civilă. Cu ceva timp în urmă, într-o ședință foarte grea, în care urmau dezbaterile într-un dosar intens mediatizat, aveam pe listă și unul dintre dosarele acestui domn. Eram presată de timp, emoționată și, trebuie să recunosc, foarte stresată. În graba aceea, am pus în discuție excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, într-un mod abrupt și refuzând să dau curs cererii lui de a “povesti”ce îl apăsa. Omul nostru m-a recuzat imediat. A susținut că, prin invocarea acelei excepții, îmi anticipasem, de fapt, soluția pe care urma să o pronunț în cauză. Ulterior am aflat că procedase la fel și în cazul altor colegi. Cererea de recuzare a fost respinsă, iar episodul a rămas undeva în urmă. Până la ultima mea ședință de judecată. În acea ședință, domnul s-a prezentat din nou în fața mea. Avea o altă cauză, un alt recurs, la fel de problematic din perspectiva motivelor invocate. De data aceasta, însă, am simțit nevoia să-l ascult chiar dacă, procedural, ar fi trebuit să mă opresc din nou la invocarea nulității. Poate și pentru că îmi aminteam întâlnirea noastră anterioară. Poate pentru că am vrut, pur și simplu, să am mai multă răbdare. Așa că l-am lăsat să vorbească, să-și susțină argumentele, să spună tot ceea ce venise să spună. La sfârșit, s-a uitat la mine și mi-a spus calm, privindu-mă în ochi.: „Știu care va fi soluția. Pentru că aceasta este soluția pe care o primesc de la fiecare judecător, de la fiecare complet al Înaltei Curți. Dar vă mulțumesc că, de această dată, m-ați ascultat cu răbdare.” Mi-a rămas în minte această frază. Pentru că, uneori, oamenii ca el, care vin în fața justiției în mod repetat, nu mai așteaptă neapărat să li se dea dreptate. Uneori știu chiar care va fi soluția. Dar au nevoie să simtă că, înainte de a li se spune că nu au dreptate, cineva a avut răbdarea să-i asculte, să conteze cumva. Le-aș mai spune colegilor mei să nu uite niciodată că puterea poziției de magistrat nu stă doar în cunoașterea legii, ci și în felul în care alegem să o aplicăm. Pentru că dreptatea adevărată nu poate fi despărțită de responsabilitate, de echilibru și de respectul față de omul aflat în fața noastră. Și să-și păstreze mereu rigoarea, demnitatea și curajul, dar să nu-și piardă niciodată omenia. Pentru că, în cele din urmă, în fiecare dosar se judecă o faptă, dar în spatele ei se află întotdeauna o viață. Poate, pentru mulți, este “o singură data în viată”, cum spunea draga mea fostă magistrate asistentă de la Înalta Curte. Și nu trebuie să devină o traumă, chiar dacă îi rămâne insatisfacția că nu “i s-a făcut dreptate”.