Rezumat: Hotărârea Marii Camere a Curții de Justiție din 16 iulie 2026, pronunțată în cauza C-280/25, Lin II, reprezintă un reper esențial în materia raportului dintre protecția efectivă a intereselor financiare ale Uniunii și garanțiile care guvernează răspunderea penală. Pornind de la caracterul obligatoriu al interpretării oferite de Curte, studiul examinează nu posibilitatea eludării acesteia, ci întinderea exactă a răspunsurilor formulate și existența unor probleme de drept al Uniunii care pot rămâne distincte de cele deja soluționate. 

---

 

 

Analiza reconstruiește genealogia jurisprudențială Taricco I – M.A.S. și M.B. (Taricco II) – Euro Box – Lin I – Lin II – Lin III și urmărește evoluția raportului dintre art. 325 TFUE, principiul legalității, lex mitior, primatul dreptului Uniunii și noțiunea de risc sistemic de impunitate. O atenție particulară este acordată concluziilor avocatului general Campos Sánchez-Bordona în Lin II, inclusiv dificultăților privind fundamentarea empirică și persistența în timp a riscului sistemic.

 

Studiul propune separarea analitică a trei momente temporale — T1, momentul relevant al faptei; T2, intervenția unui regim penal material mai favorabil înaintea soluționării definitive; și T3, momentul aplicării obligației rezultate din jurisprudența Lin — pentru a examina dacă răspunsul oferit de Lin II asupra raportului T1–T3 epuizează în mod necesar orice problemă pe care existența lui T2 o poate ridica din perspectiva art. 49 din Cartă. Sunt analizate, de asemenea, problema egalității în aplicarea garanțiilor Cartei, statutul juridic și factual al riscului sistemic de impunitate, precum și semnificația cauzei pendinte Lin III.

 

Concluzia studiului este una instituțională: autoritatea jurisprudenței CJUE și continuarea dialogului jurisdicțional nu sunt exigențe incompatibile. O nouă trimitere preliminară nu poate constitui o cale de atac împotriva unei hotărâri anterioare și nu poate servi la reformularea unei întrebări deja soluționate. Atunci însă când aplicarea unei hotărâri face vizibilă o problemă distinctă, relevantă și necesară de interpretare a dreptului Uniunii, art. 267 TFUE rămâne instrumentul firesc prin care aceasta poate fi supusă Curții. În această perspectivă, întrebarea juridică autentică nu reprezintă o formă de rezistență față de dreptul Uniunii, ci una dintre modalitățile prin care primatul, legalitatea, egalitatea și securitatea juridică pot fi menținute în interiorul aceluiași sistem de drept.

 

I. Lin II a dat un răspuns. A închis însă toate întrebările?

 

Hotărârea pronunțată de Marea Cameră a Curții de Justiție la 16 iulie 2026 în cauza C-280/25, Lin II constituie, inevitabil, un nou punct de reper în materia prescripției răspunderii penale pentru fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Ea nu poate fi citită izolat. Este continuarea unui dialog jurisdicțional început cu mult înainte de cauza Lin și a unei tensiuni pe care jurisprudența europeană încearcă de mai mulți ani să o rezolve: raportul dintre obligația statelor membre de a asigura protecția efectivă a intereselor financiare ale Uniunii și garanțiile care guvernează răspunderea penală a persoanei.

În România, această tensiune a dobândit o configurație particulară după Hotărârea Lin I, C-107/23 PPU, pronunțată la 24 iulie 2023. Curtea a operat atunci o distincție care avea să devină determinantă pentru practica judiciară ulterioară.

Pe de o parte, ea a stabilit că instanțele naționale nu sunt obligate să înlăture efectele deciziilor Curții Constituționale prin care norma privind întreruperea prescripției fusese invalidată pentru încălcarea cerințelor de previzibilitate și precizie ale legii penale, chiar dacă efectul putea consta în încetarea, prin prescripție, a unui număr considerabil de procese, inclusiv pentru fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii.

Pe de altă parte, aceeași Curte a stabilit că art. 325 alin. (1) TFUE impune înlăturarea standardului național de protecție întemeiat pe lex mitior în măsura în care acesta permite repunerea în discuție a efectului întreruptiv al actelor de procedură efectuate înaintea invalidării normei naționale.

Această distincție a creat o situație juridică neobișnuită. Un standard național atașat principiului legalității poate continua să producă efecte, în timp ce un alt standard de protecție, întemeiat pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, trebuie înlăturat atunci când consecințele sale generează riscul sistemic de impunitate identificat de Curte. Problema nu este una periferică. Ambele standarde se întâlnesc în materia prescripției răspunderii penale, iar lex mitior figurează ea însăși între garanțiile consacrate de art. 49 alin. (1) din Cartă.

Chiar prezentarea oficială a cauzei Lin I identifică simultan, în centrul litigiului, legalitatea, previzibilitatea și precizia legii penale, lex mitior, securitatea juridică și riscul sistemic de impunitate. Lin II a revenit asupra acestei construcții într-un moment în care efectele sale practice generaseră noi dificultăți de interpretare. Cauza a pus în discuție, între altele, aplicarea Lin I, interdicția constituțională a creării unei lex tertia, problema prescripției deja împlinite și previzibilitatea regimului juridic rezultat din hotărârea Curții.

Marea Cameră a explicat la 16 iulie 2026 de ce soluția Lin nu încalcă principiul legalității în materie penală și nici standardul național care interzice combinarea unor reglementări succesive pentru construirea unui regim de prescripție.

Prin urmare, punctul de plecare al prezentei analize trebuie să fie: Lin II este dreptul Uniunii astfel cum a fost interpretat autoritativ de Curtea de Justiție.

Articolul de față nu propune instanțelor naționale să îl corecteze, să îl relativizeze printr-un standard intern sau să reconstituie, pe cale interpretativă, soluția națională pe care obligația de primat le impune să o lase neaplicată. O asemenea abordare ar rata problema. Întrebarea care merită pusă este mai dificilă: Prin răspunsurile oferite în Lin I și Lin II au fost soluționate toate problemele de drept al Uniunii pe care aplicarea concretă a acestei jurisprudențe le poate genera? Credem că răspunsul nu poate fi presupus. Trebuie demonstrat. Și tocmai aici începe analiza.

1. O hotărâre poate închide o problemă și, simultan, poate face vizibilă alta

Procedura trimiterii preliminare nu funcționează prin formularea unor teorii generale asupra unor domenii de drept. Curtea răspunde problemelor de interpretare care îi sunt adresate în cadrul factual și normativ al cauzei în care a fost sesizată. De aceea, faptul că o hotărâre stabilește autoritativ interpretarea unei norme nu înseamnă că orice problemă juridică aflată în proximitatea acelei interpretări a primit implicit același răspuns.

Distincția este esențială în cazul Lin. Lin II răspunde unor obiecții extrem de importante formulate după Lin I. Dar criteriile prin care Curtea răspunde acestor obiecții permit identificarea unor probleme care nu se confundă cu cele deja soluționate.

Prima privește timpul.

A doua privește natura juridică a efectului produs asupra răspunderii penale.

A treia privește egalitatea în aplicarea garanțiilor consacrate de Cartă.

A patra privește însăși premisa care justifică obligația de neaplicare: riscul sistemic de impunitate.

Aceste probleme trebuie separate cu grijă de ceea ce Curtea a decis deja. Altfel, analiza riscă să alunece într-una dintre două erori opuse: fie contestarea indirectă a unei interpretări obligatorii, fie transformarea unei hotărâri preliminare într-un răspuns implicit la întrebări pe care Curtea nu le-a examinat. Niciuna dintre variante nu este satisfăcătoare.

2. Problema nu opune dreptul Uniunii drepturilor fundamentale

Mai există o precizare necesară încă de la început. Discuția nu trebuie construită ca un conflict între, pe de o parte, „dreptul Uniunii” și, pe de altă parte, „drepturile persoanei”. O asemenea reprezentare este conceptual greșită. Art. 325 alin. (1) TFUE aparține dreptului Uniunii.

Dar tot dreptului Uniunii îi aparțin art. 49 din Cartă, principiul lex mitior, art. 20 privind egalitatea în fața legii și art. 52 privind întinderea și condițiile limitării exercițiului drepturilor fundamentale. Problema este, așadar, una internă aceleiași ordini juridice: cum sunt articulate exigențele de efectivitate cu garanțiile fundamentale atunci când ambele pretind aplicare în aceeași cauză penală? Această observație va deveni importantă atunci când vom reveni asupra jurisprudenței Taricco.

Tocmai evoluția de la Taricco la M.A.S. și M.B. arată că obligația de protejare efectivă a intereselor financiare ale Uniunii și principiul legalității nu pot fi analizate în compartimente etanșe.

3. Lin II trebuie citită inclusiv prin întrebările pe care le-a făcut mai precise

Există o diferență între a încerca să redeschizi o problemă soluționată și a întreba care este întinderea exactă a soluției. În materia prescripției românești, diferența este decisivă.

Dacă Lin II stabilește că recunoașterea efectului întreruptiv al unor acte procedurale anterioare nu înseamnă introducerea retroactivă a unei cauze de întrerupere inexistente la momentul relevant, această constatare trebuie respectată. Dar de aici se naște o întrebare distinctă: care este momentul relevant pentru întreaga analiză impusă de art. 49 alin. (1) din Cartă? Este suficientă comparația dintre legea existentă la momentul săvârșirii ori epuizării infracțiunii și regimul aplicat de instanță la momentul judecății? Sau dobândește relevanță juridică și existența, între aceste două momente și înaintea soluționării definitive, a unui regim penal material mai favorabil?

Altfel spus, problema poate fi reprezentată prin trei momente: T1 – momentul săvârșirii sau, după caz, al epuizării infracțiunii; T2 – momentul în care intervine regimul penal material mai favorabil; T3 – momentul în care instanța soluționează cauza și aplică obligația rezultată din jurisprudența Lin.

Lin II oferă un răspuns determinant asupra raportului dintre T1 și T3. Întrebarea pe care o vom examina este dacă acest răspuns determină în mod necesar și irelevanța juridică a lui T2. Nu anticipăm răspunsul. Identificăm problema. Și această diferență metodologică va fi păstrată pe tot parcursul analizei.

4. Mai există însă o premisă care trebuie examinată separat

Obligația de neaplicare stabilită în Lin nu s-a născut numai din existența abstractă a art. 325 alin. (1) TFUE. În arhitectura hotărârii, un rol determinant îl ocupă constatarea unui risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Chiar jurisprudența națională ulterioară a sintetizat Lin în acești termeni. Noțiunea merită însă examinată cu o atenție aparte. Nu pentru a nega existența riscului constatată de Curte și nici pentru a substitui aprecierea autorului celei făcute de CJUE. Problema este alta. Atunci când o premisă privind o anumită realitate factuală dobândește capacitatea de a produce o consecință normativă atât de importantă precum înlăturarea unui standard național de protecție în materie penală, devin relevante criteriile prin care acea premisă este identificată.

Ce înseamnă „sistemic”? Cum se măsoară riscul? Care este universul de cauze relevant? Care este perioada de referință? Când un număr de cauze devine suficient pentru a transforma riscul din individual sau conjunctural în sistemic? Și, dacă premisa este dependentă de o realitate factuală, trebuie verificată persistența sa în timp? Aceste întrebări nu sunt introduse artificial în dezbatere. După Lin I, ele au ajuns chiar în centrul reflecției desfășurate în Lin II.

Faptul este cu atât mai relevant cu cât avocatul general Campos Sánchez-Bordona a examinat explicit previzibilitatea și precizia criteriului riscului sistemic, iar cauza Lin II a ajuns din nou în fața Marii Camere tocmai pe fondul dificultăților produse de aplicarea jurisprudenței anterioare. Voi reveni separat și în detaliu asupra acestei probleme. Pentru moment este suficient să observăm că, în cazul Lin, discuția despre efectivitate nu poate fi desprinsă de discuția despre premisa factuală prin care efectivitatea a dobândit relevanță normativă în această configurație particulară.

5. Miza analizei

Acest studiu nu încearcă, prin urmare, să construiască o cale națională de evitare a jurisprudenței Lin. Dimpotrivă. El pornește de la obligația aplicării sale și întreabă ce trebuie să facă judecătorul atunci când tocmai aplicarea acestei jurisprudențe îl conduce către o problemă de drept al Uniunii care nu pare să fi primit încă un răspuns explicit.

Răspunsul instituțional nu poate fi neaplicarea unilaterală a dreptului Uniunii. Dar nici tăcerea nu este singura alternativă. Ordinea juridică europeană conține propriul mecanism pentru asemenea situații: dialogul jurisdicțional prevăzut de art. 267 TFUE. Iar ordinea juridică națională dispune, pentru problemele care țin de interpretarea și aplicarea unitară a dreptului intern și îndeplinesc condițiile legale, de mecanisme proprii de unificare. De aici provine teza pe care articolul o va urmări până la capăt: După Lin II, alternativa juridică nu este între respectarea și contestarea dreptului Uniunii. Problema este dacă aplicarea sa trebuie să rămână mecanică atunci când apar întrebări noi sau dacă acestea trebuie introduse, prin instrumentele juridice existente, în dialogul jurisdicțional din care însăși jurisprudența Lin s-a născut. Pentru a răspunde, trebuie însă să ne întoarcem înainte de Lin. Pentru că problema românească din 2026 are o genealogie europeană. Ea începe cu Taricco.

 

 II. De la Taricco la Lin: genealogia unei tensiuni între efectivitate și legalitate Jurisprudența

Lin nu poate fi înțeleasă pe deplin dacă analiza începe în România anului 2023. Cu aproape un deceniu înainte, aceeași dispoziție care avea să se afle în centrul cauzei Lin — art. 325 TFUE — pusese Curtea de Justiție în fața unei probleme structural asemănătoare: ce se întâmplă atunci când normele naționale privind prescripția împiedică sancționarea efectivă a fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii?

Răspunsul inițial a fost dat la 8 septembrie 2015, în cauza C-105/14, Taricco și alții. Dar istoria Taricco este importantă pentru analiza de față nu numai prin soluția din 2015. Importanța ei reală se vede în ceea ce s-a întâmplat după pronunțarea acelei hotărâri. Pentru că Taricco nu a rămas o singură hotărâre. A devenit un dialog.

1. Taricco I: atunci când prescripția împiedică efectivitatea

Litigiul provenea dintr-o procedură penală italiană privind o asociere despre care se susținea că organizase, între anii 2005 și 2009, un mecanism de fraudă de tip „carusel TVA”. Din cauza complexității investigației și a regimului italian al prescripției, exista perspectiva ca o parte dintre infracțiuni să se prescrie înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive. Curtea a fost astfel chemată să examineze consecințele dreptului Uniunii asupra normelor naționale care limitau durata maximă a prescripției după intervenirea unor acte întreruptive.

Punctul de plecare al Curții a fost art. 325 TFUE. Dispoziția impune statelor membre combaterea fraudei și a celorlalte activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive și, prin alin. (2), consacră o exigență de asimilare între protecția intereselor financiare ale Uniunii și cea acordată propriilor interese financiare.

Curtea a considerat că un regim național al prescripției poate deveni incompatibil cu această obligație atunci când împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru fraude grave privind TVA într-un număr considerabil de cazuri. Consecința era puternică. Dacă instanța națională constata existența unei asemenea situații, trebuia să asigure efectul deplin al art. 325 TFUE, dacă era necesar prin neaplicarea normelor naționale privind prescripția care împiedicau realizarea obligației europene.

Aici apare prima piesă a mecanismului pe care îl vom regăsi ulterior în Lin: deficiență sistemică a mecanismului național -- afectarea efectivității sancționării -- art. 325 TFUE -- obligație de neaplicare a dreptului național incompatibil.

Există însă o diferență terminologică pe care merită să o păstrăm cu grijă. Taricco I vorbește despre situația în care normele naționale împiedică sancționarea într-un „număr considerabil de cazuri de fraudă gravă”. Conceptual, aici se află una dintre originile problemei care va fi formulată ulterior, în jurisprudența românească, în termenii unui „risc sistemic de impunitate”. Nu trebuie să suprapunem retrospectiv cele două formule. Dar genealogia este vizibilă.

 2. AG Kokott: problema drepturilor persoanei exista înainte ca Taricco să fie pronunțată

Aici apare primul detaliu important pentru povestea noastră. În concluziile prezentate la 30 aprilie 2015, avocatul general Juliane Kokott nu ignorase problema legalității și a neretroactivității. Dimpotrivă, chiar obiectul oficial al concluziilor sale includea explicit „legality of penalties” și „prohibition on retroactivity”. Problema era însă conceptualizată diferit de ceea ce avea să urmeze în Taricco II.

Kokott pornea de la distincția dintre normele care definesc infracțiunea și pedeapsa și normele referitoare la posibilitatea temporală a urmăririi acesteia. Din această perspectivă, neaplicarea regulilor italiene privind durata maximă a prescripției nu modifica incriminarea și nici pedeapsa prevăzută pentru conduita săvârșită.

Cu alte cuvinte, în această primă etapă a saga Taricco, accentul cade pe faptul că autorul cunoștea, la momentul faptei, caracterul penal al conduitei și pedeapsa asociată acesteia. Această construcție este esențială pentru ceea ce vom întâlni mult mai târziu în Lin. Pentru că aici apare deja întrebarea care va traversa întreaga jurisprudență: Când modificarea regimului prescripției reprezintă numai modificarea condițiilor temporale ale urmăririi și când ajunge ea să afecteze garanțiile materiale ale persoanei într-o manieră relevantă pentru principiul legalității?

În 2015, balanța jurisprudențială se înclina puternic spre prima variantă. Dar problema nu avea să rămână acolo.

3. Taricco produce o reacție constituțională

Aplicarea hotărârii Taricco în ordinea juridică italiană a făcut vizibilă o dificultate pe care răspunsul din 2015 nu o eliminase. În dreptul italian, regulile privind prescripția în materie penală erau considerate ca având natură materială, fiind astfel supuse exigențelor principiului legalității. Această particularitate avea o consecință majoră. Dacă instanțele italiene ar fi înlăturat regulile privind prescripția potrivit Taricco și în privința unor fapte săvârșite înainte ca această obligație de neaplicare să fie formulată cu suficientă precizie, persoana ar fi putut fi expusă, după săvârșirea faptei, unui regim al răspunderii penale mai sever decât cel care îi era aplicabil potrivit dreptului național.

Problema a ajuns la Corte costituzionale. Iar instanța constituțională italiană nu a ales nici ignorarea hotărârii Taricco, nici aplicarea ei mecanică. A făcut altceva. A întrebat din nou Curtea de Justiție. Din această nouă sesizare s-a născut cauza C-42/17, M.A.S. și M.B., cunoscută în mod curent drept Taricco II. Curtea însăși descrie sesizarea în acești termeni: instanțele italiene consideraseră că regula rezultată din Taricco putea intra în conflict cu principiul constituțional al legalității, inclusiv cu cerințele de precizie și neretroactivitate, iar Corte costituzionale a solicitat clarificarea întinderii art. 325 TFUE.

Pentru tema prezentului articol, momentul este fundamental. Nu numai din cauza soluției care va urma. Ci pentru că demonstrează instituțional că o hotărâre preliminară nu exclude o nouă trimitere atunci când aplicarea ei face vizibilă o problemă distinctă de drept al Uniunii. Această observație va deveni importantă când vom ajunge la Lin III.

4. AG Bot: o poziție care face dialogul și mai interesant

Înaintea hotărârii M.A.S. și M.B., avocatul general Yves Bot a prezentat concluziile sale la 18 iulie 2017. Și aici trebuie evitată o simplificare retrospectivă. Bot nu propunea pur și simplu soluția pe care Marea Cameră avea să o adopte câteva luni mai târziu. Dimpotrivă. Concluziile sale porneau de la obligația identificată în Taricco și susțineau aplicarea imediată a acesteia în procedurile pendinte, exprimată chiar în prezentarea oficială a concluziilor prin formula tempus regit actum.

În același timp, Bot analiza explicit natura materială pe care dreptul italian o atribuia prescripției, art. 49 și 53 din Cartă și argumentul întemeiat pe identitatea națională prevăzută de art. 4 alin. (2) TUE. Așadar, înainte de Taricco II exista deja o confruntare intelectuală extrem de clară: pe de o parte, efectivitatea art. 325 TFUE și primatul; pe de altă parte, concepția națională materială asupra prescripției și principiul legalității.

AG Bot a acordat o greutate considerabilă primei componente. Marea Cameră avea însă să găsească o formulă diferită de reconciliere. Și tocmai diferența dintre concluziile avocatului general și hotărârea Curții este relevantă pentru articolul nostru: ea arată că soluția din Taricco II nu era o consecință automată a Taricco I, ci rezultatul unei noi examinări a raportului dintre art. 325 TFUE și principiul legalității.

5. Taricco II: efectivitatea întâlnește o limită

La 5 decembrie 2017, Marea Cameră pronunță hotărârea M.A.S. și M.B. Curtea nu abandonează Taricco. Reafirmă obligațiile rezultate din art. 325 TFUE și necesitatea ca statele membre să asigure sancționarea efectivă și disuasivă a fraudelor grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii. Dar introduce o precizare determinantă. Obligația de neaplicare nu poate conduce instanța națională la încălcarea principiului potrivit căruia infracțiunile și pedepsele trebuie definite prin lege. Curtea identifică în special două situații problematice: atunci când neaplicarea normelor naționale ar produce incertitudine asupra regimului prescripției aplicabil și atunci când ar determina aplicarea retroactivă, persoanei acuzate, a unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Prin urmare, judecătorul italian nu era obligat să înlăture normele naționale privind prescripția dacă această operațiune conducea la încălcarea principiului legalității.

Această soluție trebuie citită cu precizie. Curtea nu spune că art. 325 TFUE încetează să fie obligatoriu. Nu spune că standardul constituțional național prevalează pur și simplu asupra dreptului Uniunii. Și nu instituie o facultate generală a instanțelor naționale de a refuza aplicarea dreptului Uniunii atunci când consideră că dreptul intern oferă o protecție mai ridicată. Operațiunea este mai subtilă. Curtea interpretează obligația rezultată din art. 325 TFUE în interiorul ordinii juridice a Uniunii, ținând seama de principiul legalității. De aceea comunicatul oficial al Curții rezumă hotărârea printr-o formulă foarte potrivită pentru analiza noastră: obligația de protejare a intereselor financiare ale Uniunii trebuie „reconciled with observance of the principle that offences and penalties must be defined by law”. Cu alte cuvinte, limita nu vine din afara dreptului Uniunii. Ea este identificată în interiorul său.

6. Ce s-a schimbat între Taricco I și Taricco II?

Privite împreună, cele două hotărâri oferă o lecție care depășește problema italiană a prescripției. În 2015, întrebarea dominantă fusese: ce trebuie să facă judecătorul atunci când regimul național al prescripției împiedică sancționarea efectivă a fraudelor grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii? Răspunsul fusese: să asigure efectul deplin al art. 325 TFUE, inclusiv prin neaplicarea normei naționale incompatibile.

După intervenția Corte costituzionale, întrebarea devine însă alta: ce trebuie să facă același judecător atunci când neaplicarea necesară pentru realizarea efectivității poate conduce ea însăși la încălcarea principiului legalității? Iar răspunsul din 2017 nu anulează primul răspuns. Îi delimitează întinderea. Această succesiune este extraordinar de importantă pentru ceea ce urmează. Pentru că demonstrează că, în jurisprudența Curții însăși, efectivitatea nu este un raționament care se încheie în momentul în care a fost identificată obligația de neaplicare. După identificarea ei trebuie examinate și consecințele operațiunii juridice impuse judecătorului național.

7. Prima lecție Taricco: „numărul considerabil de cazuri”

Există însă un al doilea fir, mai puțin spectaculos la prima vedere, care ne interesează enorm pentru Lin. Taricco I condiționa obligația de neaplicare de constatarea că regimul național împiedica sancționarea efectivă și disuasivă într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă.

Formula ridică inevitabil probleme de aplicare. Ce este un număr „considerabil”? În raport cu ce univers statistic? Cine trebuie să facă această apreciere? Pe baza căror informații? Este suficientă posibilitatea producerii rezultatului sau trebuie demonstrată existența lui? Nu vom răspunde aici. Important este să observăm că problema criteriului cantitativ sau sistemic nu s-a născut în Lin. Ea exista în embrion încă din Taricco. Iar când vom ajunge la concluziile avocatului general Campos Sánchez-Bordona în Lin II, vom vedea cât de mult se va fi complicat această problemă după zece ani.

8. A doua lecție Taricco: dialogul după răspuns

Pentru studiul de față, cea mai importantă moștenire Taricco ar putea fi însă una procedurală. Italia primise un răspuns de la Curtea de Justiție. Aplicarea acelui răspuns a relevat o problemă suplimentară. Corte costituzionale nu a transformat dificultatea într-un conflict jurisdicțional definitiv. A introdus-o din nou în mecanismul art. 267 TFUE. Iar Curtea a răspuns din nou. Rezultatul nu a fost anularea Taricco I, ci rafinarea regulii rezultate din acesta. De aceea, Taricco constituie un precedent metodologic important pentru analiza situației create ulterior prin Lin. Nu pentru că situația italiană și cea românească ar fi identice. Nu sunt. Și nici pentru că soluția din M.A.S. și M.B. ar putea fi transplantată automat asupra cauzelor românești. Nu poate. Relevanța este alta: o primă hotărâre preliminară nu transformă problemele juridice distincte revelate prin aplicarea sa în întrebări interzise. Dacă ele privesc interpretarea dreptului Uniunii, art. 267 TFUE rămâne mecanismul prin care pot fi aduse în fața Curții. Această lecție va deveni cu atât mai importantă cu cât vom vedea că, în România, povestea nu s-a oprit nici ea la Lin I.

9. De la Taricco spre România

Între Taricco II și Lin există însă o verigă pe care nu trebuie să o sărim. Înainte ca problema prescripției românești să ajungă în cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiție fusese deja chemată să examineze, în cauzele românești privind protecția intereselor financiare ale Uniunii, raportul dintre art. 325 TFUE, primatul dreptului Uniunii, jurisprudența constituțională națională și riscul ca anumite mecanisme interne să compromită sancționarea efectivă. Acolo se construiește drumul românesc către Lin. Și de aceea următoarea etapă a genealogiei noastre trebuie să fie Euro Box Promotion. Nu va fi o digresiune. Va fi puntea dintre cele două lumi: Taricco -- M.A.S. și M.B. -- Euro Box --Lin. Iar odată ajunși acolo vom putea vedea ceva ce, deocamdată, doar se conturează: aceeași exigență a efectivității, născută în materia fraudei TVA italiene, va ajunge să interacționeze în România cu o configurație constituțională și penală diferită. Și tocmai diferențele dintre aceste configurații vor deveni, după Lin II, una dintre problemele centrale ale articolului nostru.

 

II. De la Taricco la Lin: genealogia unei tensiuni între efectivitate și legalitate Continuare – drumul românesc: Euro Box -- Lin I

10. Euro Box Promotion: problema efectivității ajunge în România

Dacă Taricco a construit matricea europeană a conflictului dintre efectivitatea represiunii și garanțiile dreptului penal, Euro Box Promotion și alții a reprezentat momentul în care această matrice a întâlnit particularitățile ordinii juridice române.

Hotărârea Marii Camere din 21 decembrie 2021, pronunțată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, nu privea încă problema care avea să devină centrul cauzei Lin: succesiunea normelor privind întreruperea prescripției și aplicarea lex mitior.

Litigiile proveneau dintr-un context mai larg, referitor la efectele unor decizii ale Curții Constituționale privind legalitatea administrării anumitor probe și compunerea completurilor de judecată în cauze de corupție gravă, precum și la raportul dintre aceste decizii, art. 325 alin. (1) TFUE, Decizia 2006/928 și principiul supremației dreptului Uniunii. Și totuși, pentru evoluția ulterioară către Lin, Euro Box este esențială. Pentru că aici Curtea începe să construiască, în raport cu România, raționamentul care leagă o regulă sau o practică națională cu aplicabilitate generală de posibilitatea apariției unui fenomen de impunitate suficient de extins încât să intre în conflict cu obligațiile rezultate din dreptul Uniunii. Nu mai este vorba numai despre ceea ce se întâmplă într-un dosar. Privirea se mută asupra efectului agregat al regulii asupra unui ansamblu de cauze. Iar această schimbare de perspectivă este fundamentală pentru ceea ce va urma în Lin.

11. De la „număr considerabil” la „risc sistemic”

Există aici o continuitate conceptuală care merită urmărită cu precizie. În Taricco, Curtea vorbise despre imposibilitatea aplicării unor sancțiuni efective și disuasive într-un „număr considerabil” de cazuri de fraudă gravă. În Euro Box, analiza dobândește explicit dimensiunea unui risc sistemic de impunitate. Curtea examinează dacă aplicarea jurisprudenței constituționale naționale ar putea conduce la anularea unor hotărâri definitive și la rejudecarea unor cauze privind fraude grave ori corupție gravă, cu riscul ca, din cauza normelor naționale privind prescripția, procedurile să nu mai poată conduce la sancțiuni efective și disuasive.

Tocmai această combinație dintre efectul general al jurisprudenței naționale și consecințele sale asupra unui ansamblu de proceduri permite Curții să plaseze problema în logica art. 325 TFUE. Această trecere este importantă. „Sistemic” nu descrie gravitatea faptei individuale. Descrie întinderea efectului produs de mecanismul juridic asupra capacității sistemului de a sancționa o categorie relevantă de infracțiuni. Cel puțin aceasta pare să fie logica jurisprudenței. Spunem deliberat „pare”, pentru că tocmai criteriile operaționale ale acestei noțiuni vor deveni mai târziu una dintre problemele centrale ale articolului. Și avem acum o confirmare foarte importantă. Atunci când, în Lin II, Marea Cameră va răspunde obiecției privind caracterul insuficient de previzibil al noțiunii de „risc sistemic de impunitate”, Curtea va spune expres, la pct. 172, că analiza din Lin I se întemeiază pe o interpretare previzibilă a acestei noțiuni având în vedere explicațiile furnizate, între altele, în Taricco, pct. 47, și Euro Box, pct. 200-201.

 Avem astfel chiar din jurisprudența Curții genealogia: Taricco -- Euro Box -- Lin. Iar acest lucru va conta enorm atunci când vom întreba mai târziu nu dacă noțiunea există — existența ei jurisprudențială nu poate fi serios contestată — ci cum se stabilește factual că pragul sistemic a fost atins și cât timp persistă efectele juridice ale acestei constatări. Sunt două probleme diferite.

12. Euro Box stabilește însă și cealaltă jumătate a ecuației

Ar fi greșit să citim Euro Box numai ca pe o hotărâre despre efectivitate și primat. Curtea nu spune că atingerea obiectivului represiv justifică orice mijloc. Dimpotrivă, raționamentul se desfășoară în interiorul unei limite care ne este deja cunoscută din Taricco II: obligația de protejare a intereselor financiare ale Uniunii trebuie executată cu respectarea drepturilor fundamentale. Tocmai această idee va fi preluată aproape textual în Lin I.

La pct. 101 din Lin, Curtea reamintește că obligația de a asigura colectarea efectivă a resurselor Uniunii: „does not dispense national courts from the necessary observance of the fundamental rights guaranteed by the Charter” și citează, în susținerea acestei afirmații, atât Dzivev, cât și Euro Box, pct. 204. Această propoziție trebuie păstrată pentru că ea împiedică o lectură simplistă a întregii linii jurisprudențiale. Art. 325 TFUE nu instituie o zonă de excepție de la drepturile fundamentale. Efectivitatea și drepturile fundamentale trebuie realizate simultan. Problema dificilă începe atunci când cele două exigențe par să conducă, într-o situație concretă, în direcții diferite. Și exact acolo ajunge Lin.

13. Criza românească a prescripției: cadrul în care apare Lin

Între timp, în dreptul român se produsese o succesiune normativă și jurisprudențială cu efecte excepționale asupra prescripției răspunderii penale. Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională constatase neconstituționalitatea soluției legislative cuprinse în art. 155 alin. (1) Cod penal sub aspectul formulării cauzelor de întrerupere a prescripției. Legiuitorul nu a intervenit pentru o perioadă de aproape patru ani.

Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituțională a clarificat consecințele situației create și a reținut că, în intervalul relevant, dreptul pozitiv român nu cuprindea o cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Ulterior, prin Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat normele privind întreruperea prescripției ca norme de drept penal material și a integrat succesiunea normativă astfel rezultată în mecanismul aplicării legii penale mai favorabile. Lin I reproduce această evoluție la pct. 25-32.

Din perspectiva dreptului național, construcția avea o consecință importantă. Regimul intermediar în care nu funcționase nicio cauză de întrerupere putea fi analizat ca lege penală mai favorabilă, inclusiv în raport cu acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018.

Din perspectiva dreptului Uniunii, însă, aceeași construcție ridica o altă problemă: ce efect produce asupra capacității statului de a sancționa fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii? Aceasta este scena pe care apare cauza Lin.

14. Lin I: de unde provin datele despre riscul sistemic?

Curtea nu pornește de la o cercetare statistică proprie. În hotărâre sunt identificabile sursele informaționale pe baza cărora problema este prezentată. În primul rând, instanța de trimitere arătase că dispunea numai de informații limitate, dar că efectele Deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 puteau afecta un număr considerabil de cauze și că instanțele naționale pronunțaseră deja soluții de încetare ca urmare a prescripției. Lin I, pct. 41.

În al doilea rând, instanța de trimitere făcea referire la Raportul Comisiei Europene din 22 noiembrie 2022 privind progresele realizate de România în cadrul MCV, în care Comisia își exprimase preocuparea cu privire la impactul jurisprudenței asupra unor cauze penale importante pendinte. Iar mai târziu, în propria analiză, Curtea revine asupra acelui raport. La pct. 90 din Lin I, Curtea reține că raportul menționat de instanța de trimitere indica faptul că deciziile CCR puteau conduce la: „termination of criminal proceedings and the removal of criminal liability in a substantial number of cases” și menționa riscul ca mii de inculpați să nu mai răspundă penal.

Acestea sunt informațiile pe baza cărora Curtea face pasul următor. La pct. 91 concluzionează că situația juridică rezultată din aplicarea Deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei ÎCCJ nr. 67/2022: „entails a systemic risk” ca infracțiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să rămână nepedepsite, în special în cauzele complexe, care presupun investigații de durată.

Aici se produce transformarea pe care o vom analiza mai târziu în detaliu: informație privind efectele posibile asupra unui număr mare de cauze - apreciere asupra funcționării sistemului - calificare juridică de „risc sistemic de impunitate”. Deocamdată nu evaluăm dacă această inferență a fost sau nu suficient fundamentată, pentru că exact asupra solidității acestei legături va reveni, peste doi ani, avocatul general Campos Sánchez-Bordona în Lin II.

15. Lin I distinge însă două standarde naționale

Odată constatat riscul sistemic, s-ar fi putut presupune că soluția este simplă: toate efectele jurisprudenței naționale care contribuie la acel risc trebuie înlăturate. Curtea nu procedează astfel. Și aici se află, probabil, cea mai importantă particularitate a Lin I. Mai întâi, Curtea examinează standardul național privind previzibilitatea și precizia legii penale. Ea constată că jurisprudența Curții Constituționale aplică un standard național de protecție care completează protecția împotriva arbitrariului oferită de dreptul Uniunii. Apoi Curtea se întoarce explicit la M.A.S. și M.B. La pct. 116 din Lin I, ea amintește că în Taricco II recunoscuse că un standard național destinat să garanteze previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea legii penale, inclusiv în materia prescripției, putea împiedica obligația de neaplicare rezultată din art. 325 TFUE, chiar dacă aplicarea normelor respective era susceptibilă să împiedice sancțiuni efective într-un număr semnificativ de cazuri. Iar la pct. 118 trage concluzia pentru România: instanțele române nu sunt obligate să înlăture jurisprudența națională întemeiată pe principiul legalității sub aspectul cerințelor privind previzibilitatea și precizia legii penale, în pofida existenței riscului sistemic de impunitate. Este un moment extrem de important. Riscul sistemic există, dar nu este absolut, el nu învinge automat orice standard de protecție. Taricco II continuă să opereze.

16. Și apoi apare ruptura: lex mitior

Imediat după această concluzie, Curtea examinează celălalt standard național: principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile. Și aici soluția se schimbă. La pct. 120, Curtea spune explicit că aplicarea standardului național privind lex mitior: „must be distinguished” de standardul examinat în M.A.S. și M.B. Motivul este explicat la pct. 121-122. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, standardul privind previzibilitatea neutraliza efectul întreruptiv al actelor efectuate în intervalul 25 iunie 2018–30 mai 2022. În schimb, lex mitior permitea, cel puțin în anumite cauze, neutralizarea efectului întreruptiv și al actelor efectuate înainte de 25 iunie 2018, după intrarea în vigoare a noului Cod penal la 1 februarie 2014. Aceasta însemna extinderea efectului asupra unei perioade suplimentare de peste patru ani.

Din această diferență Curtea deduce consecința juridică. Aplicarea lex mitior în acest mod este susceptibilă să „exacerbate the systemic risk” de impunitate, iar înlăturarea efectului întreruptiv al actelor anterioare datei de 25 iunie 2018 este considerată susceptibilă să compromită primatul, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii. Lin I, pct. 121-123.

Prin urmare, instanțele naționale nu pot aplica acel standard național lex mitior pentru a repune în discuție efectul întreruptiv al actelor procedurale anterioare datei de 25 iunie 2018.

Curtea acceptă că același risc sistemic nu justifică înlăturarea standardului național privind previzibilitatea și precizia. Dar consideră că amplificarea acelui risc prin aplicarea lex mitior justifică înlăturarea celui de-al doilea standard. Diferența dintre cele două este explicată, în Lin I, în principal prin întinderea temporală suplimentară a efectelor produse de lex mitior. Întrebarea care va apărea inevitabil este: Pe ce bază factuală poate fi măsurată diferența dintre riscul produs de primul standard și riscul suplimentar produs de cel de-al doilea? Pentru că exact aici va interveni, în Lin II, avocatul general Campos Sánchez-Bordona și va spune — formulare pe care o vom cita la locul ei — că sporirea riscului prin lex mitior pare „mai degrabă o supoziție decât un fapt constatat”.

 

17. O asimetrie care va deveni problema centrală a Lin II

Lin I produce astfel o arhitectură juridică neobișnuită: riscul sistemic este constatat; standardul național privind previzibilitatea și precizia rămâne aplicabil; standardul național privind lex mitior trebuie înlăturat în privința actelor anterioare datei de 25 iunie 2018. Curtea oferă o justificare: efectul temporal mai amplu al celui de-al doilea standard și, prin aceasta, agravarea riscului sistemic.

Problema este dacă această justificare este suficientă pentru a explica toate consecințele diferenței. Și mai ales dacă ea răspunde la trei întrebări distincte: care este baza empirică a „agravării” riscului; care este raportul dintre cele două componente ale art. 49 — legalitatea și lex mitior; și ce se întâmplă atunci când înlăturarea celui de-al doilea standard produce, în cauza individuală, menținerea răspunderii penale prin atribuirea unui efect întreruptiv unor acte procedurale din trecut. Aceste întrebări nu vor rămâne pur doctrinare. Practica judiciară română va începe să ofere răspunsuri diferite. Iar problema se va întoarce la Luxemburg.

18. Lin I nu închide povestea. O deschide din nou

Privită din perspectiva anului 2026, Lin I apare astfel într-o lumină diferită. Ea soluționează cauza care i-a fost trimisă. Dar, asemenea primei hotărâri Taricco, aplicarea sa generează noi întrebări. Paralela trebuie folosită cu prudență, Taricco și Lin nu sunt situații identice. În Taricco II problema privea, între altele, incertitudinea și aplicarea retroactivă a unor condiții mai severe în contextul particular al concepției italiene asupra prescripției. În Lin, Curtea însăși a făcut distincția dintre standardul privind previzibilitatea și standardul lex mitior. Dar există o asemănare metodologică greu de ignorat: în ambele situații, o primă hotărâre preliminară privind art. 325 TFUE a trebuit să fie confruntată ulterior cu consecințele juridice produse prin aplicarea sa în ordinea națională. În Italia, acest proces a condus la M.A.S. și M.B. În România, el va conduce la Lin II. Și, înainte chiar ca Lin II să fie pronunțată, o nouă trimitere va ajunge la Curte: Lin III.

Așadar, traseul complet pe care îl putem vedea acum este mai interesant decât părea la început: Taricco I - Taricco II - Euro Box - Lin I - Lin II - Lin III. Nu este o succesiune de hotărâri independente. Este istoria unei întrebări pe care dreptul Uniunii încearcă să o delimiteze din ce în ce mai precis: până unde poate merge exigența efectivității represiunii atunci când mijlocul necesar pentru realizarea ei este neaplicarea unei norme sau a unui standard național care produce efecte asupra răspunderii penale a persoanei?

Și tocmai în acest punct al evoluției jurisprudențiale, înainte de a examina răspunsul Marii Camere din 2026, trebuie să ne oprim asupra celui care a analizat problema înaintea Curții. Pentru că în concluziile prezentate în Lin II, avocatul general Manuel Campos Sánchez-Bordona va pune sub semnul întrebării tocmai unele dintre premisele pe care Lin I își construise distincția. Iar una dintre observațiile sale va privi exact elementul care a justificat obligația de neaplicare: riscul sistemic de impunitate.

 

 

III. Lin II: problema revine la Luxemburg

Dacă Lin I a reprezentat momentul în care Curtea de Justiție a separat cele două standarde naționale de protecție — previzibilitatea legii penale și lex mitior — Lin II este momentul în care consecințele acestei separări se întorc în fața Curții. Noua trimitere preliminară provenea chiar de la Înalta Curte de Casație și Justiție și avea ca punct de plecare dificultățile concrete de aplicare a Hotărârii Lin I.

Avocatul general Campos Sánchez-Bordona descrie cauza fără echivoc: un complet al Secției penale a Înaltei Curți sesiza Curtea asupra „anumitor dificultăți” întâmpinate în aplicarea Lin I. Întrebarea nu mai era, așadar, dacă Lin I trebuia respectată. Problema devenise cum trebuie aplicată într-o ordine juridică în care instanța supremă calificase normele privind întreruperea prescripției drept norme de drept penal material, în care lex mitior opera potrivit unei metode globale de determinare a legii mai favorabile și în care interdicția construirii unei lex tertia beneficia de protecție constituțională.

Între timp, dificultatea nu rămăsese doar teoretică. Înalta Curte pronunțase Deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024, prin care alte completuri ajunseseră la soluții privind efectele Lin I care justificau, în ochii completului de trimitere, revenirea la Luxemburg. Chiar concluziile avocatului general consemnează această evoluție jurisprudențială. În această configurație, Lin II este remarcabilă și printr-o împrejurare mai puțin obișnuită: avocatul general nu s-a limitat să caute cea mai bună modalitate de aplicare a Lin I. A pus în discuție, explicit, unele dintre fundamentele sale.

1. Campos Sánchez-Bordona nu pornește de la premisa că toate întrebările sunt închise

Concluziile din 18 decembrie 2025 poartă chiar în obiectul lor câteva dintre tensiunile centrale ale întregii saga: lex mitior, legalitatea, limitele supremației, lex tertia, hotărârile definitive și „lipsa de previzibilitate și de precizie a criteriului privind riscul sistemic de impunitate”.

 Mai mult, la pct. 70, avocatul general spune despre argumentul referitor la „amplificarea” riscului sistemic prin aplicarea lex mitior că acesta: „ridică numeroase dificultăți”. Este o constatare importantă, pentru că exact amplificarea riscului constituise în Lin I una dintre justificările diferenței dintre cele două standarde naționale.

Campos Sánchez-Bordona nu tratează, prin urmare, această diferență ca pe o premisă care nu mai poate fi examinată. El revine asupra mecanismului prin care ea fusese construită.

2. Prima critică: natura normelor privind prescripția

Avocatul general observă că una dintre premisele importante ale dificultății este calificarea normelor privind prescripția. La pct. 93-95, el subliniază că dreptul Uniunii nu armonizase, la momentul faptelor relevante, natura juridică a normelor privind prescripția și că statele membre puteau considera aceste norme, inclusiv cele privind întreruperea, ca aparținând dreptului penal material. România făcuse tocmai această alegere prin jurisprudența instanțelor sale supreme. Observația îl conduce inevitabil înapoi la Taricco. AG amintește că soluția inițială din Taricco, care tratase normele privind prescripția într-o manieră apropiată de regulile procedurale, fusese ulterior nuanțată în M.A.S. și M.B., tocmai pe fondul concepției italiene potrivit căreia prescripția aparținea dreptului penal material. Această legătură este importantă pentru ceea ce va urma. Nu pentru că dreptul italian și cel român ar fi identice. Ci pentru că în ambele situații calificarea materială a prescripției schimbă natura întrebării privind efectele temporale ale intervenției dreptului Uniunii.

3. A doua critică: riscul sistemic nu poate fi doar rostit, trebuie explicat

La pct. 111, avocatul general pleacă de la o constatare simplă și incomodă: dreptul român nu oferea instanței criterii specifice pentru evaluarea riscului sistemic de impunitate la care făcea referire Lin I. În același timp însă, Lin I stabilise deja că acel risc există. Această combinație produce o situație particulară. Instanța națională este obligată să țină seama de o constatare privind existența unui fenomen sistemic, fără să dispună ea însăși de criteriile juridice prin care acesta ar putea fi măsurat. Avocatul general descrie apoi exact asimetria construită prin Lin I.

Hotărârea acceptă riscul de impunitate produs de standardul privind previzibilitatea pentru intervalul 25 iunie 2018–30 mai 2022, dar nu acceptă extinderea lui asupra perioadei anterioare prin aplicarea lex mitior. Iar la pct. 118 formulează una dintre observațiile esențiale ale concluziilor: „Hotărârea Lin I nu oferă temeiuri suficiente” pentru a demonstra cât de diferit este riscul sistemic în funcție de standardul național aplicat. Aici avocatul general schimbă nivelul analizei. Nu mai discută numai dacă există un risc. Întreabă dacă diferența dintre două riscuri, de care depinde diferența de tratament juridic a celor două standarde, a fost demonstrată suficient. Este o întrebare mult mai precisă.

4. De la calificare la probă

Apoi Campos Sánchez-Bordona face ceea ce jurisprudența de până atunci făcuse doar limitat: confruntă premisa juridică cu informațiile empirice disponibile. El arată că nu se cunoștea cu certitudine nici numărul persoanelor care beneficiaseră de neîntreruperea prescripției în intervalul tolerat de Lin I, nici impactul real al aplicării lex mitior asupra cauzelor anterioare datei de 25 iunie 2018. De aici rezultă formularea probabil cea mai memorabilă a concluziilor sale.

Cu privire la sporirea riscului atribuită lex mitior, avocatul general apreciază că aceasta apare: „mai degrabă o supoziție decât un fapt constatat”. AG Campos Sánchez-Bordona, Concluzii în cauza C-280/25, Lin II, pct. 121. Formularea merită citită exact în contextul ei. Avocatul general nu spune că riscul sistemic este inexistent. Nu spune nici că Lin I trebuie ignorată. Spune ceva mai restrâns, dar foarte important: diferența de intensitate a riscului, utilizată pentru a justifica tratamentul diferit al celor două standarde, nu rezulta cu suficientă claritate din datele disponibile. Și apoi apare un element empiric nou.

 

 

5. Datele prezentate de Guvernul României

În ședința din 7 octombrie 2025, Guvernul României a prezentat Curții informații privind procedurile penale pentru fraudă închise prin prescripție în aplicarea legii penale mai favorabile. Avocatul general avertizează că informațiile nu erau defalcate exhaustiv. Totuși, evaluarea lui este fără echivoc: ele sugerau că numărul procedurilor închise în perioada 2014–2025 din acest motiv era „foarte redus”. Concluzia lui este că acele informații: „nu confirmă temerea privind existența unui risc sistemic de impunitate”. (AG Campos Sánchez-Bordona, C-280/25, pct. 122).

Pasajul trebuie utilizat cu maximă disciplină. El nu demonstrează că riscul sistemic nu a existat. Nu demonstrează nici că informațiile transmise Curții în Lin I au fost false. Și nu permite concluzia că Guvernul sau Comisia au furnizat anterior date eronate. Ceea ce demonstrează este exact ceea ce spune avocatul general: informațiile de care dispunea în Lin II nu confirmau temerea în forma în care aceasta fusese formulată. Atât. Dar tocmai această limitare face pasajul puternic. Pentru că ridică o întrebare doctrinară legitimă: care este raportul dintre o constatare jurisprudențială privind existența unui risc sistemic și informațiile empirice ulterioare privind materializarea acelui risc? Vom reveni asupra ei separat.

6. Campos se întoarce la Taricco II

După analiza riscului sistemic, avocatul general face pasul pe care îl anticipasem din genealogia noastră. La pct. 123-125, el revine expres la M.A.S. și M.B. Reamintește că, în acea cauză, Curtea permisese instanței naționale să verifice dacă neaplicarea normelor privind prescripția ca urmare a unei hotărâri CJUE genera o situație de incertitudine în determinarea regimului aplicabil. Apoi formulează analogia: situația creată în România prin Lin I generează, în opinia sa, o stare de incertitudine comparabilă cu aceea produsă în Italia după Taricco. Concluzia sa este expresă: consideră justificată acceptarea unei limite a supremației similare celei admise în M.A.S. și M.B.

Acesta este unul dintre cele mai importante puncte ale analizei, pentru că puntea Taricco II–Lin nu este construită retrospectiv de doctrină. Este construită explicit chiar de avocatul general al cauzei Lin II. Marea Cameră va decide diferit. Dar faptul că problema a fost formulată în acești termeni în interiorul procedurii CJUE arată că raportul dintre cele două linii jurisprudențiale era unul real și serios.

7. O propunere neobișnuit de fermă: reconsiderarea Lin I

Concluzia avocatului general nu este ambiguă. La pct. 127, Campos Sánchez-Bordona propune Curții, în mod expres: „să reconsidere cele statuate prin Hotărârea […] Lin”. Propunerea privește obligația de neaplicare a standardului național referitor la lex mitior. Acest pasaj trebuie prezentat cu aceeași precauție cu care am prezentat critica riscului sistemic. Concluziile avocatului general nu sunt hotărârea Curții și nu au autoritatea acesteia. Dar nici nu pot fi tratate ca o simplă opinie periferică. Rolul lor este tocmai acela de a oferi Curții, în deplină independență, o analiză juridică motivată a problemelor ridicate în cauză. Prin urmare, faptul că AG propune reconsiderarea unei părți din Lin I arată ceva important pentru istoria cauzei: înainte ca Lin II să fie pronunțată, problema era suficient de deschisă încât avocatul general să considere justificată revizuirea soluției anterioare. Marea Cameră nu va urma această propunere. Și tocmai din această diferență se naște următoarea etapă a analizei.

8. Marea Cameră răspunde: Lin I este menținută

La 16 iulie 2026, Marea Cameră pronunță Hotărârea Lin II. Ea menține obligația stabilită prin Lin I și răspunde obiecțiilor privind lex tertia, prescripția considerată deja împlinită, previzibilitatea și compatibilitatea cu art. 7 CEDO.

Hotărârea este pronunțată în cauza C-280/25, ECLI:EU:C:2026:586. Curtea nu adoptă concluzia avocatului general privind reconsiderarea Lin I. Aceasta este prima constatare de la care trebuie să pornim. De aici înainte, argumentul potrivit căruia instanța națională ar putea pur și simplu prefera analiza AG soluției Marii Camere este juridic exclus. Lin II, nu concluziile avocatului general, reprezintă interpretarea obligatorie a dreptului Uniunii. Dar acest lucru nu face inutile concluziile AG. Dimpotrivă. Ele permit identificarea foarte precisă a problemelor pe care Marea Cameră a trebuit să le soluționeze și, ulterior, a celor asupra cărora răspunsul Curții trebuie citit cu atenție pentru a vedea întinderea sa exactă.

9. Ce închide Lin II

În primul rând, după Lin II nu mai poate fi susținut în fața instanței naționale că simpla interdicție constituțională a construirii unei lex tertia permite refuzarea obligației stabilite în Lin. Această problemă a fost supusă Curții și soluționată.

În al doilea rând, simplul argument că prescripția ar fi fost considerată împlinită potrivit standardului național anterior pronunțării Lin I nu este, prin el însuși, suficient pentru a neutraliza obligația europeană în lipsa unei situații juridice protejate în termenii recunoscuți de Curte.

În al treilea rând, Curtea nu acceptă teza potrivit căreia aplicarea Lin ar fi, în sine, imprevizibilă ori incompatibilă cu principiul legalității doar pentru că instanța națională trebuie să reconstituie efectele întreruptive ale unor acte procedurale anterioare. Și, fundamental pentru analiza noastră, Curtea menține distincția dintre standardul național privind previzibilitatea și standardul lex mitior. Aceste uși trebuie considerate închise.

10. Dar răspunsul Curții face vizibilă o întrebare mai precisă

Tocmai menținerea Lin I permite însă formularea mai exactă a problemei care ne interesează. Curtea a acceptat premisa potrivit căreia regula întreruperii prescripției exista la momentul relevant și că aplicarea Lin nu supune persoana unei cauze de întrerupere care nu exista atunci. Această constatare răspunde unei probleme de neretroactivitate. Dar nu rezultă automat din ea răspunsul la o întrebare diferită: dacă între momentul faptei și soluționarea definitivă a cauzei a intervenit un regim penal material mai favorabil, care este statutul juridic al acelui moment intermediar în analiza art. 49 alin. (1) din Cartă?

Aici apare structura temporală pe care o vom folosi mai departe: T1 – regimul existent la momentul săvârșirii ori epuizării infracțiunii; T2 – regimul penal material mai favorabil intervenit ulterior; T3 – momentul aplicării obligației rezultate din Lin. Lin II clarifică puternic raportul T1–T3.

Următoarea întrebare este dacă, în analiza autonomă a art. 49 din Cartă, T2 dispare juridic sau păstrează o semnificație proprie. Această întrebare nu trebuie confundată cu încercarea de a readuce printr-o altă formulare standardul național lex mitior deja înlăturat de Curte. Problema privește acum conținutul dreptului Uniunii însuși.

 

IV. T1–T2–T3: problema celor trei momente temporale

Până aici, traseul jurisprudențial ne-a permis să identificăm două certitudini. Prima este că, în Lin I și Lin II, Curtea de Justiție a menținut obligația instanțelor române de a lăsa neaplicat standardul național consacrat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți, în măsura în care acesta permite aplicarea retroactivă a regimului mai favorabil al întreruperii prescripției asupra actelor procedurale anterioare datei de 25 iunie 2018. A doua este că Lin II a precizat semnificativ temeiul acestei concluzii.

La pct. 120–123, Marea Cameră distinge între standardul național lex mitior rezultat din Decizia nr. 67/2022 și garanția lex mitior consacrată autonom de ultima teză a art. 49 alin. (1) din Cartă. Curtea arată că, în dreptul Uniunii, această din urmă garanție privește, în esență, modificarea favorabilă a calificării penale ori a pedepsei și consideră că nu se aplică unei succesiuni temporale de norme privind metoda de calcul al termenului de prescripție. Această precizare închide o parte importantă a discuției. Nu mai poate fi susținut pur și simplu că standardul român privind aplicarea globală a legii penale mai favorabile în materia întreruperii prescripției este identic cu garanția lex mitior pe care art. 49 alin. (1) din Cartă o consacră autonom. Curtea spune că nu este. Dar problema temporală nu se termină neapărat aici. Pentru a vedea de ce, este utilă separarea celor trei momente care coexistă într-o cauză penală nedefinitiv soluționată.

1. T1 – momentul relevant al faptei

Primul reper este cel clasic. T1 reprezintă momentul săvârșirii infracțiunii sau, după caz, momentul relevant potrivit structurii acesteia — de exemplu, epuizarea unei infracțiuni continuate. În Lin II, acest moment ocupă o poziție centrală. Curtea explică, la pct. 152–155, că principiul legalității, în înțelesul dreptului român descris în cauză, presupune calcularea prescripției potrivit normelor aplicabile la data săvârșirii infracțiunii, cu rezerva intervenirii ulterioare a unei reglementări mai favorabile. Apoi precizează că Lin nu obligă instanța română să combine arbitrar legi succesive, ci împiedică acordarea retroactivă, prin Decizia nr. 67/2022, a efectelor regimului întreruperii existent între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022.

Pentru faptele săvârșite între 1 februarie 2014 și 25 iunie 2018, Curtea arată explicit că prescripția poate fi calculată potrivit cauzelor de întrerupere prevăzute de art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma aplicabilă în acea perioadă.

Așadar, privită dinspre T1, logica este clară: regula întreruperii exista. Prin urmare, aplicarea ei nu înseamnă crearea ex post a unei cauze de întrerupere care nu făcea parte din cadrul normativ relevant. Acesta este unul dintre pilonii Lin II.

2. T2 – intervenția regimului penal mai favorabil

Dar între T1 și momentul soluționării definitive poate apărea un al doilea reper. Îl vom numi T2. T2 este momentul în care, înainte ca raportul juridic penal să fie definitiv închis, intervine un regim ulterior mai favorabil persoanei. În dreptul român, după Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și Decizia ÎCCJ nr. 67/2022, această succesiune a fost integrată într-o concepție materială asupra prescripției și în mecanismul aplicării globale a legii penale mai favorabile.

Lin II spune însă acum ceva decisiv: această construcție națională depășește conținutul autonom al lex mitior garantat de art. 49 alin. (1) din Cartă în ceea ce privește regulile de calcul al prescripției. Dar din el rezultă o întrebare diferită: Faptul că T2 nu este protejat, ca atare, de ultima teză a art. 49 alin. (1) în calitate de lex mitior autonom european, înseamnă că T2 este juridic irelevant pentru orice altă componentă a art. 49? Aici este exact locul în care trebuie să fim atenți să nu confundăm două propoziții. Prima este: „Regimul T2 nu intră în domeniul lex mitior garantat autonom de ultima teză a art. 49 alin. (1).” Aceasta este concluzia Lin II. A doua ar fi: „Prin urmare, existența și efectele juridice ale T2 nu pot avea nicio relevanță în analiza celorlalte garanții cuprinse de art. 49.” Această a doua propoziție este mai amplă. Și nu rezultă automat din prima. Aceasta este problema pe care vrem să o examinăm.

3. T3 – momentul aplicării Lin

Al treilea reper este T3. Este momentul în care judecătorul național soluționează cauza după Lin și Lin II și trebuie să dea efect obligației rezultate din art. 325 alin. (1) TFUE. La T3, instanța nu inventează o nouă normă națională. Ea execută o obligație de drept al Uniunii: refuză să acorde efect retroactiv regimului favorabil T2 asupra unor acte procedurale anterioare datei de 25 iunie 2018 și calculează prescripția în conformitate cu regimul pe care Lin îl lasă aplicabil.

Din perspectiva Curții, această operațiune nu încalcă ultima teză a art. 49 alin. (1), tocmai pentru că normele referitoare la calculul prescripției nu intră în domeniul lex mitior autonom astfel consacrat. La pct. 126, Curtea precizează că interdicția aplicării Deciziei nr. 67/2022 nu încalcă această dispoziție prin simplul fapt că menține efectele unei legi penale anterioare mai severe, deoarece obligația de aplicare a legii ulterioare mai favorabile operează numai în domeniul propriu al ultimei teze a art. 49 alin. (1), domeniu din care Curtea exclude regulile privind calculul prescripției. Dar problema noastră privește o altă fațetă a temporalității.

4. Comparația T1–T3 și succesiunea T1–T2–T3

Lin II răspunde foarte puternic unei analize construite pe comparația dintre: T1 - T3. La T1 exista regula întreruperii. La T3 instanța îi recunoaște efectele potrivit obligației de drept al Uniunii. Dacă aceasta este singura comparație relevantă, problema temporală este, în esență, închisă. Dar într-o cauză nedefinitiv soluționată, istoria juridică reală nu conține numai T1 și T3. Între ele a existat T2. Iar aceasta ridică o întrebare doctrinară mai fină: Atunci când ordinea juridică a recunoscut, înaintea soluționării definitive, un regim material mai favorabil care ar fi condus la stingerea răspunderii penale, iar acel efect este ulterior neutralizat la T3 ca urmare a obligației rezultate din dreptul Uniunii, analiza caracterului retrospectiv al efectului produs asupra persoanei trebuie raportată exclusiv la T1 sau poate lua în considerare și existența juridică a lui T2?

Trebuie repetat: întrebarea nu urmărește să reintroducă sub alt nume lex mitior național pe care Curtea l-a înlăturat. Ea privește reperul temporal relevant pentru evaluarea efectului juridic produs la T3. Aceasta este o diferență esențială.

5. De ce întrebarea nu este pur semantică

S-ar putea obiecta că T2 nu reprezintă decât regimul național favorabil despre care Lin II tocmai a spus că nu beneficiază de protecția autonomă a ultimei teze a art. 49 alin. (1). Dar aceasta nu epuizează problema. Pentru că art. 49 nu consacră numai lex mitior. El cuprinde și principiul legalității și interdicția retroactivității in malam partem. Iar M.A.S. și M.B. a arătat deja că obligația derivată din art. 325 TFUE nu poate conduce, în condițiile identificate de Curte, la aplicarea retroactivă a unor condiții mai severe ale răspunderii penale.

Hotărârea Taricco II a construit astfel o limită care nu provenea dintr-un simplu standard național de protecție, ci din principiul legalității astfel cum trebuia integrat în aplicarea dreptului Uniunii. De aici apare adevărata problemă: T2 este nerelevant numai ca izvor al unui drept autonom la lex mitior în materia prescripției sau este nerelevant și ca reper factual-juridic pentru a aprecia dacă operațiunea realizată la T3 produce, în substanță, un efect retrospectiv mai sever? Această întrebare nu este identică cu cea rezolvată la pct. 120–126 din Lin II.

6. Un exemplu abstract poate face problema mai vizibilă

Să presupunem o succesiune simplificată. La T1, legea prevede că anumite acte întrerup prescripția. La T2, înaintea soluționării definitive, sistemul juridic aplicabil cauzei ajunge la concluzia că acel efect nu mai poate fi valorificat și că răspunderea este prescrisă. La T3, ca urmare a unei obligații de drept al Uniunii, judecătorul trebuie să nu acorde efect juridic regimului T2 și să recunoască din nou efectul întreruptiv prevăzut la T1. Privit exclusiv dinspre T1, persoana nu este supusă unei reguli care nu exista la data relevantă. Privit însă dinspre întreaga succesiune, poziția juridică pe care persoana o avea la T2 este înlocuită la T3 cu una mai severă. Această constatare descriptivă nu răspunde problemei juridice. Poate foarte bine ca dreptul Uniunii să considere că o asemenea schimbare nu reprezintă retroactivitate interzisă, tocmai din motivele expuse în Lin II. Dar aceasta trebuie să rezulte din calificarea juridică a efectului, nu numai din eliminarea T2 din domeniul lex mitior autonom.

 

 

7. Nu orice înrăutățire ulterioară este retroactivitate

Faptul că poziția procesuală sau penală a unei persoane devine ulterior mai puțin favorabilă nu transformă automat modificarea într-o agravare retroactivă interzisă. Dreptul nu garantează perpetuarea oricărei interpretări favorabile apărute în cursul procesului. Nici existența unei jurisprudențe favorabile intermediare nu generează, prin ea însăși, un drept absolut la conservarea efectelor sale. De aceea, simpla formulă: „la T2 persoana ar fi fost prescrisă, la T3 nu mai este” nu este suficientă. Trebuie stabilit de ce și în ce condiții această schimbare ar intra în domeniul protecției oferite de interdicția agravării retrospective. Iar răspunsul nu poate fi presupus.

8. Punctul sensibil: natura materială a prescripției

Problema capătă însă o intensitate specială în sistemele în care normele privind prescripția sunt calificate drept norme de drept penal material. Aceasta a fost una dintre marile teme Taricco. Și este o caracteristică relevantă a dreptului român astfel cum este prezentat în jurisprudența națională și în cauzele Lin.

Dacă prescripția ar fi privită exclusiv ca mecanism procedural, analiza temporală ar putea avea o structură diferită. Dar atunci când dreptul național integrează prescripția în domeniul dreptului penal material și atunci când efectul calculului ei este chiar stingerea sau menținerea răspunderii penale, diferența dintre T2 și T3 devine mai greu de tratat ca simplă modificare procedurală.

Aceasta nu înseamnă că calificarea națională decide conținutul art. 49 din Cartă. Nu îl decide. Înseamnă însă că ea face vizibilă problema pe care dreptul Uniunii trebuie să o califice autonom.

9. Ceea ce știm și ceea ce încă trebuie demonstrat

La acest punct al analizei putem separa deja trei niveluri.

Știm, pentru că Lin II a spus-o, că standardul național rezultat din Decizia nr. 67/2022 nu este expresia lex mitior autonom garantat de ultima teză a art. 49 alin. (1) în ceea ce privește calculul prescripției.

Știm, de asemenea, că aplicarea Lin nu reprezintă, numai pentru motivul că valorifică la T3 o regulă existentă la T1, introducerea retroactivă a unei cauze de întrerupere inexistente la momentul relevant.

Dar nu rezultă încă de aici, fără un pas argumentativ suplimentar, că existența lui T2 nu poate avea nicio relevanță atunci când este analizată o altă componentă a art. 49: interdicția agravării retrospective.

10. Întrebarea doctrinară

Problema temporală poate fi astfel formulată în forma sa cea mai restrânsă: Într-o cauză penală nedefinitiv soluționată, în care la T1 exista un regim al întreruperii prescripției, la T2 a intervenit un regim material mai favorabil care ar fi condus la stingerea răspunderii, iar la T3 dreptul Uniunii impune neaplicarea efectului favorabil al lui T2, analiza art. 49 alin. (1) din Cartă se epuizează prin comparația T1–T3 sau trebuie examinat și efectul juridic al succesiunii T1–T2–T3?

Nu propunem încă un răspuns. Dar această întrebare este indispensabilă pentru următorul pas. Pentru că, dacă T2 este complet irelevant pentru analiza legalității, discuția noastră se încheie aici. Dacă însă T2 poate fi relevant într-un asemenea scop, trebuie să aflăm cum calificăm juridic efectul produs la T3. Și aici ajungem la distincția care va constitui probabil centrul teoretic al studiului: avem numai neaplicarea unui regim mai favorabil sau, în anumite împrejurări, efectul poate dobândi natura unei agravări retrospective a condițiilor răspunderii penale?

 

V. Neaplicarea lex mitior sau agravarea retrospectivă a condițiilor răspunderii penale?

Problema celor trei momente temporale conduce inevitabil la o întrebare de calificare. Dacă la T1 exista un regim al întreruperii prescripției, la T2 a intervenit un regim mai favorabil, iar la T3 instanța este obligată de dreptul Uniunii să nu acorde efect acelui regim favorabil, ce este juridic operațiunea realizată la T3?

Răspunsul cel mai simplu este cel oferit chiar de Lin II: neaplicarea unui standard național lex mitior care depășește conținutul autonom al ultimei teze a art. 49 alin. (1) din Cartă în materia regulilor de calcul al prescripției. Această calificare nu poate fi ignorată. Dar rămâne de verificat dacă ea este exclusivă. Cu alte cuvinte: Faptul că efectul juridic de la T3 nu poate fi calificat drept încălcare a lex mitior în sensul autonom al art. 49 exclude, prin el însuși, examinarea aceluiași efect din perspectiva unei alte componente a principiului legalității — interdicția aplicării retroactive a unor condiții mai severe ale răspunderii penale? Aici trebuie pusă față în față jurisprudența Lin II cu M.A.S. și M.B.

1. Taricco II nu privește simpla existență a unei legi mai severe, ci efectul neaplicării

Dispozitivul Hotărârii M.A.S. și M.B. este foarte precis. Art. 325 alin. (1) și (2) TFUE impune, în principiu, înlăturarea normelor naționale privind prescripția care compromit caracterul efectiv și disuasiv al sancțiunilor într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă. Dar există o limită. Curtea spune că această neaplicare nu este impusă dacă ea determină încălcarea principiului legalității: „din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii”.(M.A.S. și M.B., C-42/17, dispozitiv)

Important pentru analiza noastră este mecanismul. Curtea nu examinează doar norma națională în abstract. Examinează ce produce juridic obligația de neaplicare asupra persoanei. Aceasta este prima punte conceptuală spre problema Lin. În ambele situații avem aceeași structură inițială: art. 325 TFUE - obligație de neaplicare - consecință asupra regimului prescripției - efect asupra posibilității de menținere a răspunderii penale. Diferența apare în calificarea juridică a efectului. Și tocmai aceasta trebuie identificată.

2. Ce spune exact M.A.S. și M.B. despre momentul relevant

Taricco II acordă o importanță decisivă situației existente la momentul săvârșirii infracțiunii. Persoana nu poate fi supusă retroactiv unor condiții de răspundere penală mai stricte decât cele aplicabile atunci. Această formulare oferă, aparent, un răspuns simplu pentru Lin II. Dacă regula întreruperii exista la T1, iar T3 nu face decât să-i redea efectul pe care îl avea la acel moment, atunci nu există o regulă mai severă decât cea existentă la T1. Exact aici se situează una dintre diferențele pe care Lin II le valorifică.

Dacă noțiunea autonomă de agravare retrospectivă din art. 49 este construită exclusiv prin comparația dintre T1 și regimul aplicat la T3, atunci analiza noastră se oprește. T3 nu este mai sever decât T1. Dar întrebarea noastră este dacă aceasta este singura structură temporală posibilă în condițiile unei succesiuni T1–T2–T3.

3. Lex mitior în dreptul Uniunii: un principiu real, dar cu un domeniu propriu

Înainte să mergem mai departe trebuie clarificat ceva esențial. Principiul lex mitior nu este o invenție a dreptului penal român. Curtea a recunoscut cu mult înainte de Lin că retroactivitatea legii penale mai favorabile face parte din dreptul Uniunii. În cauza Berlusconi și alții, Marea Cameră a recunoscut principiul aplicării retroactive a sancțiunii penale mai ușoare ca expresie a tradițiilor constituționale comune și a principiilor generale ale dreptului comunitar. Ulterior, în Paoletti, Curtea a reafirmat expres că principiul retroactivității legii penale mai favorabile, consacrat de art. 49 alin. (1) din Cartă, face parte din dreptul primar al Uniunii. Dar Paoletti spune și ceva foarte important pentru Lin. Aplicarea lex mitior presupune: o succesiune de legi în timp și constatarea că legiuitorul și-a schimbat aprecierea fie asupra calificării penale a faptelor, fie asupra pedepsei aplicabile. Paoletti, C-218/15, pct. 25 și urm. Această concepție ajută la înțelegerea Lin II.

Curtea delimitează conținutul european autonom al lex mitior prin raportare la modificarea aprecierii normative asupra caracterului penal sau asupra severității pedepsei, și nu extinde automat această garanție asupra oricărei succesiuni de reguli privind calculul prescripției. De aceea nu putem construi articolul pe teza: „art. 49 consacră lex mitior, deci Decizia 67/2022 trebuie oricum aplicată”. După Lin II, această teză nu mai este sustenabilă. Problema noastră începe după acceptarea acestei concluzii.

4. Două calificări diferite ale aceluiași rezultat?

Să privim efectul de la T3. Prin neaplicarea regimului T2, unui act procedural anterior îi este recunoscut efectul întreruptiv. Ca urmare: prescripția este întreruptă; începe un nou termen; iar răspunderea penală poate continua într-o situație în care, potrivit T2, aceasta ar fi fost considerată stinsă.

Juridic, această operațiune poate fi descrisă în două moduri. Prima descriere este cea din Lin: se refuză aplicarea retroactivă a unui standard național mai favorabil asupra unui act căruia legea existentă la momentul său îi atribuia efect întreruptiv. A doua descriere ar fi: la T3 se restabilește, asupra situației persoanei, un efect juridic mai sever decât cel rezultat din regimul intermediar aplicabil înaintea soluționării definitive.

Faptul că a doua descriere este factual adevărată nu înseamnă că ea este juridic o „agravare retrospectivă” în sensul art. 49. Aici trebuie făcut pasul doctrinar. Poate același efect să fie simultan neaplicare a lex mitior dintr-o perspectivă și agravare retrospectivă din alta? Sau cele două calificări sunt reciproc exclusive? Lin II răspunde categoric primei probleme. Nu este la fel de evident dacă răspunde și celei de-a doua.

5. Natura normei și natura efectului nu sunt neapărat aceeași problemă

Există o diferență între: natura normei înlăturate și natura efectului produs prin înlăturarea ei. Norma înlăturată poate aparține unui standard național lex mitior care nu intră în domeniul autonom al ultimei teze a art. 49. Dar întrebarea dacă efectul înlăturării sale produce o agravare retrospectivă poate necesita o analiză separată.

Taricco II ne arată tocmai că efectul neaplicării este juridic relevant. Nu este suficient să spunem: „norma națională este incompatibilă cu art. 325”. Curtea întreabă și: „ce produce neaplicarea ei asupra principiului legalității?” Acesta este motivul pentru care M.A.S. și M.B. rămâne relevantă după Lin II. Nu pentru a transplanta soluția italiană. Ci pentru a păstra metoda: obligația de neaplicare trebuie examinată și prin prisma consecinței sale asupra persoanei.

6. Poate exista o obiecție foarte puternică împotriva tezei de mai sus

Dacă la T1 persoana era expusă unui regim care prevedea întreruperea prescripției, nu poate susține că T3 îi aplică o condiție de răspundere pe care nu o putea anticipa la momentul faptei. Ea știa — în sens normativ — că actele prevăzute de lege puteau întrerupe cursul prescripției. T2 intervine ulterior. Prin urmare, s-ar putea susține că T2 nu transformă o regulă inițial previzibilă într-o agravare retroactivă doar pentru că produce temporar un rezultat mai favorabil.

Dacă noțiunea de retroactivitate protejează în primul rând încrederea juridică existentă la momentul săvârșirii faptei, T1 are o forță evident mai mare decât T2. Dar atunci apare întrebarea: care este efectul juridic al faptului că dreptul penal material însuși recunoaște relevanța unor modificări ulterioare favorabile până la soluționarea definitivă? Nu ca lex mitior european asupra prescripției — acest drum a fost închis de Lin II. Ci pentru structura temporală a situației juridice.

7. „Condiții de incriminare” sau „condiții ale răspunderii penale”?

Versiunea română a dispozitivului M.A.S. și M.B. vorbește despre: „condiții de incriminare mai severe”. În versiunea engleză apare formula: “conditions of criminal liability stricter”. Or problema noastră depinde exact de asta: prescripția și efectul întreruperii sunt doar condiții exterioare incriminării sau intră, în sens autonom european, în categoria condițiilor răspunderii penale relevante pentru legalitate? Taricco II răspunde într-un context în care prescripția era considerată drept material de ordinea juridică italiană. Lin II operează în altă configurație, deși dreptul român atribuie și el caracter material normelor prescripției. Nu trebuie presupus că identitatea calificării naționale produce identitatea soluției europene. Dar comparația merită făcută.

8. Art. 49 nu protejează orice avantaj juridic intermediar

Dacă acceptăm că orice avantaj penal apărut în cursul procesului devine reper împotriva căruia orice evoluție ulterioară trebuie calificată drept agravare retrospectivă, atunci riscăm să transformăm art. 49 într-un principiu general de intangibilitate a celei mai favorabile situații juridice atinse vreodată.

Jurisprudența Curții nu spune asta. Lex mitior are un domeniu determinat. Neretroactivitatea are un domeniu determinat. Securitatea juridică are propriile sale condiții. Nu putem contopi aceste garanții într-un singur „principiu al imposibilității înrăutățirii”. De aceea, T2 nu poate deveni relevant doar pentru că este favorabil. Trebuie identificat un motiv juridic independent pentru care efectul său intră în analiza agravării retrospective.

9. Posibilul criteriu: consolidarea juridică înainte de soluționarea definitivă

Una dintre direcțiile care trebuie testate este dacă relevanța T2 depinde de gradul de consolidare juridică a situației create. Există o diferență între: o simplă orientare jurisprudențială favorabilă; o interpretare obligatorie a instanței supreme; o normă legislativă mai favorabilă; o soluție judiciară nedefinitivă; și o hotărâre definitivă protejată de autoritatea de lucru judecat. Lin II însăși acordă o importanță specială hotărârilor definitive. Aceasta sugerează că dreptul Uniunii nu tratează toate formele de favorabilitate juridică intermediară ca fiind echivalente.

Poate că problema reală nu este simpla existență a lui T2. Poate că este calitatea juridică dobândită de situația persoanei la T2. Nu avem încă răspunsul. Dar această distincție ar putea fi relevantă pentru delimitarea între retragerea unui beneficiu și agravarea retrospectivă.

10. Un alt posibil criteriu: caracterul constitutiv sau declarativ al schimbării

Mai există o direcție de analiză. Când T2 intervine, el: creează o situație juridică nouă? Sau doar declară semnificația juridică pe care normele succesive au avut-o întotdeauna? Diferența poate conta. Dacă T2 este numai rezultatul unei interpretări ulterioare a unei succesiuni normative, dreptul Uniunii poate considera că persoana nu dobândește un drept autonom la perpetuarea acelei interpretări. Dacă însă T2 rezultă dintr-o modificare legislativă reală care schimbă regimul material al răspunderii, problema poate avea altă intensitate.

 În România, configurația este complexă tocmai pentru că T2 nu rezultă dintr-o singură intervenție legislativă, ci din interacțiunea dintre deciziile Curții Constituționale, inacțiunea legiuitorului, intervenția legislativă ulterioară și interpretarea obligatorie a Înaltei Curți. De aceea, calificarea lui T2 nu poate fi simplificată. Și exact acesta este motivul pentru care întrebarea trebuie menținută deschisă.

11. Ceea ce Taricco II ne permite să spunem cu certitudine

După toate aceste precauții, există totuși un lucru care rezultă clar din M.A.S. și M.B. Efectivitatea art. 325 TFUE nu epuizează analiza juridică odată ce a fost identificată obligația de neaplicare. Curtea admite că efectul concret al neaplicării poate trebui confruntat cu principiul legalității. Acesta este punctul sigur. Iar el este suficient pentru justificarea întrebării doctrinare pe care o formulăm. Nu spunem că efectul Lin este o agravare retrospectivă. Spunem că: după Taricco II, calificarea normei care trebuie lăsată neaplicată nu poate substitui în mod necesar analiza efectului pe care neaplicarea îl produce asupra condițiilor răspunderii penale. Dacă Lin II exclude această a doua analiză, trebuie identificat precis locul din raționamentul Curții din care rezultă această excludere și criteriul care o justifică. Dacă nu o exclude, atunci problema rămâne deschisă.

12. Întrebarea care rămâne

Putem formula acum problema centrală a capitolului într-o formă mai precisă decât la început: Atunci când dreptul Uniunii impune, la T3, neaplicarea unui regim național material mai favorabil intervenit la T2, iar consecința este recunoașterea unui efect întreruptiv care menține răspunderea penală, calificarea operațiunii drept simplă neaplicare a lex mitior exclude orice analiză suplimentară a efectului său prin prisma interdicției agravării retrospective sau art. 49 impune o verificare autonomă a acestui efect? Dacă răspunsul este că cele două calificări se exclud, trebuie identificat de ce. Dacă nu se exclud, trebuie identificat criteriul care separă simpla retragere a unui beneficiu de aplicarea retrospectivă a unui regim mai sever. Aceasta nu este o problemă pe care instanța națională ar trebui să o rezolve prin analogii intuitive. Este o problemă privind conținutul autonom al art. 49 din Cartă. Și tocmai aici dialogul jurisdicțional redevine relevant.

 

VI. Egalitatea în fața legii: nu România versus Italia, ci persoană versus persoană

Paralela dintre M.A.S. și M.B. și Lin produce aproape inevitabil o impresie de asimetrie. În cauza italiană, principiul legalității a putut constitui o limită a obligației de neaplicare derivată din art. 325 TFUE. În cauzele românești, un standard național de protecție întemeiat pe aplicarea legii penale mai favorabile nu poate împiedica aceeași obligație atunci când aplicarea sa este susceptibilă să agraveze riscul sistemic de impunitate. Formulată astfel, comparația poate conduce ușor la întrebarea dacă Italia și România au fost tratate diferit. Dar aceasta nu este întrebarea juridică potrivită.

Art. 20 din Cartă nu consacră egalitatea statelor membre în fața dreptului penal. El prevede: „Toate persoanele sunt egale în fața legii.” Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – EUR-Lex⁠ De aceea, comparația trebuie reconstruită. Problema nu este dacă România a primit mai puțin decât Italia. Problema este dacă persoanele cărora li se aplică dreptul Uniunii în situații comparabile beneficiază de un tratament diferențiat în ceea ce privește posibilitatea ca principiul legalității să limiteze efectele unei obligații de neaplicare și, dacă da, care este justificarea obiectivă a acestei diferențe.

1. Egalitatea nu înseamnă uniformitatea soluțiilor

Principiul egalității de tratament, astfel cum este consacrat constant în jurisprudența Curții, nu impune aplicarea aceleiași soluții unor situații juridice diferite. În esență, situațiile comparabile nu trebuie tratate diferit, iar situațiile diferite nu trebuie tratate identic, cu excepția cazului în care diferența de tratament este justificată obiectiv. Prin urmare, simpla existență a unor soluții diferite în M.A.S. și M.B. și Lin nu demonstrează o încălcare a art. 20 din Cartă.

Dacă situația persoanei judecate în Italia și cea a persoanei judecate în România sunt juridic diferite sub un aspect relevant pentru art. 325 și art. 49 din Cartă, dreptul Uniunii nu numai că poate admite soluții diferite, ci poate chiar să le impună. Adevărata întrebare este, așadar, alta: Care este diferența juridic relevantă? Iar răspunsul nu poate fi pur geografic.

2. Comparatorul trebuie construit la nivelul persoanei

Să reducem cele două situații la elementele lor structurale.

În M.A.S. și M.B., o persoană este urmărită penal pentru fapte care intră în domeniul art. 325 TFUE. Regimul național al prescripției riscă să împiedice aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive. Dreptul Uniunii impune, în principiu, neaplicarea normei naționale. Dar Curtea admite că judecătorul nu trebuie să procedeze la această neaplicare dacă rezultatul ar încălca principiul legalității, în special sub aspectul preciziei sau al aplicării retroactive a unor condiții mai severe.

În Lin, o persoană este, de asemenea, urmărită penal pentru fapte aflate în domeniul art. 325 TFUE. Regimul național al prescripției este considerat susceptibil să genereze un risc sistemic de impunitate. Dreptul Uniunii impune neaplicarea unui standard național mai favorabil. Dar Curtea distinge între standardul privind previzibilitatea și precizia legii penale, pe care îl tolerează, și standardul național lex mitior, pe care îl înlătură în condițiile stabilite de Lin I și confirmate prin Lin II. Există, deci, elemente evidente de comparabilitate: persoană supusă unei proceduri penale; infracțiune aflată în domeniul art. 325 TFUE; regim național al prescripției; obligație europeană de neaplicare; invocarea principiului legalității ca posibilă limită a efectului acelei obligații. Dar există și diferențe.

3. Prima diferență posibilă: conținutul garanției invocate

Aceasta este probabil cea mai puternică explicație oferită de jurisprudența Curții. În M.A.S. și M.B., problema privea cerințele de precizie, previzibilitate și neretroactivitate legate de principiul legalității. În Lin, standardul național care trebuie înlăturat este cel referitor la aplicarea lex mitior asupra regulilor de calcul al prescripției. Lin I face explicit această distincție, iar Lin II o consolidează. Prin urmare, Curtea ar putea răspunde foarte simplu argumentului egalității: situațiile nu sunt comparabile deoarece garanțiile juridice invocate nu sunt aceleași. Această explicație are o forță considerabilă. Mai ales după ce Lin II a delimitat conținutul autonom al ultimei teze a art. 49 alin. (1) din Cartă și a exclus din domeniul său succesiunea normelor privind metoda de calcul al prescripției.

Dacă în Italia era afectată o componentă a legalității protejată de dreptul Uniunii, iar în România este înlăturat un standard național mai larg decât protecția autonomă oferită de Cartă, diferența de tratament poate avea o justificare juridică obiectivă.

4. Ce se întâmplă dacă problema românească este reformulată prin neretroactivitate?

Dacă situația românească este analizată exclusiv ca problemă de lex mitior, diferența față de M.A.S. și M.B. este evidentă după Lin II. Dar dacă efectul obligației de neaplicare ridică în mod autonom o problemă privind agravarea retrospectivă a condițiilor răspunderii penale, comparatorul se modifică.

Nu mai avem: Italia – legalitate versus România – lex mitior național. Am putea avea: persoană în Italia – invocă neretroactivitatea ca limită a efectului neaplicării versus persoană în România – invocă neretroactivitatea ca limită a efectului neaplicării. În această configurație, comparabilitatea devine mult mai puternică.

Dacă efectul produs în România nu intră deloc în domeniul neretroactivității protejate de art. 49, comparația se destramă. Dacă însă intră, diferența dintre cele două situații trebuie explicată printr-un alt criteriu.

5. Calificarea națională a prescripției poate constitui criteriul?

O posibilă diferență ar putea fi natura juridică a normelor privind prescripția. Dar aici comparația devine interesantă. În Italia, tocmai calificarea prescripției drept instituție de drept penal material a avut o importanță determinantă în dialogul care a condus la M.A.S. și M.B.

În România, Curtea Constituțională și Înalta Curte au atribuit, de asemenea, normelor privind întreruperea prescripției caracter material. Prin urmare, simpla formulă: „Italia considera prescripția drept material, România nu” nu poate explica diferența. Ambele sisteme naționale pornesc, sub acest aspect, de la o calificare materială. Aceasta nu înseamnă că situațiile sunt identice. Dar elimină una dintre explicațiile superficiale posibile.

6. Momentul temporal poate constitui diferența relevantă

O explicație mult mai puternică se găsește în structura temporală. În M.A.S. și M.B., preocuparea Curții privea posibilitatea ca obligația rezultată din Taricco să conducă la aplicarea unor condiții mai severe decât cele suficient de previzibile la momentul faptelor.

În Lin, regula întreruperii exista la T1. Aceasta este o diferență majoră. Persoana aflată în situația Lin nu este supusă la T3 unei reguli de întrerupere care nu exista atunci când fapta a fost săvârșită. Dacă acesta este criteriul decisiv, tratamentul diferențiat poate fi explicat coerent: nu cetățenia, statul membru sau intensitatea standardului constituțional determină soluția, ci existența ori inexistența normei mai severe la momentul relevant al faptei. Dar ne întoarcem inevitabil la T2. Dacă dreptul Uniunii consideră că T2 nu are nicio relevanță pentru neretroactivitate, diferența este explicată. Dacă T2 poate dobândi relevanță, comparația trebuie reluată. Observăm astfel cum argumentul egalității nu produce singur răspunsul. El forțează identificarea criteriului. Și tocmai aceasta este utilitatea lui.

7. Riscul sistemic poate constitui criteriul diferențierii?

Mai există o posibilitate. Poate că diferența dintre situații nu provine exclusiv din art. 49, ci și din intensitatea riscului pentru interesele financiare ale Uniunii. Lin I justifică înlăturarea standardului lex mitior prin faptul că aplicarea lui ar exacerba riscul sistemic de impunitate. Dacă acesta este elementul decisiv, apare însă o nouă cerință logică. Pentru ca riscul sistemic să justifice diferența de tratament dintre persoane aflate altfel în situații comparabile, trebuie să fie posibilă identificarea obiectivă a acestui risc și a diferenței sale de intensitate.

Ajungem astfel, din nou, la observația AG Campos Sánchez-Bordona: dacă diferența dintre riscul tolerat și riscul intolerabil este „mai degrabă o supoziție decât un fapt constatat”, devine mai dificil ca tocmai această diferență să constituie criteriul obiectiv care justifică un tratament juridic diferit. Aceasta este o consecință argumentativă pe care o deducem noi din observația avocatului general. Nu trebuie atribuită lui. AG critică fundamentarea diferenței dintre riscuri. Noi întrebăm ce consecință poate avea această critică pentru analiza egalității.

8. Egalitatea nu permite importarea automată a soluției Taricco II

Ar fi tentant să spunem: dacă persoanei din Italia i s-a recunoscut limita legalității, aceeași limită trebuie recunoscută persoanei din România. Dar ar fi prea mult. Principiul egalității nu funcționează prin transplant jurisprudențial. El cere mai întâi stabilirea comparabilității, apoi identificarea diferenței de tratament și, în final, examinarea justificării obiective a acesteia. Prin urmare, Taricco II nu poate fi aplicat în România numai pentru că soluția sa este mai favorabilă persoanei. La fel însă, faptul că situația românească este diferită nu poate încheia analiza prin simpla constatare a diferenței.

Trebuie identificat: în ce constă diferența; de ce este relevantă pentru obiectivul urmărit; și de ce justifică exact diferența de tratament produsă. Aceasta este exigența metodologică pe care art. 20 o adaugă analizei.

9. Egalitatea și art. 52 din Cartă

Dacă analiza ajunge la concluzia că există o diferență de tratament între situații comparabile în exercitarea unor drepturi garantate de Cartă, art. 52 devine relevant pentru examinarea condițiilor în care drepturile pot fi limitate. Nu trebuie însă să folosim art. 52 ca pe o formulă universală. Mai întâi trebuie stabilit care drept este limitat.

Dacă standardul național lex mitior din materia prescripției se situează în afara domeniului ultimei teze a art. 49 alin. (1), nu putem pretinde pur și simplu că neaplicarea lui reprezintă o „limitare” a acelui drept european. Lin II ne împiedică să facem acest salt. Art. 52 devine mult mai interesant dacă demonstrația din capitolul V conduce la concluzia că este angajată o altă garanție autonomă a art. 49, de exemplu neretroactivitatea. Atunci întrebarea privind natura și justificarea ingerinței poate fi formulată în termenii proprii Cartei. Din nou, ordinea argumentelor contează. Nu putem începe cu art. 52 pentru a crea un drept pe care art. 49 nu îl oferă.

10. Art. 53 și tentația standardului național mai ridicat

În aceeași logică trebuie tratat și art. 53 din Cartă. S-ar putea susține că dreptul român oferă, prin calificarea materială a prescripției și prin lex mitior, un nivel mai ridicat de protecție și că art. 53 ar permite menținerea acestuia. Dar jurisprudența Curții privind raportul dintre standardele naționale și primatul dreptului Uniunii impune prudență.

În C-399/11 Stefano Melloni, Marea Cameră în paragraful 60 arată că art. 53 nu poate fi interpretat ca autorizând un stat membru să aplice un standard național mai ridicat atunci când aceasta compromite nivelul de protecție prevăzut de Cartă, precum și primatul, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.

Prin urmare, nici art. 53 nu oferă o ieșire simplă din Lin. Dar tocmai aici Taricco II redevine interesant: soluția nu a fost construită prin simpla prevalență a standardului constituțional italian, ci prin interpretarea obligației europene în lumina principiului legalității. Aceasta este diferența dintre: „standardul meu național este mai ridicat, deci nu aplic dreptul Uniunii” și „aplicarea dreptului Uniunii ridică o problemă privind chiar conținutul unei garanții a dreptului Uniunii”. Numai cea de-a doua cale poate susține argumentul nostru.

11. Adevărata întrebare de egalitate

Putem formula acum problema fără referire la privilegierea unui stat membru: Atunci când două persoane sunt supuse unei obligații de neaplicare întemeiate pe art. 325 alin. (1) TFUE, iar ambele invocă principiul legalității consacrat de art. 49 din Cartă împotriva unui efect retrospectiv mai sever asupra răspunderii lor penale, ce criteriu obiectiv și relevant justifică faptul că această garanție poate limita obligația de neaplicare într-o situație, dar nu și în cealaltă? Poate că răspunsul este T1. Poate că diferența constă în conținutul autonom al garanției invocate. Poate că natura juridică a situației create la T2 împiedică însăși comparabilitatea. Poate că riscul sistemic constituie un criteriu suplimentar. Sau poate că, după analiza completă a jurisprudenței, situațiile nu sunt suficient de comparabile pentru ca art. 20 să fie angajat. Toate acestea sunt răspunsuri juridic posibile. Ceea ce nu este satisfăcător este să presupunem răspunsul înainte de identificarea criteriului.

12. De la impresia de inegalitate la o problemă juridică verificabilă

Aici se află, probabil, cea mai importantă transformare pe care trebuie să o facă analiza. Intuiția inițială poate fi formulată emoțional: „de ce în Italia s-a putut, iar în România nu?” Dar aceasta nu este încă o problemă juridică. Problema juridică apare numai după ce eliminăm statele din comparator și introducem persoanele. Atunci întrebarea devine: sunt situațiile comparabile din perspectiva scopului și obiectului normelor relevante? Dacă da: există o diferență de tratament? Dacă există: care este criteriul care o justifică? Și, dacă diferența implică exercitarea unui drept garantat de Cartă: respectă ea condițiile impuse de ordinea juridică a Uniunii?

Aceasta este analiza de egalitate pe care o poate face dreptul. Nu afirmăm că rezultatul ei va demonstra discriminarea. Spunem că rezultatul trebuie demonstrat, nu presupus.

13. O întrebare pe care judecătorul național nu trebuie să o transforme într-un verdict propriu asupra dreptului Uniunii

Mai există un motiv pentru care această problemă este relevantă pentru dialogul preliminar. Dacă instanța națională ajunge la concluzia că soluționarea cauzei depinde de stabilirea comparabilității dintre două situații guvernate de jurisprudența Curții și de identificarea criteriului european care justifică tratamentul diferit, nu este necesar — și uneori nici potrivit — ca ea să transforme propria apreciere într-un verdict asupra coerenței jurisprudenței CJUE. Poate formula problema, poate descrie elementele de comparație, poate arăta de ce răspunsul este determinant, și poate întreba Curtea care este criteriul juridic relevant. Aceasta este mult mai puternic decât a-i spune Curții că a discriminat, pentru că nu presupune concluzia, îi cere să explice regula.

14. Concluzie intermediară

Analiza egalității nu dovedește, prin ea însăși, că Lin și M.A.S. și M.B. sunt incompatibile. Dimpotrivă, există diferențe importante care pot explica soluțiile distincte. Dar comparația produce ceva juridic valoros: obligă la identificarea exactă a acestor diferențe și a relevanței lor normative. Și tocmai aici cele trei fire ale studiului încep să se întâlnească. Dacă diferența este lex mitior versus neretroactivitate, trebuie să știm cum calificăm efectul T3. Dacă diferența este T1, trebuie să stabilim dacă T2 are sau nu relevanță. Dacă diferența este riscul sistemic, trebuie să știm cum a fost determinat acel risc și pe baza căror date poate fi considerată justificată diferența dintre un risc tolerabil și unul care impune neaplicarea unui standard național. Astfel, analiza egalității ne conduce inevitabil spre următoarea problemă. Nu mai este o problemă predominant normativă. Este una aflată la frontiera dintre fapt și drept: Ce este, cum se constată și cât timp poate produce efecte juridice un „risc sistemic de impunitate”?

 

VII. Riscul sistemic de impunitate: de la premisă factuală la efect normativ

În arhitectura jurisprudenței Lin, noțiunea de „risc sistemic de impunitate” nu este un element decorativ. Ea este una dintre premisele care justifică obligația instanței naționale de a lăsa neaplicat standardul național de protecție întemeiat pe lex mitior. Tocmai de aceea, noțiunea trebuie examinată cu o exigență proporțională cu efectele pe care le produce.

Problema nu este dacă protecția intereselor financiare ale Uniunii constituie un obiectiv legitim. Acest lucru nu poate fi serios contestat. Problema este mai precisă: Ce trebuie să înțelegem printr-un risc „sistemic”, cum se constată existența lui și ce statut juridic dobândește constatarea odată ce ea devine premisa înlăturării unui standard național de protecție în materie penală?

 Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât, în Lin II, Marea Cameră a confirmat că instanțele române trebuie să lase neaplicat standardul național lex mitior chiar în lipsa unor criterii naționale care să le permită să evalueze ele însele existența riscului sistemic, deoarece această existență fusese deja stabilită în Lin I. Această soluție transformă problema dintr-una pur factuală într-una de teorie juridică: o constatare privind realitatea sistemului devine ea însăși normativă.

1. Ce înseamnă „sistemic”?

Taricco vorbea despre imposibilitatea aplicării unor sancțiuni efective și disuasive într-un „număr considerabil” de cazuri de fraudă gravă. Euro Box a dezvoltat aceeași logică în raport cu efectele generale ale unor mecanisme naționale asupra capacității statului de a sancționa fraude grave și corupție gravă. Iar Lin I formulează concluzia în termenii unui „risc sistemic”.

La pct. 91, Marea Cameră deduce că situația juridică rezultată din aplicarea deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei ÎCCJ nr. 67/2022 „entails a systemic risk” ca fraudele grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii să rămână nepedepsite, în special în cauzele complexe, care necesită investigații mai lungi. Lin II va spune ulterior că această noțiune era suficient de previzibilă în lumina Taricco și Euro Box. La pct. 172, Marea Cameră indică expres Taricco, pct. 47, și Euro Box, pct. 200–201 drept repere pentru interpretarea noțiunii.

Aceasta răspunde unei probleme importante: noțiunea nu este lipsită de genealogie jurisprudențială. Dar nu răspunde complet unei alte probleme: care sunt parametrii operaționali prin care se stabilește, într-o situație concretă, că riscul a trecut de la posibil, semnificativ sau conjunctural la sistemic?

2. „Sistemic” nu poate însemna numai „multe cauze”

Un risc nu devine sistemic numai prin multiplicarea mecanică a unor situații individuale. Pentru a utiliza termenul cu un conținut juridic distinct trebuie să existe, cel puțin conceptual, o legătură între: amploarea fenomenului; caracterul general al mecanismului care îl produce; și capacitatea acelui mecanism de a compromite obiectivul de protecție urmărit de art. 325 TFUE. Altfel spus, o cauză prescrisă nu este un risc sistemic. Nici zece cauze, luate izolat, nu devin automat sistemice. Caracterul sistemic presupune o relație între regula aplicabilă și funcționarea sistemului în ansamblu.

Această distincție este importantă deoarece „sistemic” este folosit ulterior nu numai descriptiv, ci ca justificare pentru o consecință juridică asupra persoanei individuale. De aceea apar inevitabil întrebări pe care jurisprudența nu pare să le transforme încă într-un test explicit: care este universul relevant de cauze? fraude grave PIF sau toate fraudele? cauze pendinte sau și cauze definitiv soluționate? inculpați sau dosare? valoarea prejudiciului sau numărul procedurilor? ce proporție din universul relevant trebuie să fie afectată? și față de ce perioadă se calculează această proporție? Acestea nu sunt întrebări statistice marginale. Ele privesc chiar semnificația juridică a termenului „sistemic”.

3. Pe ce bază factuală a fost constatat riscul în Lin I?

Lin I permite reconstruirea, cel puțin parțială, a bazei informaționale utilizate de Curte. La pct. 90, Marea Cameră invocă datele prezentate de Comisie în Raportul MCV din 22 noiembrie 2022 și reține că acestea confirmă existența unui risc ca numeroase cauze privind fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii să nu mai poată fi sancționate din cauza prescripției. La pct. 91, Curtea trece de la această informație la concluzia juridică privind existența riscului sistemic.

Operațiunea este astfel identificabilă: date și estimări privind impactul potențial -apreciere asupra amplorii fenomenului - calificare drept risc sistemic. Nu există nimic nelegitim, în sine, în această structură. Un risc este prin definiție prospectiv. Nu trebuie să aștepți materializarea completă a prejudiciului pentru a-l constata. Dar tocmai fiindcă analiza este prospectivă apare o obligație intelectuală suplimentară: predicția trebuie separată de constatarea faptului deja produs. Iar când efectele juridice ale predicției continuă ani de zile, apare întrebarea dacă evoluția realității poate deveni relevantă pentru persistența justificării.

4. O observație esențială a Înaltei Curți: criteriile nu existau

Dificultatea nu a fost inventată ulterior de doctrină. Ea fusese identificată chiar în jurisprudența națională. În Decizia nr. 16/2024, Înalta Curte a arătat că instanțele nu dispun de criterii predefinite prin care să poată aprecia existența riscului sistemic într-un „număr semnificativ sau mare de cauze”. Și a formulat o observație importantă din perspectiva persoanei acuzate: criteriile care determină riscul sistemic și numărul relevant de cauze influențează însăși răspunderea penală și, în opinia Înaltei Curți, ar trebui să fie suficient de inteligibile pentru destinatarul normei. Această dificultate ajunge direct în Lin II. Instanța de trimitere întreabă ce trebuie făcut atunci când dreptul național nu oferă criterii specifice pentru o asemenea evaluare. Răspunsul Curții este categoric: instanțele române nu trebuie să refacă analiza, deoarece riscul a fost deja constatat prin Lin I. Și tocmai aici apare una dintre cele mai interesante consecințe ale Lin II.

5. O constatare factuală pe care judecătorul național nu o mai verifică

AG Campos Sánchez-Bordona formulează mecanismul limpede. La pct. 114 din concluziile sale arată că Lin I a stabilit chiar ea existența riscului sistemic și că, în consecință, instanțele române nu mai sunt chemate să facă această apreciere în cauzele ulterioare.

Avem astfel o situație juridică particulară: premisa este factuală în origine; constatarea este făcută jurisdicțional; efectul devine normativ; iar judecătorul național care aplică ulterior norma nu mai verifică premisa. Nu formulăm această structură ca pe o critică. Este pur și simplu ceea ce rezultă din mecanism. Dar odată identificată, ea ridică o întrebare inevitabilă: Care este durata de viață juridică a unei asemenea constatări? Dacă răspunsul este „nelimitată”, caracterul sistemic devine practic o calificare permanentă. Dacă răspunsul este „atât timp cât persistă baza factuală”, trebuie să știm cine și cum poate verifica persistența. Lin II nu pare să transforme explicit această distincție într-un test.

6. Asimetria dintre riscul tolerat și riscul intolerabil

Aici intervine observația probabil cea mai importantă a avocatului general.

Lin I acceptă existența riscului de impunitate rezultat din standardul privind previzibilitatea și precizia legii penale pentru intervalul 25 iunie 2018–30 mai 2022. În schimb, nu acceptă amplificarea riscului prin extinderea efectelor asupra actelor anterioare datei de 25 iunie 2018 prin intermediul lex mitior. AG descrie exact această asimetrie la pct. 115–117. Problema lui nu este că primul risc există și al doilea nu. Problema este diferența de intensitate dintre ele. La pct. 118, Campos Sánchez-Bordona spune: „Hotărârea Lin I nu oferă temeiuri suficiente” pentru demonstrarea măsurii în care riscul sistemic diferă în funcție de standardul național aplicat. Apoi, la pct. 121, formulează observația devenită centrală pentru analiza noastră: „mai degrabă o supoziție decât un fapt constatat” este, în opinia sa, creșterea riscului imputată aplicării standardului lex mitior în comparație cu standardul referitor la legalitate. Este important să citim exact ce critică AG. El nu spune: „riscul sistemic nu există”. Spune: „diferența dintre riscul de bază și riscul suplimentar nu este suficient demonstrată factual”. Distincția este fundamentală.

7. Când Curtea diferențiază două standarde prin intensitatea riscului, diferența trebuie să poată fi observată

Dacă tratamentul juridic diferit al celor două standarde este justificat, cel puțin parțial, prin faptul că unul dintre ele exacerbează riscul sistemic, atunci conceptul de „exacerbare” presupune o comparație.

Trebuie să existe: un nivel de risc A; un nivel de risc B; și o bază pe care se poate afirma că B este juridic relevant mai grav decât A. Nu este necesar ca diferența să fie exprimată matematic. Dreptul operează frecvent cu evaluări calitative. Dar nici evaluarea calitativă nu poate fi complet desprinsă de suportul factual atunci când tocmai amploarea fenomenului constituie criteriul diferențierii. De aici rezultă o întrebare metodologică: Dacă diferența de tratament dintre două standarde de protecție depinde de diferența dintre efectele lor sistemice, cât de determinabilă trebuie să fie această diferență? Aceasta nu este o obiecție la existența art. 325. Este o întrebare privind structura probatorie a justificării.

8. Datele Guvernului României din 2025

Apoi apare elementul empiric care face analiza și mai interesantă. La pct. 122, avocatul general consemnează că Guvernul României a prezentat în ședință informații statistice. Campos precizează imediat limita lor: datele nu erau defalcate exhaustiv. Dar spune că ele sugerau că numărul procedurilor penale pentru fraudă închise între 2014 și 2025 prin prescripție ca efect al legii penale mai favorabile era „foarte redus”. Iar concluzia lui este expresă: „Aceste informații nu confirmă temerea privind existența unui risc sistemic de impunitate”. (AG Campos Sánchez-Bordona, C-280/25, pct. 122).

Din nou, limita trebuie respectată. Nu putem deduce: că riscul nu a existat; că datele folosite în Lin I au fost false; că estimarea Comisiei a fost eronată; sau că Guvernul ar fi furnizat anterior informații incorecte. Sursele pe care le avem nu permit asemenea concluzii. Putem spune numai ce rezultă din documentul oficial: datele prezentate ulterior, în forma cunoscută avocatului general, nu confirmau temerea, în aprecierea acestuia.

9. Marea Cameră vede aceleași statistici și ajunge la concluzia opusă

Lin II se pronunță explicit asupra datelor statistice invocate în ședință. La pct. 170, Marea Cameră spune că statisticile judiciare menționate de Guvernul României: nu sunt de natură să modifice constatarea Curții privind existența riscului sistemic. Curtea adaugă că această constatare nu fusese, de altfel, repusă în discuție de instanța de trimitere. Acest paragraf este extrem de important. El închide o teză posibilă: nu putem spune după Lin II că datele din 2025 au infirmat juridic constatarea riscului sistemic. Marea Cameră a văzut problema și a refuzat această concluzie. Dar paragraful nu epuizează neapărat toate problemele doctrinare privind natura constatării. Curtea spune că acele statistici nu modifică constatarea. Nu formulează, cel puțin în acest pasaj, un test general privind: ce date ar putea-o modifica; dacă ea poate fi vreodată reevaluată; care este orizontul temporal al valabilității sale; sau când o schimbare factuală devine suficient de importantă pentru a solicita o nouă apreciere. Aceasta este o diferență subtilă, dar esențială.

10. Predicția și verificarea ex post

În 2023, Curtea trebuia să privească înainte. Exista o situație normativă capabilă să afecteze un număr mare de cauze și era legitim să evalueze riscul înainte ca toate aceste cauze să fie soluționate. Dar în 2026 situația epistemică nu este identică. Au trecut ani. Unele cauze au fost soluționate. Altele sunt încă pendinte. Date noi pot deveni disponibile. Aceasta ridică o problemă generală, care depășește chiar cauza Lin: Atunci când o obligație juridică este justificată printr-o predicție asupra efectelor sistemice ale unei reguli, există vreun moment la care predicția trebuie confruntată cu efectele observate? În știință, răspunsul ar fi evident. În drept, lucrurile sunt mai complicate, pentru că stabilitatea și autoritatea hotărârilor au propria valoare. Dar tocmai de aceea trebuie distinse: autoritatea interpretării juridice de actualitatea premisei factuale pe care o interpretare o utilizează. Curtea poate stabili definitiv sensul unei norme. Este mai puțin evident dacă o constatare privind numărul și dinamica unor cauze trebuie conceptualizată în exact același mod.

11. Ex ante, la momentul Lin și ex nunc

Pentru claritate, problema riscului sistemic poate fi împărțită și ea în trei momente.

R1 – ex ante: exista, înainte de Lin, o situație susceptibilă să genereze impunitate sistemică?

R2 – momentul Lin I: existau suficiente elemente pentru ca Marea Cameră să constate riscul?

R3 – ex nunc: persistă premisele factuale care justifică menținerea aceleiași consecințe juridice în cauzele rămase pendinte?

Primele două au fost practic absorbite de Lin I și confirmate de Lin II. Nu putem solicita instanțelor naționale să le rejudece. A treia este mai interesantă. Nu pentru că avem deja dovada că riscul a dispărut. Nu o avem. Ci pentru că natura prospectivă și sistemică a constatării ridică problema dacă actualitatea sa poate deveni juridic relevantă. Acesta este un exemplu perfect de diferență între: a contesta hotărârea anterioară și a formula o întrebare nouă despre efectele sale în timp.

12. Poate riscul sistemic deveni o prezumție irefragabilă?

Formulat mai radical, dar încă juridic, avem următoarea dilemă. Dacă instanțele naționale trebuie să considere riscul drept stabilit și nu îl pot evalua individual, atunci în practica lor el funcționează ca o premisă obligatorie. Dar este ea: o constatare irefragabilă pentru toate cauzele viitoare care intră în domeniul Lin? Sau: o constatare obligatorie în cadrul factual pentru care a fost făcută, susceptibilă de clarificare printr-o nouă trimitere dacă împrejurările se modifică substanțial?

Lin II răspunde categoric primei probleme într-un sens imediat: instanța națională nu poate refuza aplicarea Lin numai pentru că ea nu dispune de criterii proprii de verificare. Dar a doua problemă — modificarea substanțială ulterioară a contextului factual — nu pare să fie formulată în aceeași manieră. Aici art. 267 TFUE redevine important. Dacă asemenea date ar exista și ar fi relevante, soluția nu ar fi ca o instanță națională să declare unilateral că Lin nu mai operează. Soluția juridic loială ar fi: să întrebe Curtea.

13. Cine ar trebui să evalueze actualitatea?

Sunt cel puțin trei răspunsuri posibile.

Primul: nimeni. Odată constatat de CJUE, riscul rămâne premisa juridică a tuturor cauzelor din domeniul respectiv.

Al doilea: instanța națională, pe baza unor criterii europene stabilite de Curte.

Al treilea: Curtea de Justiție însăși, sesizată din nou atunci când sunt prezentate elemente noi suficient de relevante pentru a ridica problema persistenței constatării.

După Lin II, al doilea răspuns pare cel puțin limitat: Marea Cameră spune expres că instanțele române nu au nevoie să evalueze ele însele riscul. Rămân astfel primul și al treilea. Și alegerea dintre ele privește însăși natura juridică a constatării. Dacă este definitivă indiferent de evoluția faptelor, avem o calificare normativă autonomizată de baza ei empirică. Dacă nu este, mecanismul coerent de reevaluare nu poate fi decât unul european.

14. Proporționalitatea și persistența justificării

Aici poate deveni relevant și principiul proporționalității. Atunci când un risc sistemic justifică înlăturarea unui standard de protecție, consecința este aplicată concret unei persoane. Cu cât legătura dintre justificarea generală și efectul individual este mai puternică, cu atât apare întrebarea dacă justificarea trebuie să păstreze o actualitate minimă. Aceasta nu înseamnă că judecătorul trebuie să calculeze statistic sistemul înainte de fiecare hotărâre. Ar fi impracticabil și contrar uniformității. Înseamnă doar că, la nivel conceptual, o măsură justificată printr-o situație sistemică nu poate fi analizată complet fără întrebarea privind durata acelei situații.

Dacă răspunsul Curții este că această actualitate este irelevantă, avem claritate. Dacă este relevantă, trebuie stabilite mecanismele evaluării. Problema merită formulată.

15. Un punct pe care articolul nu îl va depăși fără probe

Aici trebuie să stabilim o linie roșie editorială. Nu vom spune că: Guvernul României a prezentat date false; Comisia a exagerat deliberat; instanța de trimitere a indus Curtea în eroare; sau că riscul sistemic a fost „inventat”. Documentele oficiale pe care le avem nu demonstrează aceste lucruri. Există publicații care au ridicat asemenea suspiciuni, dar ele nu substituie proba primară și nu sunt suficiente pentru o concluzie de această gravitate. Dacă, în etapa următoare a documentării, vom identifica documente oficiale contradictorii, serii statistice sau răspunsuri instituționale verificabile, le vom analiza. Până atunci, formularea corectă este mult mai puternică juridic: există o divergență explicită între evaluarea AG asupra datelor disponibile în 2025 și evaluarea Marii Camere asupra relevanței acelorași statistici. AG: datele „nu confirmă temerea”. Curtea: datele „nu sunt de natură să modifice constatarea”. Aici avem un material doctrinar suficient de bogat fără să adăugăm nimic nedemonstrat.

16. Și tocmai această diferență este fascinantă

Cele două formulări nu sunt logic contradictorii în mod necesar. AG poate spune: datele disponibile nu confirmă riscul. Curtea poate spune: aceste date nu sunt suficiente să răstoarne constatarea anterioară. Între cele două există spațiu logic. Dar acest spațiu produce întrebarea: Care este standardul probator al constatării și, eventual, al reconsiderării unui risc sistemic? Este nevoie de demonstrarea riscului cu date exhaustive? Este suficient un risc rezonabil și prospectiv? Odată stabilit, cine poartă sarcina de a demonstra schimbarea? Ce intensitate trebuie să aibă datele noi? Curtea nu formulează aceste întrebări sub forma unui test explicit în Lin II.

17. Riscul sistemic și legalitatea: o relație neobișnuită

Mai există o particularitate. De regulă, persoana poate anticipa consecințele penale prin consultarea legii aplicabile conduitei sale. Riscul sistemic funcționează diferit. El nu derivă din conduita individuală. Nu depinde de ceea ce persoana a făcut. Depinde de efectul agregat al unui mecanism juridic asupra altor cauze din sistem. Și totuși, constatarea lui poate determina dacă persoanei respective îi este sau nu aplicabil un anumit standard național de protecție.

Această structură este neobișnuită în dreptul penal: poziția juridică a individului este influențată de o evaluare macro-juridică a funcționării sistemului. Aceasta explică de ce Înalta Curte a insistat asupra previzibilității criteriilor și de ce AG a acordat atât de multă atenție problemei. Lin II răspunde că noțiunea era suficient de previzibilă prin genealogia Taricco–Euro Box și că, de la publicarea Deciziei nr. 67/2022, era previzibil că aceasta va genera un asemenea risc. Aceasta este poziția Curții și trebuie prezentată integral. Dar chiar acceptând-o, rămâne legitimă analiza doctrinară asupra caracterului macro-sistemic al unui criteriu care produce efecte micro-individuale.

18. Întrebările care rămân după Lin II

După Lin II nu mai putem întreba pur și simplu: „Există riscul sistemic constatat în Lin?” Curtea a răspuns. Există, în sensul necesar aplicării acelei jurisprudențe.

Întrebările mai precise sunt altele: Ce natură juridică are această constatare? Este legată permanent de cadrul factual în care a fost realizată sau se autonomizează de acesta? Poate evoluția ulterioară a datelor deveni relevantă? Dacă da, cine o evaluează și potrivit cărui standard? Ce diferență factuală trebuie demonstrată atunci când intensitatea riscului este utilizată pentru justificarea unui tratament juridic diferit între două standarde de protecție? Acestea sunt probleme mai restrânse decât contestarea Lin. Și tocmai de aceea sunt mai interesante.

19. O concluzie intermediară

Noțiunea de risc sistemic de impunitate îndeplinește în Lin o dublă funcție. Este mai întâi descriptivă: descrie efectele anticipate ale unei situații juridice asupra unui ansamblu de cauze. Apoi devine normativă: justifică obligația de neaplicare a unui standard național de protecție. Această transformare nu este problematică în sine. Dreptul transformă permanent constatări factuale în consecințe normative. Dar cu cât consecința este mai importantă, cu atât legătura dintre fapt și normă trebuie înțeleasă mai precis. Iar Lin II lasă în urma sa o situație intelectuală extraordinar de interesantă: Marea Cameră confirmă riscul; avocatul general arată că datele ulterioare nu îl confirmau în evaluarea sa; Curtea spune că aceleași statistici nu sunt suficiente pentru a modifica constatarea anterioară.

În loc să alegem una dintre aceste propoziții și să o transformăm într-un slogan, articolul trebuie să întrebe ce regulă juridică rezultă din relația dintre ele. Pentru că adevărata problemă nu mai este: „a existat sau nu riscul?” Ci: „cum funcționează juridic o constatare de risc sistemic după ce a fost făcută?”

 

VIII. Lin III: dialogul este deja deschis

Înainte ca Marea Cameră să pronunțe Lin II, problema efectelor Lin I revenise deja la Luxemburg printr-o nouă trimitere formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cererea de decizie preliminară în cauza C-496/25, Lin III a fost introdusă la 21 iulie 2025 și este, în prezent, pendinte. Această împrejurare are o importanță care depășește simpla existență a încă unei cauze pe rolul Curții. Ea arată că, după Lin I, Înalta Curte însăși a considerat că aplicarea soluției europene continua să ridice probleme suficient de serioase pentru a justifica o nouă sesizare în temeiul art. 267 TFUE.

Cu alte cuvinte, dialogul jurisdicțional nu este o ipoteză doctrinară propusă de prezentul studiu. El este deja în desfășurare.

1. Prima întrebare din Lin III: până unde ajunge chiar domeniul art. 325 TFUE?

Lin III are două întrebări principale, iar prima este importantă tocmai pentru că precede întreaga discuție despre prescripție. Înalta Curte întreabă dacă art. 325 TFUE și Convenția PIF permit calificarea unei asocieri între mai multe persoane, constituită în scopul comiterii unei fraude TVA, drept fraudă sau altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii independent de realizarea efectivă a fraudei-scop. Această întrebare privește chiar domeniul material de aplicare al dreptului Uniunii.

Ea este importantă metodologic pentru studiul nostru deoarece arată că, înainte de a ajunge la problema prescripției, instanța de trimitere a considerat necesar să clarifice dacă situația intră, în primul rând, în câmpul art. 325 TFUE. Această precauție este semnificativă. Obligațiile derivate din Lin nu operează în abstract asupra oricărei proceduri penale naționale. Ele presupun existența unei legături suficiente cu protecția intereselor financiare ale Uniunii. Abia dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, Lin III intră în problema care ne interesează direct.

 

2. A doua întrebare: lex mitior, lex tertia și Carta

A doua întrebare este considerabil mai amplă. Înalta Curte pune în discuție art. 2 și art. 4 alin. (2) și (3) TUE, art. 2 alin. (2) și art. 325 alin. (1) TFUE, Convenția PIF și, foarte important, art. 20, art. 49 alin. (1), art. 52 alin. (3) și art. 53 din Cartă. Problema este dacă instanța națională trebuie să lase neaplicat standardul național de protecție privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, astfel cum acesta rezultă din jurisprudența obligatorie a instanței supreme, inclusiv în configurația în care acel standard conduce la nerecunoașterea efectului întreruptiv al unor acte procedurale anterioare invalidării normei naționale privind întreruperea prescripției.

Rezumatul oficial al sesizării permite însă înțelegerea mai exactă a motivului pentru care Înalta Curte a revenit la Luxemburg. Instanța pornește de la standardul constituțional stabilit prin Decizia CCR nr. 265/2014, potrivit căruia determinarea legii penale mai favorabile trebuie realizată global, prin alegerea unei singure legi aplicabile, fără combinarea dispozițiilor succesive și fără crearea unei lex tertia. Rezumatul subliniază că, în această logică, instanța trebuie să identifice o singură lege penală mai favorabilă aplicabilă ansamblului situației.

Această premisă explică de ce Lin III nu este doar o reiterare verbală a Lin I. Ea atacă direct metoda juridică prin care poate fi executată obligația de neaplicare fără a produce, potrivit dreptului național, o combinație normativă interzisă.

3. Lin III vede și problema dublului standard

Rezumatul oficial conține un pasaj deosebit de interesant. Înalta Curte arată că alegerea globală a legii mai favorabile este necesară inclusiv pentru evitarea unui tratament juridic diferit în situații de concurs de infracțiuni — de exemplu, aplicarea unor cauze de întrerupere pentru frauda TVA, în timp ce acestea ar lipsi pentru o infracțiune privind impozitul pe profit care nu are legătură cu bugetul Uniunii — și pentru evitarea unui „double standard in relation to fundamental rights”.

Acest pasaj este foarte valoros pentru că arată că problema egalității și a coerenței protecției drepturilor fundamentale nu este proiectată retrospectiv de noi asupra Lin. Ea apare deja în chiar argumentarea instanței supreme române care a formulat Lin III.

Atenție însă: nu trebuie să confundăm exact problema ridicată acolo cu analiza noastră din capitolul VI. Lin III pare preocupată, între altele, de posibilitatea producerii unor regimuri diferite în cadrul aceleiași cauze sau între infracțiuni diferit conectate la interesele financiare ale Uniunii.

4. Cronologia contează: Lin III este anterioară Lin II

Lin III a fost introdusă la 21 iulie 2025. Concluziile avocatului general în Lin II au venit la 18 decembrie 2025. Iar Marea Cameră a pronunțat Lin II abia la 16 iulie 2026. Așadar, întrebările din Lin III au fost formulate fără ca Înalta Curte să poată cunoaște răspunsul ulterior al Marii Camere din Lin II.

Această cronologie schimbă modul în care trebuie citită cauza pendinte. Nu putem afirma că simpla existență a Lin III demonstrează că Lin II a lăsat deschise toate întrebările formulate în 2025. Este posibil ca Lin II să fi răspuns între timp unei părți din problemele aflate în Lin III. Dar nici nu putem presupune contrariul.

5. Ce pare să fi fost închis între timp de Lin II

Lin II a răspuns deja unor probleme care se regăsesc în substanță și în contextul Lin III.

În primul rând, problema lex tertia a fost examinată expres. Marea Cameră a respins teza potrivit căreia interdicția națională de combinare a legilor succesive ar permite, prin ea însăși, neutralizarea obligației rezultate din Lin.

În al doilea rând, Lin II a delimitat conținutul autonom al lex mitior din art. 49 alin. (1) și a spus că această garanție nu se extinde, în sensul propriu dreptului Uniunii, asupra metodei de calcul a termenului de prescripție.

În al treilea rând, Curtea a răspuns obiecțiilor privind previzibilitatea și caracterul suficient de precis al criteriului riscului sistemic. Prin urmare, în măsura în care Lin III întreabă aceleași lucruri, răspunsul Curții în cauza pendinte va trebui inevitabil citit în lumina Lin II. Aceasta nu înseamnă că Lin III devine lipsită de obiect. Înseamnă că obiectul ei real poate fi acum mai restrâns decât era la momentul sesizării.

6. Dar există cel puțin trei zone care rămân interesante

Prima este chiar întrebarea privind domeniul de aplicare al art. 325 TFUE pentru asocierea constituită în scopul fraudei TVA atunci când frauda-scop nu s-a realizat. Lin II nu rezolvă această problemă.

A doua privește articularea dintre standardul global lex mitior, pluralitatea infracțiunilor și riscul producerii unor regimuri diferite în aceeași cauză. Lin II răspunde puternic asupra lex tertia, dar nu rezultă automat că a epuizat orice problemă privind tratamentul diferit al unor infracțiuni concurente dintre care numai unele intră în domeniul art. 325.

A treia privește chiar dimensiunea egalității și a drepturilor fundamentale, prezentă expres în întrebarea a doua prin art. 20 din Cartă și în motivarea privind evitarea unui dublu standard. Aici va fi foarte interesant de văzut cum va răspunde Curtea după Lin II.

7. Lin III nu conține însă, în forma publicată, întrebarea T1–T2–T3

Aici ajungem la delimitarea cea mai importantă pentru contribuția doctrinară a prezentului articol. Din întrebările publicate și din rezumatul oficial nu rezultă că Lin III formulează expres problema astfel: dacă Lin II privește raportul dintre regula existentă la T1 și efectul produs la T3, ce relevanță autonomă poate avea T2 pentru analiza neretroactivității? Lin III pornește în principal de la standardul lex mitior, lex tertia, egalitate, Carta și efectele asupra prescripției. Dar structura noastră T1–T2–T3, astfel cum a devenit vizibilă după răspunsul Lin II, este o problemă formulată într-un cadru jurisprudențial ulterior sesizării din 2025. Aceasta nu demonstrează că răspunsul viitor în Lin III nu o va atinge. Curtea poate formula un răspuns suficient de amplu încât să clarifice și această problemă. Dar, la momentul redactării prezentului studiu, nu putem presupune că o întrebare care nu este formulată expres și care s-a cristalizat după sesizare va primi inevitabil un răspuns complet. Această precauție este importantă pentru întreaga teză a articolului.

8. Nici actualitatea riscului sistemic nu pare a fi întrebarea centrală a Lin III

Lin III discută dificultatea evaluării riscului sistemic și lipsa criteriilor naționale. Această zonă se suprapune în mod evident cu ceea ce am analizat în capitolul VII. Dar întrebarea noastră ulterioară este mai precis temporală: presupunând că riscul a fost constatat în mod valabil în Lin I, trebuie justificarea factuală să rămână actuală atât timp cât produce consecințe individuale?

Din materialele oficiale Lin III disponibile în prezent nu rezultă că problema este formulată în această formă. Din nou, Curtea ar putea ajunge la ea. Dar nu avem dreptul doctrinar să presupunem răspunsul.

9. Existența unei cauze pendinte nu înseamnă existența unui răspuns

Acest lucru pare evident, dar are o importanță practică deosebită. O instanță națională care are astăzi un dosar în care apare o problemă de drept al Uniunii nu poate trata simpla existență a Lin III ca și cum hotărârea ar fi fost deja pronunțată.

O trimitere preliminară pendinte poate justifica, în funcție de împrejurări, o anumită gestionare procedurală a cauzei. Dar ea nu transformă întrebările în răspunsuri. Și nici nu împiedică în mod absolut formularea unei alte trimiteri atunci când problema relevantă este distinctă și necesară soluționării litigiului concret.

Curții îi revine posibilitatea de a gestiona cauzele conexe, apropiate sau parțial suprapuse.

Instanței naționale îi revine obligația de a identifica problema de interpretare de care depinde propriul litigiu. Aceasta este logica art. 267 TFUE.

10. Lin III demonstrează ceva instituțional foarte important

Dincolo de conținutul întrebărilor, Lin III transmite un mesaj instituțional. Înalta Curte nu a considerat că existența Lin I transformă orice nouă dificultate într-o problemă pe care instanța națională trebuie să o rezolve singură. A revenit la Curte. Aceasta este exact logica pe care am identificat-o în saga Taricco. Taricco I nu a blocat Taricco II. Lin I nu a blocat Lin II. Și Lin I nu a blocat Lin III. Simpla succesiune a acestor cauze demonstrează că mecanismul art. 267 nu funcționează după regula: „o dată Curtea a vorbit, dialogul s-a terminat”. Funcționează după o regulă mai precisă: asupra problemei deja soluționate există autoritate interpretativă; asupra unei probleme distincte și necesare poate exista un nou dialog. Aceasta este diferența pe care judecătorul național trebuie să o identifice.

11. Ce va trebui urmărit în Lin III

Pentru studiul de față, hotărârea viitoare va fi importantă cel puțin sub patru aspecte.

Primul: domeniul art. 325 TFUE în raport cu infracțiunile conexe fraudei TVA.

Al doilea: modul în care Curtea va integra în analiza sa art. 20, 49, 52 și 53 din Cartă după Lin II.

Al treilea: dacă va spune ceva suplimentar despre metoda globală de determinare a legii mai favorabile și lex tertia.

Al patrulea: dacă va dezvolta criteriile privind riscul sistemic, dublul standard sau tratamentul diferențiat între infracțiuni.

Până atunci, Lin III trebuie utilizată cu prudență. Nu ca autoritate pentru o soluție care nu există încă. Ci ca dovadă documentară că însăși instanța supremă română a identificat probleme suplimentare de drept al Uniunii după Lin I și a considerat necesară continuarea dialogului jurisdicțional.

12. Lin III și teza articolului de față

Lin III ocupă astfel un loc aparte în demonstrație. Taricco II ne arată că o a doua trimitere poate delimita mai precis efectele unei prime hotărâri. Lin II ne arată că același lucru s-a întâmplat deja în România. Lin III arată că procesul nici măcar nu este închis.

Prin urmare, afirmația că jurisprudența Lin ar trebui tratată astăzi drept un bloc complet și definitiv, din care judecătorul național trebuie doar să extragă mecanic soluția, este dificil de împăcat chiar cu realitatea procedurală a cauzelor aflate la Luxemburg. Există o hotărâre obligatorie. Există însă și o cauză pendinte prin care Înalta Curte solicită clarificări suplimentare. Cele două realități trebuie ținute simultan în vedere.

13. Concluzie intermediară

Lin III ne permite astfel să formulăm o concluzie importantă, dar limitată: Dialogul privind consecințele jurisprudenței Lin este deja deschis la nivelul Curții de Justiție. Nu știm încă răspunsul. Nu știm cât din problematica sa a fost între timp absorbit de Lin II. Și nu putem transforma sesizarea într-o autoritate jurisprudențială pe care nu o are. Dar știm că Înalta Curte a considerat că existau probleme suplimentare suficient de serioase pentru a justifica art. 267 TFUE. Iar această realitate ne conduce direct la întrebarea practică a studiului: Ce instrumente are judecătorul român atunci când, într-o cauză concretă, constată că problema de drept nu este acoperită cu suficientă certitudine nici de Lin II, nici de întrebările deja aflate în Lin III? Răspunsul trebuie căutat pe două niveluri: în dreptul intern – mecanismele de unificare; și în dreptul Uniunii – trimiterea preliminară.

 

IX. Ce poate face judecătorul român? Între unificarea dreptului intern și dialogul preliminar european

După Lin II, problema practică nu mai poate fi formulată în termenii unei alegeri între aplicarea și neaplicarea jurisprudenței Curții de Justiție. Hotărârea există și trebuie respectată. Dar aplicarea unei hotărâri preliminare nu este întotdeauna o operațiune mecanică. Uneori, criteriile formulate de Curte trebuie integrate într-un cadru normativ național complex, iar această integrare poate genera fie divergențe asupra dreptului intern, fie probleme noi privind întinderea dreptului Uniunii.

Cele două situații trebuie diferențiate. În primul caz, problema este una de unificare a interpretării dreptului național. În cel de-al doilea, problema este una de interpretare a dreptului Uniunii. Confundarea celor două conduce fie la trimiterea către Luxemburg a unor probleme care aparțin instanțelor naționale, fie, invers, la soluționarea autonomă de către judecătorul național a unor probleme asupra cărora interpretarea autoritativă aparține Curții de Justiție. Tocmai de aceea, după Lin II, alegerea mecanismului juridic corect devine ea însăși parte a problemei.

1. Prima întrebare trebuie să fie: unde se află problema?

Înainte de orice mecanism de unificare sau trimitere preliminară, trebuie delimitată sursa reală a dificultății.

Dacă întrebarea privește modul în care trebuie interpretate norme succesive ale Codului penal, raportul dintre instituții de drept intern, condițiile juridice ale unei anumite calificări naționale ori metodologia utilizată de instanțele române în aplicarea unor dispoziții interne, problema aparține, în principiu, dreptului național.

Dacă însă dificultatea privește sensul sau întinderea: art. 325 TFUE; art. 20, 49, 52 ori 53 din Cartă; noțiunii europene de risc sistemic; limitelor obligației de neaplicare; ori raportului dintre două linii jurisprudențiale ale CJUE, problema nu mai poate fi rezolvată exclusiv prin metodele dreptului intern. Distincția pare simplă în abstract. În practică, exact cauzele Lin demonstrează cât de dificilă poate deveni.

2. Mecanismele naționale de unificare nu sunt incompatibile cu primatul dreptului Uniunii

Atunci când dificultatea privește interpretarea dreptului intern, existența unei dimensiuni europene a cauzei nu elimină necesitatea coerenței jurisprudențiale naționale. Dimpotrivă. Cu cât efectul unei interpretări naționale este mai important pentru aplicarea unei obligații europene, cu atât devine mai important ca instanțele naționale să opereze cu aceleași premise juridice.

În dreptul român, mecanismele de unificare a practicii — inclusiv hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci când sunt întrunite condițiile legale — pot îndeplini tocmai această funcție. Nu pentru a modifica interpretarea dată de CJUE dreptului Uniunii. Ci pentru a clarifica dreptul intern pe care instanțele trebuie să îl aplice în interiorul cadrului european deja stabilit.

O instanță supremă națională nu poate reinterpreta art. 325 TFUE împotriva unei hotărâri a Curții de Justiție. Dar poate fi necesar să stabilească, de exemplu, semnificația unor norme interne succesive, relația dintre instituții juridice naționale ori metodologia de aplicare a dreptului intern, în măsura în care problema îndeplinește cerințele mecanismului de unificare.

3. Divergența jurisprudențială este ea însăși un semnal

Cauzele Lin arată cât de important este acest aspect. După Lin I, instanțele române au întâmpinat dificultăți reale de aplicare, iar Înalta Curte însăși a trebuit să intervină în mai multe rânduri asupra unor probleme generate de noul cadru jurisprudențial. Concluziile avocatului general Campos Sánchez-Bordona consemnează chiar existența unor discrepanțe semnificative în modul în care Lin I fusese înțeleasă și aplicată în interiorul jurisprudenței naționale. (eur-lex.europa.eu⁠)

O asemenea divergență nu demonstrează automat că dreptul Uniunii este neclar. Uneori poate demonstra că dreptul național utilizat pentru aplicarea lui este interpretat diferit. Alteori poate arăta că interpretarea europeană însăși necesită o precizare suplimentară. Rolul judecătorului este tocmai acela de a identifica în care dintre cele două situații se află.

4. Art. 267 TFUE nu este o cale de atac împotriva unei hotărâri CJUE

La celălalt nivel se află mecanismul trimiterii preliminare. Și aici trebuie eliminată o confuzie. O nouă sesizare a Curții de Justiție nu poate fi utilizată ca o cale indirectă de „apel” împotriva Lin II. Nu poate avea ca obiect solicitarea adresată Curții de a reconsidera aceeași problemă doar pentru că soluția pronunțată nu este considerată satisfăcătoare. Art. 267 TFUE are altă funcție. El permite instanței naționale să solicite interpretarea dreptului Uniunii atunci când o problemă relevantă pentru soluționarea litigiului nu este deja suficient clarificată. Această diferență între contestarea unei soluții și clarificarea întinderii sale este decisivă. Taricco demonstrează perfect mecanismul. Corte costituzionale nu a întrebat pur și simplu Curtea dacă dorește să își retragă prima hotărâre. A identificat consecințele juridice pe care aplicarea Taricco le producea asupra principiului legalității și a formulat o problemă suplimentară de interpretare. M.A.S. și M.B. a rezultat tocmai din această continuare a dialogului.

5. Existența Lin II nu transformă orice problemă apropiată într-un acte éclairé

Aici devine relevantă jurisprudența Consorzio Italian Management. Curtea a reafirmat că o instanță de ultim grad poate să nu formuleze o trimitere atunci când întrebarea nu este relevantă, când dispoziția a fost deja interpretată de Curte sau când interpretarea corectă se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc unei îndoieli rezonabile. Dar existența jurisprudenței anterioare trebuie evaluată în raport cu problema juridică efectivă, nu numai prin apropierea tematică dintre cauze. (eur-lex.europa.eu⁠)

Aceasta are o consecință importantă în materia Lin. Faptul că Marea Cameră a pronunțat Lin II în 2026 nu înseamnă că orice problemă privind prescripția, art. 325 sau art. 49 a devenit automat éclairée. Înseamnă că problemele pe care Lin II le-a soluționat nu trebuie retrimise. Dar dacă aplicarea criteriilor sale face vizibilă o problemă distinctă — de exemplu privind domeniul unei garanții autonome a Cartei, relația dintre două standarde europene ori natura temporală a unei justificări sistemice — trebuie verificat separat dacă jurisprudența existentă oferă într-adevăr răspunsul. Nu forma întrebării decide, conținutul ei juridic.

6. O nouă trimitere trebuie să fie mai exigentă, nu mai ușoară

Cu cât jurisprudența existentă este mai bogată, cu atât o nouă sesizare trebuie formulată mai riguros. Instanța trebuie să poată explica: ce a stabilit deja Curtea; ce problemă nu mai este în discuție; care este problema nouă; de ce aceasta nu poate fi rezolvată prin simpla aplicare a jurisprudenței existente; și de ce răspunsul este necesar pentru soluționarea litigiului.

Această disciplină protejează mecanismul art. 267 TFUE împotriva sesizărilor pur speculative sau dilatorii. Dar protejează și instanța națională împotriva situației inverse: aceea de a completa ea însăși, fără dialog european, o interpretare a dreptului Uniunii care nu rezultă cu suficientă claritate din jurisprudența Curții.

7. Ce tipuri de probleme pot rămâne legitim deschise?

Fără a formula întrebări pentru o cauză concretă, pot fi identificate câteva categorii doctrinare de probleme care merită distinse de ceea ce Lin II a soluționat deja.

Poate exista, în primul rând, o problemă privind delimitarea temporală a garanțiilor art. 49, atunci când între momentul faptei și soluționarea definitivă intervin mai multe regimuri juridice.

Poate exista o problemă privind calificarea efectului concret al obligației de neaplicare, atunci când aceasta modifică situația răspunderii penale a persoanei.

Poate exista o problemă privind criteriul obiectiv al diferențierii dintre situații aparent comparabile în aplicarea art. 20 și 49 din Cartă.

Și poate exista o problemă privind natura și persistența în timp a unei constatări de risc sistemic, atunci când justificarea a fost formulată într-un anumit context factual și continuă să producă efecte în cauze ulterioare.

Acestea sunt categorii de analiză. Nu sunt întrebări preliminare pre-formulate. Transformarea uneia dintre ele într-o trimitere concretă presupune existența unei cauze reale, a unei legături directe cu soluția și a unei incertitudini autentice privind dreptul Uniunii.

8. Lin III confirmă chiar această metodă

Existența cauzei C-496/25 oferă un exemplu foarte bun. Înalta Curte nu a considerat că, după Lin I, orice problemă ulterioară trebuie rezolvată automat prin extrapolarea hotărârii din 2023. A identificat noi dificultăți și le-a trimis Curții. Unele dintre acestea au fost între timp atinse de Lin II. Altele rămân distincte. Iar altele pot deveni vizibile tocmai după răspunsul din Lin II. Acesta este modul firesc în care funcționează un dialog jurisdicțional dinamic. Nu prin multiplicarea necontrolată a sesizărilor. Dar nici prin presupunerea că prima ori cea mai recentă hotărâre a rezolvat implicit orice problemă viitoare din același domeniu.

9. Mecanismele naționale și art. 267 TFUE sunt complementare

Aici ajungem la ideea instituțională centrală. Unificarea dreptului intern și interpretarea dreptului Uniunii nu sunt mecanisme concurente. Ele răspund unor întrebări diferite. Instanța supremă națională poate clarifica dreptul intern. Curtea de Justiție poate clarifica dreptul Uniunii. Uneori, într-o cauză complexă, pot fi necesare ambele niveluri de clarificare. Ordinea lor depinde de natura problemei. Important este ca judecătorul să nu folosească unul pentru a realiza funcția celuilalt. De aceea se poate spune că: unificarea națională și dialogul preliminar european reprezintă două niveluri complementare ale aceleiași exigențe de securitate juridică. Una urmărește coerența aplicării dreptului intern. Cealaltă urmărește unitatea interpretării dreptului Uniunii. În cauze precum Lin, ambele dimensiuni pot deveni simultan relevante.

10. A întreba nu înseamnă a refuza să judeci

Există uneori tentația de a vedea sesizarea unei instanțe supreme ori a Curții de Justiție ca pe o evitare a responsabilității jurisdicționale. În realitate, utilizarea corectă a mecanismului poate exprima exact opusul. Judecătorul este cel care trebuie să pronunțe hotărârea. Tocmai de aceea trebuie să știe ce normă aplică și ce înseamnă acea normă. Atunci când problema este clară, trebuie să judece. Atunci când problema este deja soluționată, trebuie să aplice soluția. Dar atunci când soluția depinde de o problemă reală de interpretare asupra căreia dreptul nu oferă un răspuns suficient de clar, a cere interpretarea autorității competente nu înseamnă renunțarea la funcția jurisdicțională, ci exercitarea ei responsabilă. Art. 267 TFUE este construit tocmai pe această idee de cooperare.

11. Și refuzul unei trimiteri presupune un răspuns juridic

Există un aspect care merită subliniat. Dacă o instanță apreciază că o nouă sesizare nu este necesară deoarece problema este deja clarificată prin jurisprudența existentă, aceasta presupune că instanța poate identifica răspunsul juridic concret care rezultă din acea jurisprudență. Cu alte cuvinte, a decide că o întrebare este éclairée nu înseamnă a elimina întrebarea. Înseamnă a spune că răspunsul ei este deja cunoscut. Această exigență are o funcție importantă. Ea obligă analiza să treacă de la formula generică „CJUE s-a pronunțat deja” la întrebarea mult mai precisă: asupra cărei probleme s-a pronunțat și unde se află în hotărâre răspunsul care soluționează problema actuală? Exact această disciplină poate separa o sesizare inutilă de una legitimă.

12. Judecătorul național ca judecător al Uniunii Formula este frecvent utilizată, dar merită luată în serios.

Judecătorul național este primul judecător al dreptului Uniunii. Aceasta îi impune obligația de a asigura efectul deplin al normelor europene. Dar îi conferă și rolul de a identifica dificultățile reale de aplicare și, atunci când este necesar, de a le introduce în mecanismul cooperării judiciare. Din această perspectivă, o trimitere preliminară bine construită nu diminuează autoritatea instanței naționale. O exercită. Iar faptul că o problemă provine din România nu o transformă într-o problemă periferică a dreptului Uniunii. Dacă ea privește sensul art. 325, al Cartei ori al efectelor unei hotărâri CJUE, clarificarea ei contribuie la dreptul aplicabil tuturor statelor membre în situații comparabile. Aici se află dimensiunea instituțională care face mecanismul art. 267 mult mai mult decât un instrument procedural al unui dosar.

13. Ceea ce nu propune acest studiu

Pentru evitarea oricărui echivoc, analiza de față nu susține: că instanțele trebuie să formuleze trimiteri succesive până când primesc răspunsul dorit; că mecanismele naționale de unificare pot neutraliza o hotărâre obligatorie a CJUE; că existența unei probleme doctrinare justifică, prin ea însăși, o sesizare preliminară; sau că Lin II poate fi suspendată în aplicare doar pentru că Lin III este pendinte. Teza este mult mai limitată. O problemă nouă, reală, determinantă pentru soluționarea cauzei și neacoperită suficient de jurisprudența existentă nu încetează să fie o problemă de drept numai pentru că aparține aceluiași domeniu în care Curtea s-a pronunțat anterior. Pentru asemenea situații există mecanisme juridice. Ele trebuie utilizate potrivit condițiilor lor.

14. Dincolo de o singură cauză

Această metodă are o importanță care depășește materia prescripției. Integrarea europeană produce inevitabil situații în care o regulă națională, o tradiție constituțională și o obligație europeană se întâlnesc într-o cauză concretă. Uneori raportul este deja clarificat, alteori nu. Calitatea ordinii juridice comune depinde nu numai de forța principiului primatului, ci și de calitatea mecanismelor prin care sunt clarificate frontierele aplicării lui. Taricco este un exemplu, Lin este altul. Și probabil nu vor fi ultimele.

15. Concluzie intermediară

După Lin II, judecătorul român nu este plasat între două alternative simpliste: să aplice mecanic sau să reziste. Există o a treia cale, care este chiar calea dreptului: să distingă. Să distingă problema națională de cea europeană. Să distingă ceea ce Curtea a decis de ceea ce nu a decis. Să distingă o dificultate autentică de o încercare de reluare a unei probleme deja soluționate. Și, atunci când condițiile sunt îndeplinite, să utilizeze mecanismul competent pentru clarificare. În această perspectivă, hotărârea prealabilă și trimiterea preliminară nu constituie instrumente de opoziție față de jurisprudența Lin. Ele pot constitui, fiecare în domeniul său, instrumente ale aplicării sale juridic coerente.

 

X. Taricco: lecția dialogului, nu precedentul mecanic

Saga Taricco ocupă un loc aparte în analiza de față. Ar fi însă greșit să fie utilizată ca argument pentru aplicarea automată, în cauzele românești, a soluției pronunțate în M.A.S. și M.B. Situațiile normative nu sunt identice. Problemele ridicate în dreptul italian și cele apărute ulterior în dreptul român au propriile lor particularități, iar Lin II a stabilit expres diferențe pe care instanța națională nu le poate ignora.

Din această perspectivă, Taricco II nu este un precedent mecanic pentru înlăturarea efectelor Lin. Importanța sa pentru prezentul studiu este alta. Taricco este o lecție despre modul în care funcționează dialogul jurisdicțional atunci când aplicarea unei prime hotărâri preliminare face vizibilă o problemă suplimentară de drept al Uniunii.

1. Taricco I nu a fost ignorată

După Hotărârea Taricco din 2015, instanțele italiene se aflau în fața unei obligații clare: dacă regimul național al prescripției împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, art. 325 TFUE putea impune neaplicarea normelor naționale relevante.

Corte costituzionale nu a răspuns acestei hotărâri prin declararea ei inaplicabilă. Nu a susținut că standardul constituțional italian ar putea, prin el însuși, neutraliza primatul dreptului Uniunii. A identificat însă o consecință pe care considera că prima hotărâre nu o clarificase suficient: raportul dintre obligația de neaplicare și principiul legalității, în special sub aspectul preciziei și neretroactivității. Și a sesizat din nou Curtea. Din această nouă întrebare s-a născut M.A.S. și M.B.

A doua trimitere nu a negat prima hotărâre. A obligat Curtea să precizeze întinderea ei. 2. M.A.S. și M.B. nu anulează Taricco. Îl delimitează Hotărârea din 2017 reafirmă obligația de protejare efectivă a intereselor financiare ale Uniunii. Dar spune că această obligație trebuie aplicată cu respectarea principiului legalității.

Rezultatul nu este abandonarea art. 325 TFUE. Este o regulă mai precisă: există o obligație de neaplicare, dar ea nu poate fi executată într-o manieră care produce încălcarea garanției europene a legalității în condițiile identificate de Curte.

Aceasta este diferența dintre o corecție jurisprudențială și o contradicție. Curtea nu spune că Taricco I fusese lipsită de autoritate. Spune, în esență, până unde se întinde regula formulată acolo. Pentru articolul nostru, aceasta este lecția centrală.

3. Loialitatea față de dreptul Uniunii nu înseamnă absența întrebărilor

Principiul cooperării loiale nu poate fi redus la executarea mecanică a unei hotărâri preliminare. Instanța națională trebuie să respecte interpretarea oferită de Curte. Dar tocmai aplicarea acelei interpretări poate face vizibilă o dificultate nouă.

Într-o asemenea situație, loialitatea nu presupune ca judecătorul să ascundă dificultatea ori să o soluționeze printr-o extindere intuitivă a jurisprudenței existente. Mecanismul tratatului îi permite să o formuleze.

Aici Taricco oferă o lecție instituțională importantă: a reveni la Curtea de Justiție cu o problemă distinctă nu înseamnă refuzul primei hotărâri; poate constitui tocmai modalitatea corectă de a o aplica.

4. De ce comparația cu Lin trebuie utilizată cu măsură

Există o asemănare evidentă între cele două trasee: Taricco I - dificultăți naționale de aplicare - nouă trimitere - Taricco II și Lin I - dificultăți naționale de aplicare - Lin II și Lin III. Dar această similitudine procedurală nu trebuie transformată într-o identitate materială. În Taricco II, Curtea a considerat relevant faptul că aplicarea obligației de neaplicare putea produce incertitudine și retroactivitate in malam partem în configurația juridică italiană. În Lin II, Marea Cameră a stabilit că situația românească nu poate fi subsumată pur și simplu aceleiași logici și a menținut obligația de neaplicare a standardului național lex mitior. Acest răspuns este obligatoriu.

De aceea, lecția Taricco nu este: „Italia a întrebat din nou și a obținut o soluție favorabilă; România trebuie să facă același lucru.” Lecția este mult mai serioasă: atunci când aplicarea unei hotărâri preliminare face să apară o problemă nouă privind dreptul Uniunii, existența primei hotărâri nu transformă problema nouă într-una inadmisibilă.

5. Lin II însuși confirmă utilitatea dialogului ulterior

Există chiar un argument aproape autoreferențial. Lin II există pentru că, după Lin I, o instanță română a revenit la Curte. Dacă regula ar fi aceea că o hotărâre preliminară recentă închide orice dialog ulterior asupra aceluiași domeniu, Lin II nu ar fi existat.

Faptul că Marea Cameră a examinat din nou problema, a analizat lex tertia, legalitatea, previzibilitatea și riscul sistemic și a oferit un răspuns ulterior demonstrează tocmai contrariul. Autoritatea unei hotărâri și posibilitatea unei noi trimiteri nu sunt concepte incompatibile. Ele privesc lucruri diferite: autoritatea răspunsului deja dat și existența unei întrebări distincte încă nerezolvate.

6. Acte éclairé nu înseamnă „același domeniu, deci aceeași soluție”

Această distincție trebuie legată de noțiunea de acte éclairé. În sensul jurisprudenței privind art. 267 TFUE, acte éclairé desemnează situația în care problema de drept al Uniunii a fost deja lămurită prin jurisprudența Curții, astfel încât o nouă trimitere nu mai este necesară.

Conceptul nu înseamnă însă că, odată ce Curtea s-a pronunțat asupra unui anumit domeniu — prescripție, art. 325, legalitate — orice problemă ulterioară din același domeniu este automat soluționată. Criteriul nu este proximitatea tematică. Este identitatea sau acoperirea suficientă a problemei juridice. De aceea, întrebarea corectă nu este: „Există deja Lin II?” Evident că există. Întrebarea este: „Problema concretă pe care instanța trebuie să o soluționeze a primit deja, în substanță, un răspuns prin Lin II sau prin altă jurisprudență a Curții?” Dacă da, suntem în zona acte éclairé. Dacă nu, simpla existență a unei hotărâri apropiate nu furnizează răspunsul lipsă.

7. Nici acte clair nu poate fi presupus

În aceeași logică trebuie utilizat și conceptul de acte clair: situația în care interpretarea corectă a dreptului Uniunii este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Într-o materie precum cea analizată aici, în care trebuie corelate: art. 325 TFUE; art. 20, 49 și 52 din Cartă; Taricco și M.A.S. și M.B.; Euro Box; Lin I și Lin II; precum și o cauză Lin III încă pendinte, afirmația că răspunsul este „evident” trebuie formulată cu o anumită prudență.

Complexitatea nu exclude acte clair. Dar nici nu îl dovedește. Criteriul rămâne existența sau absența unei îndoieli rezonabile autentice asupra interpretării dreptului Uniunii.

8. Dialogul jurisdicțional nu garantează un rezultat

Există și o altă precizare necesară. O nouă trimitere preliminară nu înseamnă că Curtea își va modifica jurisprudența. Taricco II nu trebuie transformat într-o promisiune. Lin II demonstrează chiar contrariul: avocatul general Campos Sánchez-Bordona a propus reconsiderarea unei părți din Lin I, iar Marea Cameră a ales să mențină soluția. Dialogul garantează posibilitatea formulării problemei. Nu garantează răspunsul dorit. Această diferență este esențială pentru legitimitatea mecanismului. Judecătorul nu întreabă pentru a obține o anumită soluție. Întreabă pentru că nu poate soluționa cu suficientă certitudine problema de drept al Uniunii de care depinde cauza.

9. De la conflict la cooperare

Saga Taricco este uneori prezentată ca un conflict între o curte constituțională națională și Curtea de Justiție.

Există, desigur, o tensiune constituțională evidentă. Dar privită prin rezultatul ei procedural, povestea poate fi citită și altfel: o problemă dificilă a fost formulată, reformulată și soluționată prin cooperare jurisdicțională succesivă.

Această perspectivă este mai utilă pentru analiza Lin decât metafora confruntării. Pentru că și în România soluția juridic sustenabilă pentru problemele autentice rămase nu poate fi un „război al curților”. Este precizia întrebării. Cu cât întrebarea este mai distinctă de ceea ce Curtea a soluționat deja, cu atât dialogul este mai legitim. Cu cât este mai apropiată de o simplă solicitare de reconsiderare a rezultatului, cu atât justificarea unei noi trimiteri devine mai slabă.

10. Taricco ca metodă

În acest sens restrâns, putem vorbi despre o metodă Taricco. Nu ca doctrină formală. Ci ca succesiune intelectuală: se identifică regula europeană deja stabilită; se aplică în cauza națională; se izolează consecința juridică pe care regula existentă nu o clarifică; se verifică dacă jurisprudența Curții oferă deja răspunsul; iar, dacă nu îl oferă și problema este determinantă, se formulează o nouă trimitere asupra punctului distinct. Această metodă este exact opusul unei rezistențe judiciare mascate. Ea începe prin acceptarea autorității hotărârii existente.

11. De ce lecția este relevantă după Lin II

După Lin II, spațiul pentru noi întrebări este, în mod firesc, mai restrâns decât după Lin I. Curtea a clarificat mult. Aceasta este realitatea. Dar tocmai de aceea întrebările eventual rămase trebuie să fie mai precise, nu abandonate doar pentru că domeniul a devenit jurisprudențial dens.

Problema celor trei momente temporale, calificarea autonomă a efectului neaplicării, criteriul exact al unei eventuale diferențe de tratament și statutul temporal al constatării riscului sistemic trebuie evaluate fiecare prin testul propriu: este aceasta problema pe care Curtea a soluționat-o deja? Dacă da, analiza se încheie. Dacă nu, Taricco ne amintește că dreptul Uniunii conține chiar mecanismul prin care problema poate fi clarificată.

12. Concluzie

Taricco nu furnizează soluția pentru Lin. Furnizează lecția instituțională. O primă hotărâre preliminară trebuie respectată. Dar respectarea ei nu presupune extinderea răspunsului dincolo de problema pe care Curtea a soluționat-o. Atunci când aplicarea acelei hotărâri face vizibilă o dificultate distinctă, dreptul Uniunii nu cere judecătorului național nici să o ignore, nici să o soluționeze prin propria extensie a jurisprudenței Curții. Îi oferă art. 267 TFUE. Din această perspectivă, poate că cea mai importantă lecție a saga Taricco este una foarte simplă: dialogul jurisdicțional nu începe pentru că judecătorul național refuză răspunsul Curții. Uneori începe tocmai pentru că îl ia suficient de în serios încât să întrebe unde se termină.

 

 

XI. Concluzii.

După Lin II: între autoritatea răspunsului și legitimitatea întrebării Jurisprudența Lin a schimbat profund modul în care trebuie analizată prescripția răspunderii penale în cauzele care intră în domeniul protecției intereselor financiare ale Uniunii.

După Lin II, unele lucruri sunt clare și trebuie tratate ca atare. Art. 325 alin. (1) TFUE impune instanțelor naționale, în condițiile stabilite de Curtea de Justiție, să lase neaplicat standardul național rezultat din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți atunci când aplicarea acestuia ar extinde retroactiv efectele regimului mai favorabil privind întreruperea prescripției și ar exacerba riscul sistemic de impunitate identificat de Curte.

Lin II a clarificat, de asemenea, că standardul român privind aplicarea globală a legii penale mai favorabile în materia calculului prescripției nu poate fi asimilat pur și simplu garanției lex mitior consacrate autonom de ultima teză a art. 49 alin. (1) din Cartă. A clarificat problema lex tertia. A confirmat caracterul obligatoriu al constatării privind riscul sistemic. Și a respins argumentul potrivit căruia lipsa unor criterii naționale care să permită judecătorului român evaluarea individuală a acestui risc ar împiedica aplicarea obligației rezultate din Lin. Aceste răspunsuri există. Un studiu juridic serios nu poate începe prin a le ocoli. Dar tocmai acceptarea lor permite formularea întrebării care a stat la baza acestei analize: Ce anume a soluționat Curtea și ce anume nu rezultă încă, în mod necesar, din ceea ce a soluționat? Această distincție este esențială.

1. Lin II nu trebuie nici minimalizată, nici extinsă dincolo de propriul răspuns

Există două moduri simetric greșite de a citi o hotărâre preliminară.

Primul este acela de a-i diminua autoritatea pentru că soluția nu corespunde standardului național ori rezultatului considerat preferabil.

Al doilea este acela de a-i extinde autoritatea asupra unor probleme pe care hotărârea nu le-a examinat, numai pentru că acestea aparțin aceluiași domeniu.

Primatul dreptului Uniunii îl exclude pe primul. Rigoarea interpretării juridice ar trebui să îl excludă pe al doilea. Lin II trebuie, așadar, citită exact.

Curtea a delimitat conținutul autonom al lex mitior din art. 49 alin. (1) în materia regulilor privind calculul prescripției. Dar din această delimitare nu rezultă automat răspunsul la orice altă problemă care poate apărea sub art. 49.

Curtea a confirmat obligația de neaplicare. Dar calificarea normei neaplicate și calificarea tuturor efectelor juridice pe care neaplicarea le produce nu sunt, conceptual, aceeași operațiune.

Curtea a confirmat existența riscului sistemic. Dar natura juridică a unei constatări prospective de risc, persistența sa temporală și condițiile în care eventuale modificări substanțiale ale bazei factuale ar putea deveni relevante reprezintă probleme diferite de simpla contestare a constatării inițiale.

Iar faptul că Lin II există nu transformă, prin el însuși, orice întrebare ulterioară privind art. 325 și art. 49 într-un acte éclairé. Acte éclairé presupune că problema juridică a fost deja lămurită. Nu doar că există o hotărâre privind o problemă apropiată.

2. Cele trei momente temporale au făcut vizibilă problema centrală

Separarea analitică între T1, T2 și T3 ne-a permis să vedem mai precis dificultatea. La T1 există regimul juridic aplicabil la momentul relevant al faptei. La T2 intervine, înaintea soluționării definitive, un regim național mai favorabil. La T3, obligația rezultată din dreptul Uniunii impune neaplicarea efectului favorabil al lui T2 și valorificarea regimului pe care Lin îl consideră aplicabil. Lin II privește cu o forță deosebită raportul T1–T3. Regula întreruperii exista la T1. Prin urmare, recunoașterea efectului său la T3 nu introduce pur și simplu o condiție juridică inexistentă la momentul relevant. Acesta este un argument puternic și nu trebuie diminuat. Dar existența lui T2 ridică o problemă diferită. Nu dacă standardul român privind prescripția trebuie transformat, împotriva Lin II, într-un lex mitior european. Răspunsul Curții este clar. Ci dacă T2 poate avea vreo relevanță pentru analiza unei alte dimensiuni a principiului legalității: efectul retrospectiv mai sever produs asupra condițiilor răspunderii penale. Poate că răspunsul va fi negativ. Poate că T1 constituie singurul reper relevant pentru această garanție. Dar această concluzie trebuie să rezulte din interpretarea art. 49. Nu din simpla redenumire a întrebării drept „lex mitior”. Aici se află una dintre problemele pe care prezentul studiu le lasă deliberat deschise.

3. Taricco nu oferă răspunsul, dar împiedică închiderea prematură a întrebării M.A.S. și M.B. nu poate fi transplantată mecanic în contextul românesc. Lin II însăși ne împiedică să facem acest lucru.

Dar Taricco II rămâne relevantă pentru un motiv mai profund. Ea demonstrează că obligația de neaplicare întemeiată pe art. 325 TFUE poate necesita examinarea efectului concret pe care neaplicarea îl produce asupra principiului legalității. Aceasta este lecția materială. Există însă și una instituțională.

Taricco I nu a fost ignorată de instanța constituțională italiană. Aplicarea ei a făcut vizibilă o problemă suplimentară. Această problemă a fost trimisă Curții. Iar Curtea și-a precizat propria jurisprudență. În această privință, Taricco și Lin aparțin aceleiași culturi juridice: aceea în care autoritatea hotărârii preliminare și continuarea dialogului nu se exclud.

4. Egalitatea nu poate fi redusă la Italia versus

România Comparația dintre cele două trasee jurisprudențiale produce intuitiv o întrebare privind egalitatea. Dar forma juridică a întrebării nu este: de ce Italiei i s-a permis ceea ce României i s-a refuzat? Statele nu constituie comparatorul relevant pentru art. 20 din Cartă. Comparatorii sunt persoanele cărora li se aplică dreptul Uniunii.

De aceea, problema este dacă persoane aflate în situații comparabile din perspectiva art. 325 și art. 49 suportă consecințe diferite și, dacă da, care este diferența juridic relevantă care justifică tratamentul distinct.

Poate fi conținutul diferit al garanției invocate.

Poate fi situația normativă existentă la T1.

Poate fi imposibilitatea însăși de a considera situațiile comparabile.

Poate interveni intensitatea riscului sistemic. Nu am pretins să stabilim aici răspunsul. Dar analiza egalității are o funcție importantă chiar înaintea răspunsului: obligă la identificarea criteriului. Iar într-o ordine juridică bazată pe egalitatea în fața legii, diferența de tratament trebuie să poată fi explicată juridic, nu doar observată jurisprudențial.

5. Riscul sistemic rămâne cea mai neobișnuită piesă a mecanismului

Probabil cea mai interesantă problemă revelată de Lin privește însă noțiunea de risc sistemic de impunitate. În originea sa, riscul este o constatare asupra realității. Privește efectul anticipat al unei configurații normative asupra unui ansamblu de cauze.

În Lin, această constatare dobândește însă o funcție normativă decisivă: justifică obligația de neaplicare a unui standard național de protecție.

Lin II confirmă că instanțele naționale nu trebuie să reevalueze individual existența acestui risc.

Dar concluziile avocatului general Campos Sánchez-Bordona au făcut vizibilă o dificultate suplimentară. În aprecierea sa, datele prezentate ulterior nu confirmau temerea privind riscul sistemic, iar diferența de intensitate dintre riscul asociat celor două standarde naționale apărea insuficient demonstrată.

Marea Cameră a apreciat însă că acele statistici nu erau de natură să modifice constatarea făcută anterior.

Ambele afirmații trebuie păstrate. Între ele se află o problemă doctrinară importantă: ce statut juridic dobândește o constatare de risc sistemic după ce a fost făcută și în ce condiții, dacă există asemenea condiții, evoluția ulterioară a realității poate deveni relevantă pentru efectele sale?

Nu avem suficiente elemente pentru a afirma că riscul nu a existat.

Nu avem suficiente elemente pentru a susține că datele pe care s-a întemeiat constatarea au fost false. Și nu ar fi riguros să o facem.

Dar putem observa că transformarea unei predicții sistemice într-o premisă normativă obligatorie ridică probleme proprii privind actualitatea, verificabilitatea și durata justificării.

6. Lin III confirmă că dialogul nu este închis

Cauza C-496/25 este importantă tocmai pentru că demonstrează că însăși Înalta Curte a considerat necesar să continue dialogul după Lin I.

Cronologia impune însă precauție. Lin III a fost sesizată înaintea pronunțării Lin II. Prin urmare, unele dintre problemele formulate acolo pot fi deja, total sau parțial, clarificate de hotărârea Marii Camere din 2026. Altele rămân distincte. Iar aplicarea Lin II poate face vizibile probleme care nici măcar nu puteau fi formulate în aceeași manieră la momentul sesizării Lin III. Din acest motiv, existența unei cauze pendinte nu poate fi utilizată nici ca răspuns anticipat, nici ca argument pentru suspendarea oricărei analize naționale. Ea demonstrează un singur lucru, dar unul important: dialogul jurisdicțional asupra consecințelor Lin continuă.

7. Rolul judecătorului nu este nici rezistența, nici automatismul

Poate că aici se află concluzia instituțională principală a întregului studiu.

Judecătorului național nu i se cere să aleagă între supunere mecanică și rezistență.

I se cere ceva mai dificil: să distingă.

Să distingă dreptul intern de dreptul Uniunii.

Să distingă norma de efectul aplicării sale.

Să distingă problema deja soluționată de problema nouă.

Să distingă acte éclairé de simpla asemănare dintre două întrebări.

Să distingă o îndoială juridică autentică de dezacordul cu o soluție deja pronunțată.

Și să distingă, în final, mecanismul competent pentru fiecare dintre aceste dificultăți.

Dacă problema este una de drept intern și sunt îndeplinite condițiile legale, mecanismele naționale de unificare își păstrează funcția.

Dacă problema privește interpretarea dreptului Uniunii și răspunsul nu rezultă cu suficientă claritate din jurisprudența existentă, art. 267 TFUE rămâne instrumentul firesc al cooperării jurisdicționale. Cele două mecanisme nu concurează. Ele operează la niveluri diferite ale aceleiași exigențe de coerență juridică.

8. O nouă întrebare nu este o cale de atac

Trebuie spus la fel de clar ceea ce acest studiu nu propune. O nouă trimitere preliminară nu poate fi utilizată pentru a solicita Curții, sub o altă formulare, același răspuns pe care l-a dat deja. Art. 267 TFUE nu este o cale de atac împotriva jurisprudenței CJUE. Dar nici autoritatea jurisprudenței CJUE nu transformă art. 267 într-un mecanism epuizat după prima hotărâre dintr-un anumit domeniu.

Lin II însăși este dovada acestei distincții. Problema nu este dacă o instanță poate întreba din nou. Problema este ce întreabă. Dacă întrebarea este identică, răspunsul există. Dacă problema este distinctă, relevantă și necesară soluționării litigiului, faptul că ea s-a născut din aplicarea unei hotărâri anterioare nu îi anulează caracterul juridic. Uneori îl explică.

9. Ceea ce rămâne

După toate aceste distincții, studiul nu ajunge la concluzia spectaculoasă că Lin este greșită.

Nici la concluzia opusă că orice dificultate a dispărut după Lin II.

Ajunge la ceva mai modest și, poate, mai util.

Există răspunsuri pe care Curtea le-a dat. Ele trebuie aplicate.

Există întrebări cărora răspunsul poate fi dedus suficient de clar din jurisprudența existentă. Ele nu trebuie retrimise.

Dar există și probleme pentru care simpla apropiere tematică de Lin II nu substituie demonstrația că răspunsul se află deja acolo.

Pentru acestea, dreptul nu oferă judecătorului doar două posibilități — să presupună răspunsul sau să ignore problema. Îi oferă dialogul. Și poate că tocmai acesta este lucrul cel mai important pe care saga Taricco și saga Lin îl spun împreună despre ordinea juridică europeană.

Primatul garantează unitatea dreptului Uniunii.

Legalitatea protejează limitele exercitării puterii punitive.

Egalitatea cere justificarea diferențelor.

Securitatea juridică cere previzibilitate.

Iar art. 267 TFUE creează spațiul instituțional în care aceste exigențe pot fi puse în relație atunci când răspunsul nu este evident.

Niciuna nu trebuie eliminată pentru ca celelalte să funcționeze.

În loc de încheiere

Prezentul studiu a fost construit deliberat sub forma unui dialog imaginar între juriști, nu ca simplu artificiu stilistic, ci ca metodă de analiză: fiecare răspuns este confruntat cu o nouă întrebare, fiecare certitudine cu propriile sale limite, iar concluzia nu este presupusă de la început, ci căutată prin succesiunea argumentelor și contraargumentelor. Forma urmează astfel, într-o anumită măsură, chiar teza studiului: în drept, ca și în dialogul jurisdicțional, întrebarea nu slăbește autoritatea răspunsului, ci contribuie la delimitarea lui.

Dreptul devine cu adevărat dificil nu atunci când regula lipsește, ci atunci când există mai multe reguli legitime care trag în direcții diferite.

Protecția intereselor financiare ale Uniunii este o asemenea exigență.

Primatul dreptului Uniunii este o asemenea exigență. Legalitatea penală este o asemenea exigență.

Aplicarea legii penale mai favorabile, în limitele domeniului său de protecție, este o asemenea exigență.

Egalitatea și securitatea juridică sunt asemenea exigențe.

Rolul judecătorului nu este să aleagă intuitiv între ele. Este să determine care operează, în ce domeniu și până unde. Lin II oferă răspunsuri importante.

Lin III arată că dialogul continuă.

Taricco arată că o jurisprudență poate fi precizată printr-o întrebare ulterioară fără ca autoritatea primei hotărâri să fie negată.

De aceea, într-o materie în care consecința ultimă nu este una abstractă, ci însăși existența sau stingerea răspunderii penale, exigența de claritate nu trebuie privită ca un obstacol în calea efectivității dreptului Uniunii. Ea face parte din statul de drept pe care același drept al Uniunii îl protejează.

Iar atunci când, după aplicarea tuturor răspunsurilor deja date, rămâne o problemă autentică de interpretare, întrebarea nu este un act de rezistență. Este instrumentul juridic prin care judecătorul refuză două tentații la fel de periculoase: să ignore dreptul Uniunii sau să îi atribuie un răspuns pe care Curtea nu l-a dat.

Dialogul jurisdicțional nu începe pentru că judecătorul național refuză răspunsul Curții. Uneori începe tocmai pentru că îl ia suficient de în serios încât să întrebe unde se termină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSE PRIMARE ȘI JURISPRUDENȚĂ

Saga Lin

- Lin I — CJUE, Marea Cameră, 24 iulie 2023, C-107/23 PPU, ECLI:EU:C:2023:606. Aceasta este hotărârea de bază: art. 325 TFUE, prescripția, lex mitior, riscul sistemic și standardul național de protecție. Lin I – dosarul complet și hotărârea pe InfoCuria⁠

- Concluziile AG Campos Sánchez-Bordona în Lin I — 29 iunie 2023, C-107/23 PPU, ECLI:EU:C:2023:532. Lin I – hotărârea și concluziile AG⁠

- Lin II — CJUE, Marea Cameră, 16 iulie 2026, C-280/25, ECLI:EU:C:2026:586. Este hotărârea pe care am construit mare parte din analiza noastră: legalitate, lex mitior, lex tertia, previzibilitate, risc sistemic. Lin II – hotărârea integrală pe InfoCuria⁠

- Concluziile AG Campos Sánchez-Bordona în Lin II — 18 decembrie 2025, C-280/25, ECLI:EU:C:2025:994. Lin II – concluziile AG și hotărârea, pagina oficială a cauzei⁠

- Pentru Lin II întrebările preliminare originale ale ÎCCJ, publicate în Jurnalul Oficial. Lin II – cererea de decizie preliminară a ÎCCJ, text oficial⁠

Lin III — C-496/25, sesizarea ÎCCJ din 18 iulie 2025, introdusă la CJUE la 21 iulie 2025. Lin III – rezumatul oficial integral al sesizării ÎCCJ⁠

Saga Taricco

- Taricco I — CJUE, Marea Cameră, 8 septembrie 2015, C-105/14, ECLI:EU:C:2015:555. Este originea liniei privind art. 325 TFUE, termenele de prescripție și „numărul considerabil” de fraude grave. Taricco I – hotărârea și dosarul oficial în limba română⁠

- Concluziile AG Juliane Kokott în Taricco — 30 aprilie 2015, C-105/14, ECLI:EU:C:2015:293. Taricco I – hotărârea și concluziile avocatului general⁠

- M.A.S. și M.B. — „Taricco II” — CJUE, Marea Cameră, 5 decembrie 2017, C-42/17, ECLI:EU:C:2017:936. Legalitate, previzibilitate și limita obligației de neaplicare. M.A.S. și M.B. / Taricco II – hotărârea oficială în română⁠

- Concluziile AG Yves Bot în M.A.S. și M.B. — 18 iulie 2017, C-42/17, ECLI:EU:C:2017:564. Taricco II – hotărârea și concluziile AG⁠ Celelalte hotărâri CJUE

- Euro Box Promotion și alții — CJUE, Marea Cameră, 21 decembrie 2021, cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, ECLI:EU:C:2021:1034. Importantă pentru art. 325, primat, standarde naționale și genealogia noțiunii de risc sistemic la care face ulterior trimitere Lin II. Euro Box Promotion – hotărârea oficială și dosarul cauzelor conexate⁠

- Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi — CJUE, Marea Cameră, 6 octombrie 2021, C-561/19, ECLI:EU:C:2021:799. Pentru art. 267 TFUE, acte clair, acte éclairé și obligația instanțelor de ultim grad de a sesiza CJUE. Consorzio Italian Management – hotărârea oficială⁠ Jurisprudența constituțională română

- CCR, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în M.Of. nr. 518 din 25 iunie 2018 — art. 155 alin. (1) C.pen., previzibilitate și întreruperea prescripției. CCR nr. 297/2018 – text integral, Portalul Legislativ⁠

- CCR, Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în M.Of. nr. 565 din 9 iunie 2022 — constatarea neconstituționalității art. 155 alin. (1) în ansamblul său și explicarea efectelor Deciziei nr. 297/2018. CCR nr. 358/2022 – text integral, Portalul Legislativ⁠

- CCR, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014 —pentru aplicarea globală a legii penale mai favorabile și interdicția construirii unei lex tertia. CCR nr. 265/2014 – text integral

- ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022. Pentru natura normelor referitoare la întreruperea prescripției și aplicarea mitior lex. ÎCCJ nr. 67/2022 – text integral, Portalul Legislativ⁠

- ÎCCJ, Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024 — Pentru raportul dintre Decizia nr. 67/2022 și Lin I și pentru problema actelor de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018. ÎCCJ nr. 37/2024 – text integral, Portalul Legislativ⁠.

 

Link-uri utile:

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document?source=showPdf.jsf&cid=3066085&dir=&docid=303991&doclang=en&mode=req&occ=first&pageIndex=0&part=1&text=&utm_source=chatgpt.com

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D280%252F25%2522&publishedId=C-280%2F25

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document?source=showPdf.jsf&cid=3066085&dir=&docid=303991&doclang=en&mode=req&occ=first&pageIndex=0&part=1&text=&utm_source=chatgpt.com

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/affair?sort=AFF_NUM-DESC&searchTerm=%2522C%252D561%252F19%2522&publishedId=C-561%2F19

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/affair?lang=EN&sort=AFF_NUM-DESC&searchTerm=%2522C%252D357%252F19%2522&publishedId=C-357%2F19

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D42%252F17%2522&publishedId=C-42%2F17

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/affair?lang=RO&sort=AFF_NUM-DESC&searchTerm=%2522C%252D42%252F17%2522&publishedId=C-42%2F17

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D105%252F14%2522&publishedId=C-105%2F14

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D105%252F14%2522&publishedId=C-105%2F14

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/affair?lang=RO&sort=AFF_NUM-DESC&searchTerm=%2522C%252D105%252F14%2522&publishedId=C-105%2F14

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/affair?lang=RO&sort=AFF_NUM-DESC&searchTerm=%2522C%252D105%252F14%2522&publishedId=C-105%2F14

https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ%3AC_202503867&utm_source=chatgpt.com

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D280%252F25%2522&publishedId=C-280%2F25

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D107%252F23%2522&publishedId=C-107%2F23

https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/affair?sort=AFF_NUM-DESC&searchTerm=%2522C%252D107%252F23%2522&publishedId=C-107%2F23

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/285578?utm_source=chatgpt.com

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/261709?utm_source=chatgpt.com

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/158344?utm_source=chatgpt.com

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/256074?utm_source=chatgpt.com