Înalta Curte de Casație și Justiție a motivat decizia prin care a stabilit că reprezintă mărturie mincinoasă fapta persoanei citate ca martor care, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă motivele audierii şi obligaţiile procesuale, și care, indiferent dacă a depus sau nu jurământul ori declarația solemnă, refuză să dea declarații. Este vorba despre Decizia nr. 54 din 23 martie 2026 pronunțată de Completul ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condus de președinta Secției penale a instanței supreme, judecătoarea Eleni Marcu (foto).

Sesizată fiind de Curtea de Apel București (sesizarea CAB poate fi citită la finalul articolului), Înalta Curte a stabilit că: „În interpretarea dispozițiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora s-a dispus sau s-a încuviințat audierea sa, precum şi obligaţiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului sau a declarației solemne, să dea declaraţii şi nu se află într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și art. 118 din Codul de procedură penală”.

Patru orientări jurisprudențiale

În motivarea Deciziei 54/2026, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ICCJ arată că există patru orientări jurisprudențiale exprimate de instanțe. Una în sensul existenței infracțiunii de mărtuire mincinoasă, o a doua în sensul comiterii eventual a infracțiunii de obstrucționare a justiției, o a treia în sensul că dacă refuzul de a da declarații intervine înainte de depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de obstrucționare a justiției, iar, dacă refuzul intervine după depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, o a patra în sensul că refuzul martorului de a da declarație, indiferent dacă refuzul a intervenit înainte sau după depunerea jurământului, reprezintă favorizarea făptuitorului.

Completul ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept explică faptul că dobândirea calității de martor nu este condiționată în niciun fel de depunerea sau nu a jurământului, textele legale ce reglementează audierea martorilor (art. 114 și următoarele din Codul de procedură penală) neimpunând o astfel de condiție. Așadar, orice persoană citată în calitate de martor în fața organelor judiciare are obligația de a se prezenta în fața organului judiciar, de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și de a spune adevărul.

Subliniind că obligația de a da declarații nu se naște din momentul depunerii jurământului sau a declarației solemne, ci rezultă din însăși calitatea procesuală de martor, ICCJ precizează că dacă s-ar admite că refuzul total de a face declarații nu ar atrage răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă, s-ar ajunge la o interpretare contrară scopului legii penale, întrucât s-ar crea un regim mai favorabil pentru martorul care refuză complet să declare, față de cel care oferă o declarație parțială sau mincinoasă, deși ambele conduite încalcă, în mod esențial, obligația legală de a spune adevărul.

Inalta Curte menționează că refuzul martorului de a da declarații în fața organului judiciar echivalează cu a „nu spune tot ce știe” și, prin urmare, constituie element material al laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar omisiunea de a spune tot ce știe cu privire la fapte sau împrejurări esențiale ale cauzei include și refuzul de a face orice fel de declarație, care echivalează cu ascunderea tuturor informațiilor pe care martorul le-a perceput și pe care le cunoștea la data audierii.

Redăm fragmente din Decizia nr. 54 din 23 martie 2026 pronunțată de Completul ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (documentul este atașat integral la finalul articolului):

„S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel București — Secția I penală prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: 'În interpretarea dispozițiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații?'

(...)

V. Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public și al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

37. Reprezentantul Ministerului Public a susținut că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât dispozițiile art. 273 din Codul penal sunt clare, iar sintagma 'nu spune tot ce știe' din cuprinsul articolului implică inclusiv refuzul de a declarație.

38. Inculpații și partea vătămată, prin apărători, au apreciat că sesizarea este admisibilă, în contextul în care practica judiciară este neunitară, fără a exprima un punct de vedere cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 273 din Codul penal.

VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

39. În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

40. O primă orientare exprimată de către curțile de apel și instanțele arondate acestora este în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, indiferent dacă a depus sau nu jurământul, să facă orice fel de declarații.

41. În argumentarea acestui punct de vedere, s-a arătat că nu prezintă relevanță momentul depunerii jurământului deoarece calitatea de martor 'nu se naște' odată cu depunerea jurământului, ci este o calitate atribuită de organul judiciar unei persoane care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Cu alte cuvinte, odată atribuită această calitate de organul judiciar unei persoane, aceasta devine titularul drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege pentru martori.

42. O a doua orientare este în sensul că fapta persoanei care este citată în calitate de martor și care, pur și simplu, refuză să facă orice fel de declarație nu constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă și ar putea întruni, eventual, elementele constitutive ale infracțiunii de obstrucționare a justiției în varianta refuzului de a pune la dispoziția organului de urmărire penală a datelor și informațiilor pe care le deține, indiferent dacă a depus sau nu jurământul.

43. O a treia orientare este în sensul că trebuie diferențiat în funcție de momentul depunerii jurământului, astfel că, dacă refuzul intervine înainte de depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de obstrucționare a justiției, iar, dacă refuzul intervine după depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

44. O ultimă orientare, singulară, a fost în sensul că refuzul martorului de a da declarație, indiferent dacă refuzul a intervenit înainte sau după depunerea jurământului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 din Codul penal.

(...)

XII.2. Asupra fondului sesizării

69. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații.

70. Dezlegarea problemei de drept supuse analizei se impune a fi examinată prin prisma a două coordonate: din perspectiva normei de incriminare, precum și din perspectiva normelor de drept procesual penal privind audierea martorilor.

71. Potrivit dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

72. Subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă este unul calificat, și anume martorul. Calitatea de martor reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția tipicității.

73. Dobândirea calității de martor nu este condiționată în vreun fel de depunerea sau nu a jurământului, textele legale ce reglementează audierea martorilor (art. 114 și următoarele din Codul de procedură penală) neimpunând o astfel de condiție.

74. Orice persoană citată în calitate de martor în fața organelor judiciare are, conform art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, următoarele obligații: de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței; de a spune adevărul.

75. Calitatea de martor este atribuită de organele judiciare, în situația în care se constată că respectiva persoană are cunoștință despre fapte sau împrejurări care constituie probă în cauza penală. Acest fapt derivă și din cuprinsul prevederilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, care stabilesc obligațiile ce revin oricărei persoane care este citată în calitate de martor, procedura de citare efectuându-se de organele judiciare și fiind anterioară momentului în care persoana își poate exprima acordul cu privire la formularea unei declarații în această calitate.

76. Din momentul dobândirii acestei calități, persoana devine titularul drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege pentru martori, inclusiv al obligației de a spune adevărul [art. 114 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală] și al obligației de a da declarații conforme cu realitatea [art. 120 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală].

77. În dezacord cu opiniile din doctrină, potrivit cărora nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă atunci când persoana refuză să depună jurământul și să aibă calitatea de martor, deoarece nu are în mod legal atribuită calitatea de martor, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că refuzul de a da declarații, chiar anterior depunerii jurământului, nu poate fi justificat prin lipsa acestui act formal, întrucât obligația de a da declarații nu se naște din momentul depunerii jurământului sau a declarației solemne, ci rezultă din însăși calitatea procesuală de martor.

78. În doctrină, s-a evidențiat și punctul de vedere potrivit căruia nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă nici atunci când persoana citată în calitate de martor refuză să facă orice fel de declarații după depunerea jurământului, considerându-se că legiuitorul a înțeles să sancționeze ca mărturie mincinoasă numai acele afirmații sau treceri sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea justiției în sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare.

79. O asemenea interpretare, respectiv că fapta martorului de a refuza să dea declarații nu este prevăzută de legea penală doar pentru că această modalitate nu este menționată ad litteram în cuprinsul dispoziției legale, cât timp se incriminează fapta de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale, poate determina, printr-o interpretare reductio ad absurdum, la o sancționare a faptei de a nu spune tot ce știe, dar la o achitare pentru fapta de a refuza să dea declarații.

80. Dacă s-ar admite că refuzul total de a face declarații nu ar atrage răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă, s-ar ajunge la o interpretare contrară scopului legii penale, întrucât s-ar crea un regim mai favorabil pentru martorul care refuză complet să declare, față de cel care oferă o declarație parțială sau mincinoasă, deși ambele conduite încalcă, în mod esențial, obligația legală de a spune adevărul.

81. Refuzul martorului de a da declarații în fața organului judiciar echivalează cu a 'nu spune tot ce știe' și, prin urmare, constituie element material al laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă.

82. Omisiunea de a spune tot ce știe cu privire la fapte sau împrejurări esențiale ale cauzei include și refuzul de a face orice fel de declarație, care echivalează cu ascunderea tuturor informațiilor pe care martorul le-a perceput și pe care le cunoștea la data audierii.

83. Nu pot fi asimilate refuzului de a declara neprezentarea nejustificată a martorului în fața organelor judiciare sau refuzul acestuia de prezentare, în cazul încălcării obligației de a se prezenta în fața organelor judiciare, Codul de procedură penală prevăzând aducerea martorului cu mandat de aducere, conform art. 265 alin. (1) din Codul de procedură penală, și aplicarea amenzii judiciare, potrivit art. 283 alin. (2) din Codul de procedură penală.

84. Important este momentul în care se dispune din oficiu ori se admite cererea unui subiect procesual de audiere a unei persoane în calitate de martor, fiind fără relevanță, din perspectiva condițiilor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal, dacă persoana a depus ori nu jurământul sau declarația solemnă atunci când își exprimă refuzul de a da declarații.

85. În consecință, nu se poate vorbi de refuzul de a avea calitatea de martor, în situația nedepunerii jurământului sau a declarației solemne, calitatea de martor fiind dobândită din momentul dispunerii din oficiu sau al încuviințării audierii sale.

86. Astfel, art. 114 alin. (2) și art. 119 din Codul de procedură penală, care reglementează mai multe etape care preced momentul în care persoanei citate i se solicită să depună jurământul sau, după caz, declarația solemnă, folosesc pentru desemnarea acestei persoane termenul de 'martor', ceea ce înseamnă că este dobândită această calitate procesuală anterior momentului procesual al depunerii jurământului sau, după caz, a declarației solemne.

87. Prin urmare, existența infracțiunii de mărturie mincinoasă nu este condiționată de depunerea jurământului sau a declarației solemne. Dacă legiuitorul ar fi dorit să sancționeze penal și nerespectarea obligației martorului de a depune jurământ ar fi prevăzut expres acest lucru, însă simpla lecturare a art. 273 alin. (1) din Codul penal relevă că realizarea elementului material al laturii obiective nu presupune ca o cerință esențială depunerea jurământului sau a declarației solemne anterior formulării de afirmații mincinoase sau omisiunii de a spune tot ceea ce știe.

88. Ca urmare a modificării dispozițiilor art. 119 alin. (2), art. 120 și art. 121 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Legea nr. 201/2023, organul judiciar este obligat să solicite martorului să depună jurământul sau declarația solemnă după parcurgerea procedurii prealabile, dar înainte de comunicarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de art. 120 alin. (1) din Codul de procedură penală.

89. Obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă are un rol de avertizare și responsabilizare a martorului asupra importanței relatărilor sale, urmărind înlăturarea eventualelor tendințe de a nu spune adevărul în totalitate, jurământul fiind astfel o garanție a sincerității martorului.

90. Obligațiile de a da declarații conforme cu realitatea și de a spune adevărul reprezintă îndatorirea esențială a martorului, care, în caz de încălcare, atrage răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă.

91. Dacă s-ar considera că fapta nu mai este tipică strict din considerentul că martorul nu a depus jurământul ori declarația solemnă, s-ar reglementa un drept absolut la tăcere al martorului, lipsind, astfel, de sens, atât incriminarea infracțiunii de mărturie mincinoasă în varianta omisivă, dar și întreaga jurisprudență europeană care a analizat în repetate rânduri dreptul martorului la tăcere doar în corelație cu dreptul persoanei de a nu se autoincrimina.

92. Lipsa depunerii jurământului sau a declarației solemne ar putea avea drept consecință doar afectarea fiabilității probei în cauza în care este administrată, depunerea jurământului sau a declarației solemne nereprezentând o condiție pentru tipicitatea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în varianta omisivă, constând în refuzul de a da orice fel de declarații într-o cauză.

93. Dacă martorul refuză nejustificat să dea declarații anterior momentului depunerii jurământului sau a declarației solemne, nu se poate afirma că, în acest caz, nu mai este titularul drepturilor și obligațiilor procesuale prevăzute de lege, acestea subzistând în continuare, întrucât calitatea sa de martor nu este condiționată de depunerea jurământului sau a declarației solemne, organul judiciar trebuind să îi pună în vedere consecințele juridice ale atitudinii sale procesuale.

94. Un alt aspect este și cel care rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, considerându-se că doar persoanele prevăzute limitativ și expres în aceste texte de lege au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor, celelalte persoane nefiind titulare ale acestui drept, ci ale obligațiilor de a spune adevărul și de a da declarații conforme cu realitatea.

95. Astfel, legiuitorul a prevăzut expres că au dreptul să refuze să fie audiate în calitate de martor persoanele obligate să păstreze secretul profesional sau confidențialitatea datelor de care au luat cunoștință în exercițiul profesiei, soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului, persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului și cele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau acelora dintre părinți și copii, dacă dovedesc că au conviețuit sau conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul.

96. Totodată, art. 118 din Codul de procedură penală prevede expres dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, acesta având dreptul să nu declare fapte și împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina.

97. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor, deoarece nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal, trebuind să beneficieze de dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, similar suspectului/inculpatului, Curtea Constituțională făcând o distincție între 'martorul veritabil' și 'martorul suspect de facto' în Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020.

98. Prin Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal, nefiind un 'martor veritabil', ci un 'martor asimilat', pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă.

99. În plus, în dreptul național, pentru martorul care s-ar autoincrimina în declarația sa, este prevăzută garanția că aceasta nu poate fi folosită împotriva sa, dacă ulterior dobândește calitatea de suspect ori inculpat în aceeași cauză [art. 118 alin. (3) din Codul de procedură penală].

100. În situația în care martorul citat în cauză refuză, indiferent dacă a depus sau nu jurământul sau declarația solemnă, să facă orice fel de declarații, fără să fie incidente dispozițiile prevăzute de art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și art. 118 din Codul de procedură penală, sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

101. Prin reglementarea excepțiilor de la regula capacității de a depune mărturie, legiuitorul a restrâns practic sfera subiecților activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă, orice persoană citată ca martor și aflată într-una dintre situațiile în care legea îi acordă dreptul de a se opune audierii neputând fi trasă la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

102. Prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea Constituțională, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, s-a arătat că atunci când mărturia mincinoasă se săvârșește în modalitatea omisivă este necesar ca martorul să fi fost întrebat asupra împrejurărilor esențiale, întrucât numai în măsura în care i se atrage atenția, printr-o întrebare, asupra unei anumite împrejurări, își poate da seama că acea împrejurare este esențială și, prin urmare, că orice alterare a adevărului aduce atingere activității de înfăptuire a justiției, întrebarea expresă adresată, în acest sens, martorului constituind o condiție pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă.

103. Însă situația avută în vedere de către Curtea Constituțională nu este cea care face obiectul prezentei sesizări, și anume, refuzul total de a depune mărturie, ci cazul în care martorul este de acord să depună mărturie, dar refuză să răspundă la o întrebare privind o împrejurare esențială.

104. Întrucât refuzul de a fi ascultat intervine după parcurgerea procedurii prealabile, în cursul căreia martorului i se aduc la cunoștință, potrivit art. 119 alin. (2) din Codul de procedură penală, obiectul cauzei și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, se constată că omisiunea de a spune tot ce știe cu privire la aceste fapte sau împrejurări de fapt constituie mărturie mincinoasă chiar dacă martorului nu i-au fost adresate întrebări de către organul judiciar.

105. În varianta omisivă de săvârșire, martorul privează organul judiciar de date și informații pe care le cunoaște și care pot contribui la aflarea adevărului și prin aceasta creează o stare de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției.

106. Din analiza coroborată a prevederilor art. 114 alin. (2) lit. c), art. 120 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală și ale art. 273 alin. (1) din Codul penal rezultă faptul că mărturia mincinoasă incriminează, în fapt, încălcarea de către martor a principalei obligații care îi revine în procesul penal, și anume, de a da declarații conforme cu realitatea.

107. Pentru a-l determina să spună adevărul și pentru a sublinia importanța depoziției care i se solicită a fi dată, legiuitorul a prevăzut expres obligația martorului de a depune jurământul sau declarația solemnă înainte de audiere, apelându-se astfel la conștiința sa religioasă sau morală. În plus, organul judiciar îi atrage atenția că nerespectarea obligației de a furniza organului judiciar tot ceea ce cunoaște despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în procesul penal atrage răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

108. Spre deosebire de părți și de subiecții procesuali principali, în cazul cărora operează o prezumție de parțialitate, martorul se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului.

109. În cazurile expres prevăzute de lege, martorul poate invoca dreptul de a refuza să fie ascultat. Acest drept nu poate fi însă unul absolut, invocarea sa în afara cazurilor în care legea îi permite exercitarea sa fiind de natură să nesocotească voința legiuitorului, prin incriminarea faptei urmărindu-se să se ocrotească relațiile sociale privind înfăptuirea justiției care presupun o participare corectă și loială la proces a celor care au cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza respectivă.

110. Or, apărarea activității de înfăptuire a justiției ar fi iluzorie dacă respectarea principalei obligații procesuale care îi revine martorului, și anume, de a spune adevărul, ar fi lăsată la aprecierea titularului acesteia.

111. Este atributul organului judiciar să stabilească, în funcție de particularitățile cauzei, dacă refuzul de a da declarație, exprimat de martorul citat, reprezintă o exercitare a unui drept prevăzut de lege.

112. Cu privire la încadrarea juridică a faptei martorului de a refuza să dea declarații se constată că nu pot fi întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzute de art. 269 din Codul penal, și nici ale infracțiunii de obstrucționare a justiției, prevăzute de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal.

113. Prin Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a stabilit că infracțiunea de favorizare a făptuitorului nu poate fi reținută decât atunci când nu există alte incriminări speciale ale favorizării, cum este și mărturia mincinoasă. În cazul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției care, prin specificul lor, se pot prezenta ca formă aparte de favorizare, ele își păstrează autonomia, favorizarea are caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, între infracțiunea de favorizare a făptuitorului și cea de mărturie mincinoasă existând un raport de subsidiaritate de tipul infracțiune generală — infracțiune specială.

114. Dacă fapta prin care se acordă ajutor întrunește elementele constitutive ale unei alte infracțiuni contra înfăptuirii justiției, se va da prioritate normei speciale, prin cele două texte de incriminare fiind protejată aceeași valoare socială.

115. Refuzul martorului de a da declarații în legătură cu faptele și împrejurările esențiale ale unei cauze penale constituie o faptă tipică de mărturie mincinoasă săvârșită în varianta omisivă; acest refuz nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului, în condițiile în care se reține că martorul nu a comis și alte acțiuni concrete de ajutorare a făptuitorului, de natura celor care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

116. În privința infracțiunii de obstrucționare a justiției, subiectul activ nu este calificat, cum este subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar varianta omisivă, prevăzută de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, se referă la refuzul de a pune la dispoziție organului judiciar date, informații, înscrisuri sau bunuri deținute, solicitate expres, persoana fiind avertizată în prealabil asupra consecințelor faptelor sale, refuzul martorului de a da declarații neputând fi asimilat refuzului la care se referă norma de incriminare mai sus menționată.

117. Dacă refuzul de a furniza informații este reținut în sarcina unui martor, se poate reține infracțiunea de mărturie mincinoasă (dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 273 din Codul penal), iar nu obstrucționarea justiției.

118. Raportând cele expuse la situația la care se referă întrebarea prealabilă, se constată că, din momentul în care martorului i se aduc la cunoștință de către organul judiciar faptele sau împrejurările de fapt care fac obiectul probațiunii și cu privire la care urmează să fie audiat, precum și obligațiile procesuale, refuzul de a fi audiat, în măsura în care nu se întemeiază pe o dispoziție legală care să îi confere acest drept, întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în varianta omisivă prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal”.

* Cititi integral Decizia nr. 54 din 23 martie 2026 pronunțată de Completul ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

* Cititi incheierea Curții de Apel București de sesizare a Completului ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept