Lumea Justiţiei publică pasaje din încheierea pronunţată de către judecătorul Mihai-Paul Cozma (foto 2) de la Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 6008/2/2025/a1, în care procurorii Marius Iacob şi Gheorghe Cornescu de la Parchetul General l-au trimis în judecată pe Călin Georgescu (foto 1) pentru presupuse fapte de comunicare de informații false și complicitate la tentativă de comitere a unor acțiuni împotriva ordinii constituționale. 

De data aceasta, veți vedea cum argumentează judecătorul Cozma excepțiile ridicate de către inculpați în legătură cu două dintre cele mai importante probleme ale rechizitoriului (pe care și Luju le-a semnalat, în mai multe articole): necompetența PICCJ (pe motivul că dosarul ar fi trebuit instrumentat de către DIICOT) și încălcarea principiului privind controlul ierarhic, pe motiv că actul de acuzare a fost semnat de către procurorul Ioan Șandru (adjunctul Secției de urmărire penală din Parchetul General), iar nu de către șeful SUP Remus-Iulian Popa.

Cu privire la prima chestiune, magistratul CAB susține că necompetența materială a fost invocată de către inculpați în faza de urmărire penală, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, ICCJ respingând-o de două ori. Totodată, Paul Cozma amintește că inițial dosarul a vizat o faptă de favorizare a făptuitorului presupus comisă de către judecătoarea Adriana Stoicescu de la Curtea de Apel Timișoara – faptă pentru care tandemul Iacob-Cornescu a dat clasare fără ca urmărirea penală in rem să se transforme în UP in personam. Chiar și așa, adaugă judecătorul Cozma, Legea nr. 49/2022 (prin care a fost desființată SIIJ) nu obligă explicit ca Parchetul General sau parchetele curților de apel să decline dosarele la alte unități în momentul în care a fost emisă o clasare cu privire la o faptă pentru care PCA-urile și PICCJ erau competente în mod normal.

În legătură cu semnătura procurorului Ioan Șandru pe rechizitoriul nr. 6720/284/P/2024 (în locul șefului SUP Remus Popa – vezi facsimil), magistratul CAB constată că în acea zi Remus Popa era în concediu, Șandru ținându-i locul, iar Hotărârea Secţiei pentru procurori a CSM nr. 1106/2023 permite semnarea rechizitoriilor de către adjuncţi în astfel de situaţii.

În fine, judecătorul Cozma contrazice argumentul că procurorul Popa întocmise acte de urmărire penală în dosar (și deci procurorul ierarhic superior care ar fi trebuit să confirme rechizitoriul ar fi fost Alex Florența, nicidecum Ioan Șandru) prin contraargumentul că, în realitate, Remus Popa nu făcuse altceva decât să semneze procesul-verbal de autosesizare – care nu poate fi considerat act de urmărire penală.

Redăm principalele pasaje din încheierea CAB (o vom prezenta integral într-o ediție viitoare):

„Competența procurorului

Excepţia având ca obiect necompetenţa materială a procurorului din cadrul Secţiei de urmărire penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost invocată de toţi inculpaţii trimişi în judecată în prezentul dosar.

Sintetizând susţinerile părţilor, s-a arătat că procurorul anume desemnat potrivit Legii nr. 49/2022 din cadrul P.Î.C.C.J. – Secția de urmărire penală, nu avea competenţa de a efectua urmărirea penală și de a sesiza instanța prin rechizitoriul din data de 15.09.2025, fiind incidentă sancțiunea nulității absolute (art. 281 alin. 1 lit. b1 Cod procedură penală) a actelor de urmărire penală și a actului de sesizare a instanței.

Procurorul anume desemnat din cadrul P.Î.C.C.J. nu avea competența materială de a efectua urmărirea penală cu privire la infracțiunile contra securității naționale, chiar reunite cu o infracțiune dată în competența sa după calitatea persoanei, competența ratione materie revenind în mod exclusiv, potrivit art. 11 alin. 1 pct. 2 din OUG nr. 78/2016, procurorului DIICOT.

Totodată, odată dispusă clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b) teza I și II Cod procedură penală pentru infracțiunea atributivă de competență, respectiv cea de favorizare a făptuitorului (art. 269 alin. 1 Cod penal) presupus comisă de către judecător, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai avea abilitarea legală de a învesti instanța cu judecarea tentativei la infracțiunea de acțiuni împotriva ordinii constituționale (art. 32 Cod penal raportat la art. 397 alin. 1 Cod penal), care excedează competenței materiale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aflându-se în competența materială exclusivă a DIICOT.

Competența materială și după calitatea persoanei a organelor judiciare este reglementată prin norme de ordine publică, rațiune pentru care nerespectarea lor atrage cea mai severă sancțiune procesuală, anume nulitatea absolută.

Judecătorul de cameră preliminară reţine că, prevăzută iniţial ca fiind un caz de nulitate relativă, încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa după materie şi după persoană a organelor de urmărire penală a fost introdusă printre cauzele de nulitate absolută ca urmare a Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care s-a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

În prezent, după modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 201/2023, potrivit art. 281 alin. 1 litera b ind. 1, determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. (...)

Judecătorul de cameră preliminară reţine că, potrivit art. 3 din Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 martie 2022:

‘(1) De la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt de competenţa Secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi infracţiunile săvârşite de judecătorii şi procurorii, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de judecătorii Curţii Constituţionale a României.

(2) De la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt de competenţa parchetului de pe lângă curtea de apel şi infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale, tribunale militare şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe.

(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2), urmărirea penală se efectuează de procurori anume desemnaţi, pentru o perioadă de 4 ani, potrivit procedurii prevăzute de prezenta lege, denumiţi în continuare procurori anume desemnaţi.

(4) Procurorii anume desemnaţi efectuează urmărirea penală şi în alte cauze decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2) de competenţa Secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a parchetelor de pe lângă curţile de apel.

(5) Procurorii anume desemnaţi efectuează urmărirea penală şi în situaţia în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1) şi (2), sunt cercetate şi alte persoane, dacă din motive temeinice privind buna desfăşurare a urmăririi penale, cauza nu poate fi disjunsă.

(6) În situaţia în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (2), sunt cercetate şi alte persoane pentru care, potrivit legii, competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmărirea penală se efectuează de procurorii anume desemnaţi potrivit prezentei legi din cadrul Secţiei de urmărire penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Este de menţionat în primul rând că, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, procurorii aveau calitatea cerută de lege de procurori anume desemnaţi să efectueze urmărirea penală.

În continuare, judecătorul de cameră preliminară reţine că, potrivit art. 3 alin. 5 din Legea nr. 49/2022, procurorii anume desemnaţi efectuează urmărirea penală şi în situaţia în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1) şi (2), sunt cercetate şi alte persoane, dacă din motive temeinice privind buna desfăşurare a urmăririi penale, cauza nu poate fi disjunsă.

Competența personală a Secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este întemeiată așadar pe dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 49/2022 iar prin alineatul 5 al aceluiași articol se instituie un caz de prorogare legală de competență, potrivit căruia procurorii anume desemnați efectuează urmărirea penală și în situația în care alături de magistrați sunt cercetate și alte persoane.

Dispoziţiile art. 3 alin. 5 din Legea nr. 49/2022 instituie un caz de prorogare legală de competenţă, aceasta presupunând extinderea competenţei organului de urmărire penală asupra unei cauze care nu intră în competenţa sa obişnuită.

Aşadar, de esenţa prorogării este extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă potrivit normelor obişnuite.

Din interpretarea legii rezultă că nu există nicio altă precizare sau condiţie referitoare la:

- natura infracţiunilor cu privire la care se efectuează urmărirea penală;

- calitatea persoanelor cercetate în cauză.

Aşadar, legea este cea care acordă o marjă largă de apreciere procurorului care instrumentează cauza, fără a impune vreo excepţie în raport de natura infracţiunilor şi de competenţa materială care revine, de regulă, structurilor de parchet specializate.

Cu alte cuvinte, din interpretarea textelor legale nu rezultă că situaţia în care procurorii anume desemnaţi efectuează urmărirea penală şi în alte cauze decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2) de competenţa Secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceştia se limitează strict la infracţiuni care sunt de competenţa acestei unităţi de parchet, care ar fi fost comise de către judecători sau procurori.

De asemenea, în faza de urmărire penală singurul organ judiciar abilitat să aprecieze oportunitatea disjungerii sau a reunirii cauzelor şi să dispună luarea măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a urmăririi penale este procurorul.

Efectuarea urmăririi penale într-o cauză care este dată în competența organelor specializate nu atrage sancţiunea nulităţii absolute din moment ce în cauză a intervenit un caz legal de prorogare a competenţei.

Potrivit art. 63 alin. 1 raportat la art. 44 alin. 1 Cod procedură penală – care se aplică şi în cursul urmăririi penale, în cauză a fost prorogată competența procurorului anume desemnat din cadrul P.Î.C.C.J., de același grad cu procurorul D.I.I.C.O.T., asupra infracțiunilor contra securității naționale.

Această concluzie este susţinută şi de doctrina în materie. În acest sens, s-a arătat în esenţă că atunci când fapta este comisă de magistrat împreună cu alte persoane, care faţă de calităţile deţinute ar atrage competenţa personală a altor unităţi sau structuri de parchet, Legea nr. 49/2022 a acordat competenţa efectuării urmăririi penale a întregii cauze procurorilor anume desemnaţi să soluţioneze cauze cu magistraţi (M. Udroiu, Sinteze de Procedură penală, Partea specială, Ediţia 6, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2025, Vol. 1, pg. 22).

Legea specială conferă procurorului o competență extinsă, autorizând preluarea cauzelor conexe, raportat la dispozițiile art. 43 Cod procedură penală, neexistând un impediment legal pentru reunirea unor cauze care ţin de competenţa obişnuită a D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.

De altfel, în jurisprudenţa instanţei supreme, chiar printr-o încheiere la care s-a făcut referire în cuprinsul cererilor şi excepţiilor (filele 73-75 vol. 4 inc. Potra, fila 30 vol. 2, inc. Panţa) – I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 164 din 14 martie 2019, s-a reţinut că prin dispoziţiile art. 11 alin. (1) pct. 1 – 4 din O.U.G. nr. 78/2016 nu s-a atribuit direcției o competență materială generală, ci una specială, cum rezultă din litera și spiritul legii.

Judecătorul de cameră preliminară reţine faptul că Legea nr. 49/2022 este ulterioară Deciziei nr. 302/2017, dar şi Deciziilor nr. 231/2021 şi nr. 380/2021 pronunţate de Curtea Constituţională, astfel încât la emiterea actului normativ legiuitorul a avut în vedere inclusiv deciziile în materie ale instanţei de contencios constituţional.

Judecătorul de cameră preliminară constată că legiuitorul a introdus o prevedere de natură a permite organului de urmărire penală să realizeze o cercetare completă a presupuselor infracţiuni care fac obiectul cauzei, atât cele care intră în sfera de competenţă a Secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi a altor infracţiuni care nu intră în competenţa sa materială, dar sunt comise în condiţii în care pentru buna înfăptuire a justiţiei este necesară reunirea cauzelor.

Practic, legea permite prorogarea competenţei organului de urmărire penală şi cu privire la infracţiuni care sunt de competenţa altor unităţi de parchet (D.I.I.C.O.T.), în cazul în care cercetarea lor nu se poate face într-un alt cadru procesual fără ca interesul bunei înfăptuiri a justiţiei să fie afectat.

Excepţiile formulate sunt neîntemeiate şi pornesc de la premisa fraudei la lege și a existenţei unui abuz de drept al procurorului, care şi-ar putea aroga competența de a efectua urmărirea penală în cazul oricăror infracțiuni, doar prin simpla reținere în concurs a unei infracțiuni de competența sa, pentru ca ulterior să dispună o soluție de netrimitere în judecată prin rechizitoriu pentru infracțiunea aflată în competența sa materială și să sesizeze instanța cu privire la celelalte infracțiuni concurente, care însă sunt de competența altui procuror.

Referitor la criticile vizând presupusa atragere în mod artificial a competenţei sau prelungirea în mod artificial a momentului de dispunere a unei soluţii de clasare, se observă că în cauză au fost desfăşurate în mod efectiv activităţi de cercetare şi au fost administrate probe pe parcursul urmăririi penale.

În cuprinsul răspunsului Ministerului Public la cererile şi excepţiile formulate, au fost explicate elementele pe baza cărora procurorul a dispus aceste măsuri şi s-a arătat că raportul de conexitate dintre cele două cauze a rezultat atât din legătura intrinsecă dintre faptele cercetate, aspect care a determinat consecințe în ceea ce privește obiectul probațiunii, cât și din relația dintre persoanele vizate.

Între infracțiunea de favorizare si infracțiunea favorizată (infracțiunea premisă) exista un raport de accesorialitate deoarece, în esență, favorizarea reprezintă o complicitate ulterioară la infracțiunea premisă, aspect ce creează o legătură obiectivă între cele două infracțiuni de natură a impune reunirea cauzelor.

În acest context, și probele necesare dovedirii infracțiunii de favorizarea făptuitorului nu puteau fi disociate de probele ce se impuneau a fi administrate pentru lămurirea faptei presupus săvârșite de inculpatul Călin Georgescu astfel că, în scopul investigării efective și eficiente a pretinselor acte de ajutor acordate făptuitorului, s-a apreciat ca fiind indispensabil accesul la probele vizând activitatea infracțională în ansamblul ei.

În cele din urmă, dispoziția de reunire a fost justificată de existența unor elemente care sugerau legătura dintre autori.

Astfel, pe de o parte, gravitatea extremă a tuturor acțiunilor concertate, ce aveau drept scop final răsturnarea ordinii constituționale, amploarea și diversitatea acestora, caracterul eminamente conspirat, lipsa oricăror precedente în materia metodologiei de cercetare a unei asemenea infracţiuni, iar pe de altă parte, faptul că asupra unui magistrat judecător din cadrul unei Curți de Apel plana suspiciunea de adeziune și implicare în îndeplinirea scopurilor presupus urmărite de inculpatul Georgescu, indiciile existenței unei interacțiuni strânse între aceștia, în urma căruia magistratul judecător ar fi urmat să aibă un rol fundamental în angrenajul instituțional imaginat de inculpat după preluarea pârghiilor de putere prin răsturnarea ordinii constituționale, au fost considerentele care au condus procurorii la adoptarea acestei modalități de instrumentare a cauzei.

În continuare, analizând succesiunea şi conținutul activităților de cercetare care s-au desfășurat sub acest aspect, judecătorul observă că în perioada 15 ianuarie – 1 septembrie 2025 au fost solicitate de către parchet și încuviințate de Înalta Curte de Casație și Justiție măsuri de supraveghere tehnică, încuviinţarea efectuării de percheziții domiciliare şi informatice, cu privire la presupusa faptă care ar fi fost săvârşită de către magistratul judecător, şi au fost efectuate audieri de martori.

Întemeiat pe dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. a, c, d, art. 139 alin.1, 2 Cod de procedură penală, în perioadele 15 ianuarie 2025 – 13 februarie 2025, 5 martie 2025 – 3 aprilie 2025, 4 aprilie 2025 – 3 mai 2025, cu autorizarea judecătorului din cadrul Înaltei Curți de Casaţie si Justiție, magistratul a fost supus măsurilor de supraveghere tehnică, constând în interceptarea comunicațiilor/ori a oricărui tip de comunicare la distanță, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor telefonice și a traficului de date efectuate de la și către postul telefonic utilizat, în supravegherea video, audio sau prin fotografiere și localizarea sau urmărirea prin mijloace fixe, și în pătrunderea în sediul Curții de Apel Timișoara, în vederea supravegherii video, audio sau prin fotografiere.

La data de 19 august 2025 a fost audiat, în calitate de martor, judecătorul vizat de cercetări, doamna Stoicescu Adriana Petronela (filele 20-21 vol. 3 d.u.p.).

Ulterior, la data de 22 august 2025, a fost audiată în calitate de martor Petrovici Georgeta Cătălina – filele 26-30 vol. 3 d.u.p.

De asemenea, procurorul de caz a solicitat judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța competentă încuviințarea efectuării unor percheziții domiciliare. Propunerea a fost admisă iar prin încheierea nr. 6/P din data de 26 august 2025, pronunțată în dosarul nr. 1807/1/2025 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, s-a încuviințat efectuarea unor percheziții domiciliare, printre altele, la imobilul din mun. Timișoara, unde locuiește fără forme legale Petrovici Georgeta-Cătălina (filele 71-112 vol. 3 d.u.p.). Organele de cercetare penală au efectuat percheziţia domiciliară la data de 29 august 2025, fiind ridicate un laptop și două memory stick-uri (filele 117-119 vol. 3 d.u.p.).

Prin ordonanța nr. 6720/284/P/2024 din data de 29 august 2025 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală (confirmată ulterior la data de 01.09.2025), s-a dispus autorizarea, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, începând cu data de 29 august 2025, ora 11:25 până la data de 31 august 2025, ora 11:25, a metodei speciale de supraveghere constând în accesul la un sistem informatic prin pătrunderea în sistemele informatice/mijloacele de stocare a datelor informatice ridicate cu prilejul percheziției imobiliare.

Pe baza acestor elemente, judecătorul constată că au fost desfăşurate în mod efectiv acte de cercetare şi au fost administrate probe pentru lămurirea aspectelor privitoare la infracțiunea de favorizarea făptuitorului până la data de 1 septembrie 2025, iar soluția de clasare a fost dispusă prin rechizitoriul din data de 15 septembrie 2025, drept pentru care nu se poate constata o prelungire artificială a momentului dispunerii unei soluții de clasare.

Este de menţionat că prin Încheierea din data de 03.02.2026, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2238/1/2025, a fost admisă plângerea formulată de persoana interesată Stoicescu Adriana Petronela împotriva soluţiei de clasare dispuse prin rechizitoriu şi s-a dispus schimbarea temeiului de drept al soluţiei din art. 16 alin. 1 lit. b în art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală.

Modificarea temeiului soluției de clasare dispuse faţă de magistratul judecător, în urma admiterii plângerii formulate conform art. 340 Cod procedură penală, nu schimbă concluzia expusă anterior și nici nu poate determina în mod retroactiv nulitatea actelor procesuale efectuate de procuror, competenţa analizându-se în raport de faptele şi calitatea persoanelor cercetate la momentul îndeplinirii actelor de procedură.

Regulile competenței personale se aplică încă de la momentul începerii urmăririi penale in rem, neavând relevanţă că magistratul din cadrul curții de apel nu a dobândit calitatea de suspect / inculpat.

Judecătorul de cameră preliminară constată că necompetenţa materială a fost invocată de către inculpaţi şi în faţa judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în faza de urmărire penală, excepţia fiind respinsă ca nefondată, ceea ce confirmă analiza efectuată anterior.

Atât Încheierea nr. 90 din data de 28 februarie 2025 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală în dosarul nr. 462/1/2025, definitivă prin Încheierea nr. 2/C din data de 13 martie 2025, pronunțată în dosarul nr. 522/1/2025, având ca obiect propunerea de luare a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Urmărire Penală, prin care a fost respinsă excepţia, cât şi încheierile ulterioare pronunţate de instanţa supremă şi care au avut ca obiect măsuri preventive, confirmă faptul că actele au fost întocmite de către procurorul competent după materie şi calitatea persoanei.

În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea competenţei parchetului specializat, cu consecinţa sancţiunii nulităţii absolute, prevăzută de dispoziţiile art. 281 alin. 1 lit. b ind. 1 din Codul de procedură penală. (...)

Legalitatea sesizării instanței

Conform art. 327 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală ‘Rezolvarea cauzelor’ – articol cuprins în capitolul V cu titlul ‘Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei’ al titlului I al părţii speciale a Codului de procedură penală, capitol distinct de capitolul IV ce reglementează ‘Efectuarea urmăririi penale’ – când urmărirea penală este completă, procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată (art. 327 lit. a) sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărirea penală (art. 327 lit. b). De asemenea, potrivit art. 328 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă urmărirea penală în cauza pe care o soluţionează s-a desfăşurat cu privire la mai multe fapte sau la mai multe persoane şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, conform art. 327 anterior menţionat.

Aşa fiind, la terminarea urmăririi penale, procurorul soluţionează cauza printr-un singur act, prin care dispune cu privire la toate faptele şi cu privire la toate persoanele, acest act constând fie într-un rechizitoriu, atunci când dispune atât trimiterea în judecată, cât şi clasarea sau renunţarea la urmărire penală, fie într-o ordonanţă, atunci când nu dispune trimiterea în judecată.

Potrivit art. 44 alin. 2 Cod procedură penală, competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.

Conform art. 63 alin. 2 Cod procedură penală, prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală, ceea ce conduce la concluzia că, dacă pe parcursul urmăririi penale procurorul dispune o soluţie de disjungere sau de clasare a cauzei, nu mai poate continua cercetările în cauza disjunsă.

Or, prevederile menționate anterior nu sunt incidente în ipoteza de faţă, întrucât soluţia de clasare a cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizare a făptuitorului s-a dispus prin rechizitoriu. Astfel, atât dispoziţia de trimitere în judecată cât și clasarea cauzei au fost realizate prin același act de procedură, respectiv prin rechizitoriul din data de 15.09.2025. În aceste condiții, rechizitoriul nu are natura unui act de urmărire penală ulterior soluției de clasare, ci a unui act de sesizare a instanței, respectiv un act procedural, care încorporează, simultan, două acte procesuale, respectiv dispoziția de trimitere în judecată și dispoziția de clasare. În aceste condiții, la momentul emiterii rechizitoriului nu a încetat competența materială a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Urmărire Penală, întrucât competența organului de urmărire penală nu poate înceta pentru o parte din actul de procedură, respectiv pentru dispoziția de trimitere în judecată, și să fie menținută pentru cealaltă parte a actului, respectiv pentru dispoziția de clasare. Dispoziţiile art. 63 alin. 2 rap. la art. 44 alin. 2 Cod procedură penală ar fi fost incidente numai în ipoteza în care s-ar fi dispus o soluție de clasare / disjungere anterior emiterii rechizitoriului, situație care nu se regăseşte în prezenta cauză.

De altfel, nu exista nicio obligaţie a parchetului să dispună la un anumit moment procesual disjungerea cauzei și cu atât mai puțin o soluţie de clasare înainte de administrarea materialului probator necesar lămuririi situației de fapt.

Mai mult, judecătorul de cameră preliminară reţine că rechizitoriul nu are natura unui act de urmărire penală, per se, întrucât acesta nu se poate emite decât după ce urmărirea penală este completă, fapt expres stipulat în art. 327 din Codul de procedură penală, fiind evident că organul care a efectuat urmărirea penală, până la momentul în care a apreciat că aceasta este completă, este singurul îndreptățit să emită rechizitoriul ca act de sesizare al instanței.

În aceste consecință, excepția necompetenței rationae materiae a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Urmărire Penală de a sesiza instanța prin rechizitoriu este neîntemeiată.

Argumentul invocat de inculpatul Panța Dan-Cristian în cadrul dezbaterilor, prin avocat, nu este întemeiat, întrucât în procedura prevăzută de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală procurorul procedează la remedierea neregularităţii rechizitoriului iar aceasta nu echivalează cu o nouă sesizare a instanței, care este deja învestită prin rechizitoriu.

Actul prin care procurorul remediază neregularităţile din rechizitoriu constituie corp comun cu rechizitoriul – ca act de sesizare a instanţei, fiind complinite şi remediate neregularităţile acestuia, şi nu echivalează cu un nou act de sesizare a instanţei.

Verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior

Cu privire la susţinerile inculpaţilor Georgescu Călin şi Lascu Bogdan-Florin sub acest aspect, judecătorul de cameră preliminară reţine, având în vedere răspunsul Ministerului Public, că rechizitoriul a fost confirmat de domnul procuror Şandru Ioan, în calitate de procuror-şef adjunct al Secţiei de urmărire penală, întrucât procurorul şef secţie se afla în concediu legal de odihnă.

Astfel, rechizitoriul nu a fost semnat de către domnul procuror Remus-Iulian Popa.

În aceste condiţii, sunt aplicabile prevederile articolului 25 alineatul (4), litera c) din Hotărârea Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106/2023 din 31 august 2023 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, modificată prin Hotărârea nr. 1201/2024, potrivit căruia ‘în cadrul Secţiei de urmărire penală procurorul-şef secţie adjunct exercită atribuţiile procurorului-şef secţie, în cazul absenţei sau al imposibilităţii exercitării funcţiei de către acesta’.

De altfel, procurorul-şef secţie nu a întocmit acte de urmărire penală, întrucât procesul-verbal de sesizare din oficiu are natura unui act de sesizare (art. 292 Cod procedură penală).

Aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, rechizitoriul este un act procesual complex, ce are în vedere aspecte referitoare la persoana trimisă în judecată şi la faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre acestea sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Cu toate acestea, întocmirea unui act de procedură sau a unor acte de procedură în cauză nu implică, de plano, subiectivitatea procurorului care le-a întocmit ori a procurorului ierarhic superior care verifică rechizitoriul întocmit de procurorul de caz (Decizie nr. 641/2021).

Faţă de aceste considerente, cererea este neîntemeiată.

De asemenea, inculpatul Lascu Bogdan-Florin a invocat nulitatea rechizitoriului din data de 15.09.2025 emis în dosarul de urmărire penală nr. 6720/P/2024 pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva încălcării prevederilor art. 328 alin. (1) Cod proc. pen. rap. la art. 8 Cod proc. pen., verificarea sub aspectul legalității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior nefiind una efectivă.

Cu privire la susţinerile inculpatului Lascu Bogdan-Florin, judecătorul de cameră preliminară reţine că dispozițiile articolului 328 nu indică vreun termen sau un standard la care să se raporteze verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior.

În același sens, susținerea inculpatului Panța Dan-Cristian că verificarea a avut un caracter pur formal este neîntemeiată și nu are vreun suport probator.

Sub aspectul faptului că, aparent, timpul de verificare alocat de procurorul șef ar fi fost unul scurt, cererile sunt nefondate, fiind evident că legea nu poate cuantifica temporal durata necesară fiecărui procuror ierarhic superior, în raport de complexitatea cauzei ori de experiența sa profesională, de a verifica legalitatea ori temeinicia unui rechizitoriu, iar pe de altă parte nu există criterii legale sau standarde de evaluare calitativă a procesului de verificare în sine”.