Știu că nu mai poţi cere unor oameni să se sacrifice pe altarul unei profesii care nu mai oferă nimic altceva decât frustrare şi oboseală, nervi şi epuizare.

Şi ură, extrem de multă ură. Justificată doar de mentalitatea strămoşească, plină (nu-i aşa?) de creştinismul mioritic – şi anume: „ba pe-a mă-tii”.

Trăim pe un pământ din care ura izvorăşte neîntrerupt, înjurăturile au devenit salutul obişnuit şi orice încercare de a explica, de a face lumină, de a aduce adevărul la iveală este înăbuşită, parcă, în sânge.

Oamenii nu mai vor să vadă, să asculte, să înţeleagă. Trăiesc pentru a urî, se hrănesc cu ură, respiră ură.

Noi, judecătorii, suntem o breaslă care dă examene până moare, citeşte non-stop, nu are voie să facă nimic altceva decât să stea îngropată în dosare.

Suntem oamenii care trebuie să cerem voie să trăim cât de cât normal, să ne exprimăm cât de cât liber. Să îndrăznim să facem ce ne taie capul? Exclus. Se aşteaptă de la noi doar să tăcem, să nu crâcnim, că, de, deonotologicul veghează.

Ni se cere să muncim, dacă se poate, 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână.

Concediu? Trebuie? Să stăm închişi în case, ca nu cumva (Doamne, fereşte!) să fim surprinşi la Auchan că ne salutăm cu un reclamant sau inculpat.

Oamenii ne urăsc pentru că muncim pe bani. Ar trebui, bănuiesc, să fim plătiţi în cartofi şi ceapă, ca să nu stricăm echilibrul dintre oamenii care îşi petrec vieţile învăţând şi oamenii care vieţuiesc în birtul din sat, aşteptând ca judecătorii, medicii, profesorii să le plătească ajutorul social.

Omenii ne urăsc pentru că avem pensii.

Ar trebui să fim plătiţi direct în pastile pentru tensiune şi nevroze, de mâncat nu ar mai trebui să mâncăm pentru că, oricum, am fost îmbuibaţi în timpul activităţii. Eventual, să primim, în loc de prima şi unica pensie, un copârşău modest, un loc de veci lângă gardul cimitirului. Dă-l dracului de judecător, că a stat cocoţat toată viaţa lui! Măcar în moarte să fie la periferie.

Pe oameni nu îi deranjează politicienii care îşi târăsc degeaba fiinţele prea pline de sine de colo colo, prin parlament şi birouri inutile, însoţiţi de secretare voluptuoase şi şoferi şmecheri, promovând legi cretine, minţind cu nonşalanţă, furând la greu (care mai discret, care mai agresiv), dar care ştiu să promită frumos.

Nu.

Pe oameni îi deranjează judecătorul, cel care a renunţat la viaţa normală pentru a îndrepta (atât cât îi permite legea făcută pe genunchi de politicianul semi analfabet) o societate profund strâmbă.

Iar oamenii îl urăsc pe judecător cu toată ființa.

Vor suferi justiţiabilii din pricina normării? Nu. Vor suferi şi suferă din pricina unor nenorociţi care, odată ajunşi la vârf, punând mâna pe pâine şi cuţit, îşi permit să îşi bată joc de o ţară întreagă, în aplauzele unora care nu sunt în stare să treacă strada fără a fi ghidaţi de AI.

Justiţiabilii nu suferă şi nu vor suferi din cauza judecătorilor. Suferă şi vor suferi din cauza minciunii, a degradării morale. A faptului că au fost manipulaţi să urască şcoala şi cartea şi, mai ales, să îi urască pe cei care aleg drumul drept, chinuitor şi obositor al educaţiei.

Nu pe noi ar trebui să ne urâţi şi înjuraţi. Dar dacă nu vă puteţi abţine, dacă asta va face fericiți și vă ține de foame, poate nu ar strica, înainte de a o face, să vă uitaţi în oglindă şi să vă întrebaţi: „Eu ce am făcut azi pentru ca, lângă mine, lumea să fie un strop mai curată?”

Pentru că eu ştiu ce fac zi de zi ca să îndrept, cât pot, strâmbăciunea şi urâţenia lumii. Şi, la fel ca mine, imensa majoritate a judecătorilor. Pe care voi îi urâţi – creştineşte, desigur.

Semnează: un judecător oarecare.