Mosmondeala din Ministerul Justitiei nu duce la nimic bun. Recent, ministrul Tudorel Toader, recunoscut profesor de Drept neacomodat inca cu ale administratiei, a declarat ca mai important este, pentru descongestionarea penitenciarelor, sa se lucreze la un proiect mai amplu, care sa aiba in vedere si masuri alternative, pentru ca doar o gratiere, partiala fiind, ar filtra doar prea putine persoane carora li s-ar deschide mai repede drumul spre libertate (dupa efectuarea a cel putin jumatate din pedeapsa), dar marile probleme ale sistemului raman. Asa e. Dar, zic eu, la Ministerul Justitiei e prea mare mosmondeala. Sau, cine stie, poate ca aceasta mosmondeala nu e din neputinta, ci dictata de interesele unora care populeaza de multa vreme institutia si care, personal, imi scapa (deocamdata!). Sau de teama strazii care a ajuns sa vrea sa faca nu doar agenda legiutorului, ci si continutul legislatiei. Ceea ce e de neconceput intr-un Stat de Drept.

In acest timp, in care ministrul vrea sa aduca schimbari benefice, dar nu prea se intampla nimic concret, o sa treaca si primavara. Si intre timp, in puscarii vor continua sa moara oameni despre care se stie ca au boli terminale, dar nimanui nu ii pasa. Stau si ma intreb cat de dezumanizata a ajuns sa fie aceasta societate in care traiesc si pe care, ani in urma, o credeam profund crestina, plina de empatie si inteligenta genetica si cum de s-a ratacit atata si nu mai gaseste drumul spre rezolvarea unor situatii din care Romania iese mai jumulita, mai saraca, umilita si anormala. Si pana cand?

In penitenciare, se stie, exista o lipsa acuta de spatiu. Exista mizerie, panica, gandaci, alimente din care se mai satura si sobolanii, exista lipsa de speranta si abrutizare. Exista dureri pentru care nu se dau in timp util medicamente, exista cronicizari ale unor boli pe care multi le capata in puscarie. Exista femei care au nevoie de o igiena aparte si nu o pot avea, exista obsesii, exista si suicid. Din ce in ce mai des. Nu are sens sa va luati dupa jurnalisti sau activisti asa-zis civici care n-au pasit nici macar o data in vreun spatiu de detentie, si nici dupa magistrati care habar nu au cum sunt "reeducati" condamnatii lor. Si mai exista ceva. Lipsa de aer natural necesar unei vieti nesupuse conditiilor inumane. Toate standardele europene arata ca un om incarcerat are nevoie de 4 metri patrati ca sa nu resimta acut aceasta lipsa ca pe un chin cotidian. Dar asta nu intereseaza prea mult. In Evul Mediu, se foloseau custi in care erau bagati oameni si pedepsiti sa fie supusi oprobiului public, atarnati in piete, ca exemplu de "asa nu". Nici acum nu suntem foarte departe de aceste file de istorie. Oprobiul public se manifesta totusi stilizat si incepe, dupa cum stiti, in multe cazuri, de la marslaluirea prin fata camerelor de luat vederi la fiecare chemare la DNA...

Vreau, insa, sa revin la subiectul "penitenciare". Pentru ca mi se pare ca se bate, nepermis, pasul pe loc. In toata aceasta "pauza meditativa", Romania pierde. Imagine, oameni si bani. Multi bani. Si va pierde si mai multi. Dar nu banii conteaza pana la urma. Ci OMUL. Fie el si condamnat. Un condamnat la privare de libertate, nu la moarte lenta si nu la moarte prin indiferenta. Este absurd sa spunem ca traim intr-o tara civilizata cand se petrec asemenea orori.

Am scris de foarte multe ori, in acesti 27 de ani de presa, despre penitenciare. Am fost in multe dintre locatiile de incarcerare romanesti. Am vazut ce este acolo, am ascultat povestile de groaza ale zilelor si noptilor din spatele gratiilor spuse si de oameni condamnati pentru ca meritau, si de altii care au fost pe nedrept incarcerati. Sa stiti ca suferinta celui nevinovat este infinit mai mare decat a celui care stie ca a gresit si ca trebuie sa ispaseasca acea pedeapsa. Am ascultat si oameni care, la putin timp dupa ce i-am intervievat, s-au sfarsit. Acolo, dupa gratii. Am incercat sa fac ceea ce tine de mine, de munca mea. Adica sa aduc aceste adevaruri in spatiul public, doar-doar se va intampla ceva. Doar-doar se vor modifica legile in asa fel incat Romania sa nu mai aiba condamnari la CEDO pentru conditiile de detentie si pentru tratamentele inumane. Am incercat tot ce mi-a stat in putinta ca jurnalist. Sa scriu exact cum este acolo, in puscarii, si sa arat neajunsurile sistemului. Asa a trecut timpul. O gramada de timp. Ireversibil. De cele mai multe ori, eu am scris, eu am auzit. Si asta m-a dezamagit profund si m-a intristat si m-a revoltat. Si am continuat sa scriu. Cum as putea altfel ajuta? In privinta acestui subiect, doar asa.

Am invins doar o data. Pe acest palier al dezvaluirilor, tragand un semnal de alarma, in urma cu ani de zile. Era vorba de perioada in care femeile nasteau in puscarii si copii lor purtau stigmatul acestei nasteri incarcerate toata viata. Nevinovatii copii ispaseau din prima clipa de viata, pana la un an, pedeapsa alaturi de mama lor condamnata. Si asta era crunt. Am luptat atunci pentru schimbarea regimului de detentie a femei gravide incarcerate. Am facut reportaje. Am devenit obsesia conferintelor de presa de la Ministerul Justitiei cu acest subiect. Colegii mei, cu state vechi in domeniul jurnalismului de investigatii stiu asta. Ministrul Justitiei de atunci probabil se saturase sa repet, ca o flasneta, ca e inuman tratamentul din penitenciar al femei gravide si apoi lauze. A cugetat si a luat aceasta decizie. Legea care privea regimul executarii pedepsei a fost modificata, astfel incat femeile condamnate sa nasca intr-un spital civil, dinafara penitenciarului, copilul ei sa ramana liber, femeia sa aiba parte de intreruperea de pedeapsa timp de un an pentru a putea alapta copilul si pentru a avea grija de el in spatiul familial si nu in comunitatea condamnatilor. Asta am reusit. Si e una dintre launtricele mele bucurii, pentru care nu am avut nevoie nici de premii, nici de recunostinta cuiva. Mi-am facut datoria de jurnalist, miscand ceva intr-un sistem impietrit, aducand o raza de lumina acolo unde ochii unor copilasi se propteau in gratiile usilor in cautarea sanului mamei si micii lor plamani respirau aerul contaminat al spatiului de detentie fara ca ei, ghemotoacele acelea pline de puritate sa aiba vreo vina. Poate ca reusita mea s-a datorat si faptului ca ministrul Justitiei de atunci era o femeie.

In schimb, lista frustrarilor mele profesionale e lunga. Si ea se leaga,fireste, si de subiectele din zona penitenciarelor.

Nu am reusit sa salvez viata unui detinut, chiar daca in urma unui reportaj facut de mine cu echipa Antenei 3 la penitenciarul Jilava, un reputat medic, profesorul Mihai Lucan de la Cluj, s-a oferit sa il opereze, ceea ce a si facut, prelungindu-i viata cu Dumnezeu stie cate zile si indepartandu-i macar cumplitele dureri! Nu am reusit sa schimb optica societatii si a reprezentantilor ei in asa fel incat sa inteleaga- pentru numele lui Dumnezeu!- ca in cazul unor condamnati cu boli aflate in stadiul terminal, legea ar trebui modificata in asa fel incat sa existe obligatia punerii in libertate deindata a celui caruia zilele ii sunt numarate. Din pacate, lumea nu a inteles ca un om aflat in stadiu terminal, atins de cele mai nemiloase boli fara a mai exista vreo sansa a vindecarii, nu mai are decat o singura dorinta. Sa aiba la capatai o lumanare si pe oamenii dragi lui, pe care sa-i poata strange in brate pentru ultima data. Pentru o astfel de modificare militez acum. Cat ii trebuie Ministerului Justitiei sa ceara o astfel de modificare?

In esenta, aici e vorba de viata si de moarte. Daca un detinut moare din lipsa de umanism a sistemului, dupa gratii, despre ce reinsertie se mai poate vorbi? Pedeapsa ramane fara subiect, fara scop, iar suferinta unei familii indurerate si tinuta departe de muribund este si ea o pedeapsa, nemeritata, aplicata implicit rudelor lui, oameni nevinovati, de un sistem al carui chip este mai monstruos decat al oricarei imaginabile bestii!

Scurt epilog

Construirea de noi penitenciare in timp ce, in cele vechi, se petrec aceleasi lucruri oribile, nu rezolva problema supraaglomerarii. Gratierea partiala e ceva, dar nu rezolva nici ea mare lucru. Cartea Alba privind suprapopularea penitenciarelor, emisa in urma cu un an de Comitetul European pentru Problemele de Criminalitate, este o sursa buna de inspiratie. Pentru reducerea recidivei, pentru reintegrare sociala, pentru reducerea suprapopularii inchisorilor, e nevoie urgenta de masuri non-privative de libertate ca alternativa la detentie, care sa fie aplicate inclusiv persoanelor condamnate care pot sa execute un rest de pedeapsa inafara penitenciarului. E nevoie de bune practici impuse sistemului penitenciar, e nevoie....de multe. Si de solutii luate rapid. Dar mai ales e nevoie de cap, nu de spada!

PS- Citeam candva, nu mai retin unde, ca societatile barbare aveau nevoie de sange, de moarte, ca cei care ucideau sa se simta mai puternici, mai vii! Eu cred ca Romania, tara mea, e plina de crestini care, in fata mortii, isi arata smerenia. Si bunatatea. Smerenia si bunatatea fac ca viata sa dea mai mult rod, mai multa frumusete si mult ravnitul echilibru. Ce ziceti? Sa mai sper? Orice schimbare vine din interior. Ce urmeaza e doar consecinta...