29 March 2024

"In mintea stramba si lucrul drept se stramba"
- parintele Arsenie BOCA

Jurisprudenta in ecuatia statului de drept

Scris de: Prof. univ. dr. Mircea Dutu | pdf | print

27 March 2017 14:13
Vizualizari: 4569

Acest cuvant, jurisprudenta tribunalelor, in acceptiunea pe care o avea in vechiul regim nu mai semnifica nimic in cel nou; el trebuie ignorat in limba noastra. Intr-un stat care are o constitutie, o legislatie, jurisprudenta tribunalelor nu este altceva decat legea, astfel ca va fi intotdeauna identitate de jurisprudenta”. Altfel decat pretindea Maximilien Robespierre, juristii francezi nu au eliminat din limba lor cuvantul 'jurisprudenta', folosindu-l mai departe si transmitandu-ni-l si noua in cursul istoricului secol XIX de care este legata marea opera de constructie a statului roman modern si de modernizare a dreptului romanesc. Ca si francezii, noi, romanii, intelegem prin „jurisprudenta” output-ul vietii practice a dreptului: vorbim, astfel, despre „culegeri” sau „repertorii de jurisprudenta” si despre „jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie”, chiar a curtilor de apel, intr-o problema de drept sau alta, niciodata insa despre jurisprudenta Baroului Bucuresti si cu atat mai putin despre cea a „societatii de avocati X”. Singur acest fapt ar fi de natura sa ridice un semn de intrebare asupra oportunitatii alegerii unui astfel de subiect ca obiect al randurilor de fata, si ne grabim sa inlaturam aceasta varianta de reactie chestionand insasi premisa de la care am pornit: altfel decat considera Robespierre, protagonistul unei Grande Terreur ramase de atunci model de trista nu doar amintire, ci din pacate si inspiratie pentru atati alti promotori ai revolutionarei regne de la loi, 'jurisprudenta tribunalelor' este altceva decat legea, asa cum legea este la randul ei altceva decat dreptul. De altfel, dintotdeauna raporturile dintre jurisprudenta si lege au fost marcate de ostilitate. Legea a fost concurata de catre jurisprudenta intr-un raport de forte intotdeauna fluctuant. Chiar autoritatea de lucru judecat, care are forta de adevar legal, a fost sfidata de legiuitorul excesiv. Dupa cum jurisprudenta insasi a putut fi denuntata ca „un izvor abuziv de drept”…


Daca in sens biblic pentru orice proces fundamentala a ramas intrebarea: ce este adevarul, pentru un conflict judiciar de azi prioritara pare a fi devenit: ce este si, mai ales, ce presupune statul de drept? Concept cu o evolutie complexa si al carui continut nu ne propunem a-l schita aici nici macar in linii mari, statul de drept inseamna mai mult si chiar altceva decat o „domnie a legii” abstracta, impersonala si autosuficienta. Asa cum ii arata insusi numele – status iuridicus – statul de drept este o stare juridica in care se afla oamenii insisi, mai precis una caracterizata prin „relatii juridice” (Montesquieu), nascute in viata reala a unei societati inainte de a fi recunoscuta de lege: o stare in care relatiile juridice exprima recunoasterea reciproca a oamenilor ca persoane in drept si in care solul juristului este acela de a asigura – si prin interpretarea legii, dar nu numai a ei – solutionarea justa a conflictelor intre oameni, asadar concretizarea punctuala a recunoasterii oamenilor ca persoane in drept ca realizare a dreptatii sau justitiei.

Phronesis, intelepciunea practica pe care romanii o vor traduce prin prudentia, scrie Aristotel intr-un fragment renumit din Etica Nicomahica, „nu poate fi nici stiinta, nici arta. Stiinta nu poate fi intrucat obiectul actiunii este susceptibil de schimbare, arta nu poate fi intrucat actiunea si productia apartin unor genuri diferite”. Desi cele mai des citate definitii din Digestele lui Justinian se refera la drept ca tehnica (ars boni et aequi) si la jurisprudenta ca stiinta (iusti atque iniusti scientia), termenul traditional care desemneaza cunoasterea juridica este iuris prudentia, iar motivul poate fi desprins cu usurinta din situarea activitatii practice a juristilor in contextul tipurilor de rationament descrise de acelasi Aristotel. Altfel decat rationamentele specifice stiintelor naturii, care pornesc de la premise certe pentru a ajunge la concluzii la fel de certe si care nu pot fi decat corecte sau gresite, rationamentele juristilor fac parte din categoria celor dialectice. In privinta unei probleme de drept, juristul se afla intotdeauna in fata mai multor solutii posibile, in sprijinul carora pot fi aduse argumente cu un temei la fel de relativ, la baza carora se afla mereu o autoritate in materie. Solutiile nu vor fi astfel mai niciodata in mod absolut corecte sau gresite, mai degraba probabile intr-o masura mai mica sau mai mare. Ca solutii ale unei probleme de drept, ele trebuie sa urmareasca insa intotdeauna dreptatea.

Nimic nou, am putea spune, de ce atunci atat de multa patima in razboiul dus de Robespierre impotriva jurisprudentei tribunalelor, a caror activitate – atunci ca si acum – nu consta in altceva decat in cautarea solutiilor drepte ale problemelor juridice. Raspunsul are de a face pe de o parte cu conceptia despre drept specifica Revolutiei franceze – dreptul este identificat cu legea, iar cantarirea argumentelor opiniilor si a argumentelor in vederea gasirii solutiei drepte ar fi trebuit sa se transforme in identificarea si aplicarea legii incidente, intocmai precum problemele de matematica sau fizica. Nu sunt putini nici astazi juristii care afirma despre drept cum ca acesta ar fi nici mai mult nici mai putin decat „matematica stiintelor sociale”, insa nu sunt deloc numerosi aceia care sunt constienti de faptul ca prin aceste cuvinte ei promoveaza o anumita conceptie despre drept, cristalizata definitiv undeva la cumpana dintre secolele XVII si XVIII si datorata fenomenului pe care cineva l-a numit „criza constiintei europene”. Intr-adevar, am spune, cu greu am putea intalni simptome mai pronuntate ale unei crize spirituale profunde decat incercarea de transformare a oamenilor in „atomi ai lumii sociale” si astfel obiecte de studiu pentru o „fizica sociala” ori in puncte legate intre ele prin liniile si figurile desenate de un geometru. Acolo unde regulile dreptului sunt gandite precum cele ale fizicii sau matematicii, problemele de drept trebuie sa-si gaseasca rezolvarile potrivit unor legi care nu pot avea nici ele o alta natura decat cele ale fizicii sau matematicii. Rezolvarea unei probleme de fizica sau matematica poate fi corecta sau gresita, dupa cum legile au fost corect sau gresit aplicate. Rezolvarea problemelor de drept trebuie sa fie insa dreapta sau justa, mai precis (si aici vedem limpede diferenta): cat mai dreapta, cat mai justa.

Istoria filosofiei dreptului din ultimele trei secole da marturie cu prisosinta despre amploarea acestei problematici, despre profunzimea crizei si despre eforturile depuse de teoreticienii dreptului pentru a iesi din ea. Unul dintre acestia, acum cateva decenii, a facut insa o observatie cum nu se poate mai interesanta. Pe cat de intense luptele de idei in teorie, pe cat de revolutionare schimbarile de paradigma ale gandirii teoretice (care devin din ce in ce mai dese o data cu trecerea timpului, astfel incat astazi am putea spune ca nu trece deceniu fara sa fim anuntati despre o noua revolutie in teoria dreptului), pe atat de lipsite de urmari consecintele acestor schimbari pentru viata practica a dreptului. O data ajunsi in tribunal, avocatii si judecatorii se comporta asa cum s-au comportat de cand lumea, mai precis de cand lumea dreptului asa cum inca il mai cunoastem a fost descoperita de catre juristii Romei antice. Avocatii argumenteaza fiecare solutia care, in opinia lor, este justa si de aceea trebuie adoptata de judecator; judecatorul cantareste aceste argumente dupa greutatea si autoritatea lor (intotdeauna avocatii vor aduce in sprijinul lor opiniile altor autoritati) si pronunta o hotarare care, dupa parcurgerea tuturor gradelor de jurisdictie, dobandeste o autoritate absoluta pentru acea problema (autoritatea lucrului judecat) si relativa pentru toate celelalte probleme similare. Unde este atunci legea? In randul argumentelor, beneficiind de o autoritate suficient de mare pentru ca hotararea sa fie pronuntata in numele ei (desi ne-am putea intreba, ce nume poate purta o lege de a carei esenta tine caracterul impersonal?), insa deloc absoluta, asa cum devenise inca o data evident o data de la aparitia comentariului care l-a intristat atat de tare pe Napoleon incat sa afirme ca mon Code este perdu. Avocatii specializati in materia succesiunilor, de pilda, pot da marturie, de altfel, despre problemele celebre ale acestui domeniu, cu zeci si sute (fara exagerare!) de solutii juste posibile ... ce va face legea? Va exclude fara echivoc unele dintre aceste rezolvari, le va face pe urmatoarele cateva zeci mai putin probabile, va intari alte cateva (zeci) si nu va spune nimic despre restul, lasand si pe mai departe gasirea solutiei juste in sarcina avocatilor si a judecatorilor.

La o adica, si spre a concluziona, se poate merge chiar mai departe. Fiind generala, abstracta si impersonala, neavand alt nume decat al poporului (in numele caruia, pe buna dreptate, alti judecatori, precum cei germani sau francezi, isi pronunta hotararile!), legea nu va spune niciodata nimic despre ceva anume. Asa cum spune in schimb Hegel, „trebuie ca legile sa fie manuite de judecatori; ceea ce importa este simtul lor de dreptate, precum si judecata lor, legea nu domneste, ci oamenii trebuie s-o faca sa domneasca; aceasta actiune este ceva concret, vointa omului, precum si judecata lui trebuie sa-si aduca aici contributia lor”. Daca asa stau lucrurile, daca asadar dreptul nu se identifica cu legea ca expresie a puterii, ci ia nastere gratie acestei contributii ca expresie a autoritatii, atunci si rolul avocatului poate ramane in continuare acela de mijlocitor al dreptatii. Nu este deloc greu sa ne dam seama ca acolo unde dreptul este matematica sau fizica, unde dreptatea este inlocuita cu legalitatea si autoritatea devine un accesoriu al puterii, avocatului ii este sortit rolul ingrat de simplu aparator al intereselor unei partii, pe scurt si brutal formulat: rolul unui simplu sofist. Abia acolo unde procesul este conceput si mai ales constientizat ca drum comun catre o solutie cat mai dreapta a unei probleme de drept, avocatul se poate intelege si trebuie sa se inteleaga pe sine ca progenitor al acestei solutii, formuland din perspectiva unei parti solutia dreapta a problemei, asa cum o va face si avocatul partii adverse. Nefiind vorba de probleme de fizica sau matematica, nici unul dintre avocati nu va propune o solutie falsa, iar masura de injustitie inerenta naturii partiale a perspectivei insesi va fi corectata de catre judecator – fara a putea fi insa niciodata total inlaturata in tribunalele acestei lumi. Chiar si relativa, solutia dreapta pronuntata de judecator ca sinteza a perspectivelor partiale cu care au contribuit avocatii va fi parte a acelui Bine despre care Platon, marele adversar al sofistilor, spunea ca „atunci cand iese la iveala, le este tuturor comun”.

In fine, dar nu in ultimul rand, deosebit de semnificativ, esenta celor expuse mai sus ar putea fi exprimata si din perspectiva istoriei printr-un citat din una din lectiile privind evolutia ideii de libertate, tinute in 1928 la Universitatea din Bucuresti, de Nicolae Iorga: „Daca nu este cineva rationalist, asculta in dreapta si-n stanga: are cineva o alta parere, acela poate aduce anumite sprijinuri pentru parerea lui… Rationalistul, insa, odata ce a pornit pe linia lui dreapta si a ajuns la concluzia lui, jertfeste o societate intreaga pentru afirmarea principiului. Asa a facut Robespierre, asa a facut Lenin in Rusia. Au fost cateva milioane de oameni care judecau altfel decat dansul? Decat sa verifice din nou concluziile sale, sa introduca o nuanta in ele, in cristalul acesta de cugetare, la care ajunsese, a preferat sa impuste milioane, ca sa nu ramana acolo decat cei care, intr-adevar, sau de frica, sau de ipocrizie, pentru a castiga locuri pe langa dansul, s-au facut a primi aceste concluzii.”

Comentarii

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

Vorbe de fumoar

Vorbe de fumoar – 28.03.2024 – Bomba cu fas a lui Kovesi

+ DETALII

FACEBOOK

Utlimele comentarii
Cele mai citite
LUMEA JUSTITIEI
Arhiva