Trimiteţi link-ul unui prieten prin e-mail

Nume prieten
Email prieten
Numele dvs.

Libertatea – vocatie sau drept?

Miercuri, 3 ianuarie 2018 15:14 | Scris de Adrian SEVERIN | pdf | print | email

1. Statisticile sunt zguduitoare: media condamnarilor la pedepsa cu inchisoarea in Romania este de sapte ori mai mare decat in UE. Suspectat de barbarie (pe buna dreptate, de altfel), legiuitorul roman, dar mai ales judecatorul roman, ar putea recurge (pana la o reforma structurala a legislatiei penale) la remediul liberarii conditionate. Chiar daca pedepsele sunt foarte lungi, executarea lor poate fi scurtata in functie de evolutia condamnatului de-a lungul unei perioade minime de viata in regim de detentie. Legea prevede – chiar daca intr-o redactare ambigua - acest remediu.


Penitenciarele sunt supraaglomerate, detinutii traiesc in conditii mizere, iar Romania risca sa plateasca o amenda substantiala din buzunarul cetatenilor ei ca urmare a ceea ce Europa considera a fi un comportament inuman, necivilizat, neconform standardelor morale ale secolului XXI. Aceasta in timp ce instantele refuza liberarea conditionata pe banda rulanta, invocand, alaturi de procuratura, motivele cele mai aberante; atunci cand pur si simplu arbitrariul nu este afisat fara jena.

Instantele sunt si ele supraincarcate de dosare. Multe dificile, ridicand probleme complicate de drept si de viata. Cele cateva mii de procese avand ca obiect liberarea conditionata, adauga pe umerii judecatorilor o povara inutila. Comisiile special organizate in penitenciare (comisii din care face parte si un judecator) sunt singurele care strang si evalueaza in cunostinta de cauza probe referitoare la comportamentul persoanelor private de libertate. Ajunse in instanta judecatoreasca, propunerile acestor comisii sunt admise sau respinse, practic fara nici o justificare. Procurorii - de ce, oare, o fi necesara prezenta lor? – cer, in virtutea unui automatism mostenit din regimul comunist, respingerea liberarii, fara sa fi putut investiga ceva si fara sa prezinte probe, dand numai interpretari speculative argumentelor trimise de penitenciare si reiterand prejudecati justitiariste. Judecatorii se conformeaza acestora, acreditand ideea ca, la urma urmelor, legea le confera posibilitatea de a acorda sau refuza libertatea; o posibilitate interpretata ca putere discretionara careia ii corespunde nu un drept, ci doar o vocatie la libertate a condamnatului. Asa sa fie, oare?

In cele ce urmeaza voi incerca sa raspund acestei intrebari.

2. Liberarea conditionata nu este o forma de gratiere, un act de clementa, ci o forma de executare a pedepsei in stare de libertate; daca nu chiar o forma de exercitare a dreptului la libertate. In consecinta, judecatorul investit cu competenta de a acorda libertatea conditionata este obligat sa se pronunte pe criterii de legalitate iar nu de oportunitate.

Aceasta inseamna ca instanta trage concluzia liberarii sau a refuzarii ei numai la capatul unui silogism juridic in cadrul caruia se porneste de la stabilirea situatiei de fapt pe baza de probe – pertinente, concludente, utile si legale – pentru ca apoi faptele, astfel dovedite, sa fie confruntate cu criteriile stabilite prin norma de drept.

In atare context principiul in dubio pro reo (ca principiu fundamental de drept penal) ramane aplicabil, cu intelesul ca daca nu exista nici o proba care sa fundamenteze, mai presus de orice dubiu rezonabil, convingerea ca beneficiarul liberarii conditionate nu este inca recuperabil in folosul societatii, adica nu este inca apt de reintegrare in societate ca om liber si cetatean cu drepturi depline, acesta trebuie eliberat, respectiv instanta este tinuta sa pronunte liberarea conditionata. Per a contrario, instanta nu poate refuza liberarea conditionata pe baza de speculatii, presupuneri sau deductii teoretice. In etapa executarii pedepsei, prezumtia de nevinovatie, ca aplicatie pe teren penal a principiului bunei – credinte, cu consecinta acordarii beneficiului dubiului, se exprima ca prezumtie a indreptarii, recuperarii si redobandirii capacitatii de integrare sociala. Aceasta prezumtie poate fi rasturnata numai prin proba contrara.

3. Hotararea instantei cu privire la liberarea conditionata nu este o hotarare constitutiva de drept – dreptul la libertate – ci una de constatare a indeplinirii conditiilor legale pentru exercitarea dreptului.

Fiecare persoana are dreptul fundamental la libertate. Acest drept poate fi restrans in anumite conditii prevazute de lege si se redobandeste tot in conditiile legii.

Libertatea nu este o vocatie, ci un drept. Liberarea conditionata in consecinta, nu este si nici nu poate fi nici ea o vocatie, ci tot un drept; un drept al carui exercitiu este afectat de modalitati – termen (constand in executarea unui procent minim din durata pedepsei) si conditii (atat suspensive cat si rezolutorii).

De altfel, stiinta dreptului nici nu cunoaste notiunea de “vocatie” ci numai pe acelea de “drept” si “obligatie”. Sintagma “instanta poate”, utilizata in textul de lege referitor la liberarea conditionata, nu se interpreteaza si nu are cum fi interpretata in sensul in care judecatorul primeste un drept discretionar (asemenea autoritatii politice indreptatita sa gratieze). Ideea de justitie insasi este opusa ideii de arbitrar, dupa cum logica legalitatii se distinge de cea a oportunitatii, iar actul de drept exclude actul de gratie (caci justitia si mila apartin unor domenii diferite).

4. “Posibilitatea” la care se refera legiuitorul consta in aptitudinea judecatorului de a decide intr-un sens sau altul dupa ce a definit in concret standardele juridice nedeterminate cu care opereaza legea atunci cand arata criteriile liberarii conditionate. Trecerea de la aceste standarde, prea cuprinzatoare pentru a putea primi aprioric o definitie legala cu virtuti tehnice (precum ”staruinta in munca” sau “comportamentul disciplinat”), la definitii pozitive, apte a juca rolul premisei majore a silogismului juridic, are loc numai in contextual specific fiecarui caz concret, pe baza aprecierii riguroase a probelor administrate.

Libertatea sporita de apreciere a probelor si specificitatea recurgerii la standardele juridice nedeterminate, de definit concret prin valorificarea in dublu sens a legaturii complexe dintre general si particular – in cadrul careia situatia de fapt (particularul) precizeaza intelesul regulii de drept (generalul), pentru ca si inainte ca regula de drept sa califice din punct de vedere juridic situatia de fapt – nu trebuie confundate cu libertatea – nerecunoscuta de lege – de a pronunta solutii in afara standardelor legale si a probelor administrate, pe criterii de oportunitate sau in siajul unor porniri subiective.

De indata ce probele administrate indica atingerea in concret a standardelor legale generale, instanta are obligatia, iar nu numai facultatea, de a pronunta liberarea conditionata.

5. In ciuda unor asemenea rationamente, instantele obisnuiesc sa refuze liberarea, retinand ca atitudinea condamnatului pe perioada detentiei, desi situata la nivelul criteriilor legale, nu poate fi luata in considerare ca argument favorabil intrucat ar fi “un lucru normal” (sic!). Se sugereaza, astfel, ca liberarea ar depinde de un comportament “exceptional”, dincolo de standarde si deasupra lor; cand in realitate condamnarea sanctioneaza tocmai devierea de la normalitate (prin incalcarea legii) si are ca finalitate revenirea la un comportament “normal” (conform legii).

Nu numai ca acest rationament adauga nepermis la lege, dar el incalca si principiul “predictibilitatii legii”, intrucat nimeni nu cunoaste ce ar trebui sa faca un condamnat, dincolo de “normal”, pentru a fi liberat conditionat. “Indreptarea” celui care a gresit presupune tocmai intoarcerea la “normal”; la un comportament “normal” astfel cum acesta este definit de lege – iar nu imaginat de judecator si procuror – si de la care s-a deviat prin infractiune.

6. Pentru exercitarea dreptului (nu vocatiei) la liberarea conditionata legea stabileste si un termen - determinabil prin calculul unui procent din durata pedepsei aplicate. Acest termen variaza in functie de varsta condamnatilor si numarul anilor de detentie la care au fost condamnati. Intrucat legiuitorul a vrut sa faca aceasta diferenta, judecatorul nu are dreptul sa o anuleze (total sau partial). Astfel, spre exemplu, un condamnat a carui varsta depaseste 60 ani si care a ramas in detentie pe durata de timp minima prevazuta pentru categoria sa de etate, nu poate fi mentinut in detentie daca nu poate fi invocata neindeplinirea altor conditii legale, intrucat astfel s-ar trece peste vointa legiuitorului de a diferentia liberarea pe criteriul varstei.

Cand a stabilit termenele respective, legiuitorul a facut, de asemenea, diferentieri in functie de durata pedepsei primite (sub si peste 10 ani). Cu aceste diferentieri, el a apreciat ca termenul pentru liberare conditionata este suficient spre a asigura indeplinirea functiilor pedepsei, respectiv recuperarea celor condamnati in vederea reintegrarii lor in societatea din care au fost exclusi. Judecatorul nu poate modifica acest termen legal decat daca in concret exista probe – nu speculatii, deductii, etc – indicand imprejurarea ca indreptarea nu s-a produs. In lipsa unor asemenea probe termenul legal nu poate fi depasit.

7. Frecvent instantele argumenteaza respingerea cererilor de liberare conditionata prin raportarea lor la scopul condamnarii, mentionand caracterul punitiv si cel represiv al acesteia.

Asemenea teorii fac parte, insa, din arsenalul doctrinar al regimurilor politice autoritare care pun accentul pe excluderea infractorilor din societate si pe izolarea lor, dand pedepsei un caracter de razbunare (conform preceptului talmudic “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”) si atribuindu-i functia exemplara, respectiv rolul de a-i descuraja pe potentialii infractori terti, inducand teama sociala.

Stiinta dreptului a demonstrat de mult ca pedeapsa nu descurajeaza infractionalitatea prin lungimea ei, ci prin inevitabilitatea aplicarii ei. Dincolo de aceasta, intr-o societate libera si deschisa, asezata pe baze democratice, principalul rol al pedepsei este cel recuperatoriu. (Aplicatie a invataturii evanghelice portivit careia “nu dorim pedepsirea pacatosului ci indreptarea lui”). Pedeapsa si executarea ei nu pot fi un exemplu pentru terti decat in mentalitatea terorismului de stat. Intr-o democratie liberala normala acestea sunt instrumente si proceduri pentru reintegrarea sociala cat mai rapida a celui care a fost exclus ori s-a autoexclus ca urmare a incalcarii regulii de drept. Intr-o asemenea democratie pedeapsa se dimensioneaza si aplica numai in functie de vinovatia si gradul de pericol social al faptuitorului, precum si de nivelul de indreptare a condamnatului, iar nu de capacitatea ei de a-i inspaimanta pe tertii inca nevinovati.

Periculozitatea sociala a unei fapte penale este masurata in abstract de lege, prin stabilirea limitelor pedepsei pentru fiecare infractiune, si in concret, prin individualizarea pedepsei de catre institutia judecatoreasca. Celei din urma i se aplica o formula de corectie in functie de atitudinea condamnatului ulterioara condamnarii. Aceasta formula este stabilita de legiuitor si judecatorul nu o poate modifica adaugand considerente si standarde straine ei, adica straine legii, ori rejudecand fapta pentru care s-a decis condamnarea.

Pentru ceea ce a facut, faptuitorul a fost judecat si condamnat. Liberarea conditionata trebuie sa tina seama numai de ceea ce condamnatul a facut dupa condamnare, indiferent de motivele acesteia; caci nimeni nu poate fi condamnat de doua ori pentru aceeasi fapta.

Pe aceasta linie Recomandarea nr.6/2006 adoptata de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei cu privire la acordarea liberarii conditionate este clara: „Liberarea conditionata nu este prilej de rejudecare a cauzei si nici nu permite modificarea fractiilor prevazute de lege transformadu-le in conditii suplimentare pentru acordarea libertatii”.

Corect interpretata, legislatia romana concorda cu aceasta Recomandare. Nu si jurisprudenta.

8. Analiza institutiei liberarii conditionate arata ca pe terenul acesteia se intalnesc apararea dreptului fundamental al persoanei umane la libertate si interesul comun al incluziunii sociale. Acesta din urma se exprima in forme concrete care nu pot scapa atentiei judecatorului.

Astfel in decizia referitoare la liberarea conditionata instanta are a aprecia si daca cel in cauza este mai util societatii in inchisoare, decat este in libertate, precum si daca prelungirea timpului de detentie va facilita sau ingreuna reintegrarea sociala a acestuia.

De asemenea, instanta va trebui sa cerceteze in ce masura familia condamnatului si in special copiii minori, au nevoie de sustinerea materiala si morala a acestuia. Imprejurarea ca unele instante au respins un asemenea argument sustinand ca prin savarsirea infractiunilor pentru care a fost condamnat, condamnatul insusi a intentionat sa isi aduca familia intr-o situatie dificila si sa ii provoace suferinte, releva nu numai o speculatie odioasa, ci reprezinta si un act de tortura morala indreptat importiva acelei familii, susceptibil de sanctiune civila, daca nu si penala. Prada unor elanuri justitiar-represive, judecatorii care au recurs la asemenea rationament au uitat ca in astfel de cazuri valorile aparate prin liberare sunt soliditatea familiei si educatia copiilor, iar nu confortul condamnatului.

Evident, si din aceasta perspectiva, libertatea de apreciere a judecatorilor este limitata de criteriile stabilite de legiuitor, caruia judecatorii nu i se pot substitui, chiar daca li s-a conferit puterea de a determina in concret continutul standardelor nedeterminate. Aceasta putere este apta a le oferi flexibilitatea necesara pentru a lua simultan in considerare apararea mai multor valori.

9. Ministrul Justitiei, domnul Tudorel Toader, intentioneaza sa ceara ICCJ dezlegarea problemei de drept privind modul de interpretare si aplicare a dispozitiilor legale referitoare la liberarea conditionata.

Ceea ce ar fi de asteptat din partea domniei sale este insa o modificare legislativa.

Analiza de mai sus ii da toate raspunsurile de care are nevoie. Ea pune in lumina faptul ca problema liberarii conditionate ar trebui lasata exclusiv in grija comisiilor de liberare din penitenciare si a judecatorilor de supraveghere care functioneaza acolo, fara participarea procurorului.

Acestea sunt cel mai bine plasate pentru a efectua pe temeiul solid al probelor materiale, evaluarile evidentiate anterior, judecatoria putand pastra rolul instantei de apel. Adoptarea unei asemenea reforme procedurale ar decongestiona penitenciarele, ar usura viata instantelor judecatoresti si mai ales ar ancora ferm liberarea conditionata pe terenul valorilor si al legalitatii.

Pana atunci, daca acest “atunci” va deveni vreodata “acum”, nu putem decat repeta si niciodata nu o vom face destul: libertatea, inclusiv cea conditionata, nu este vocatie, ci este un drept; unul dintre cele mai importante drepturi ale omului.


Accesari:3102

Comentarii

# butonel todirel date 5 ianuarie 2018 09:11 -3

Sa traitiii !! Sefu, eu am inteles bine modificarile la ,, limba de lemn,, dar ce ne facem cu ..... ceilalti? Nu ne puteti spune, tot asa de frumos, daca, furtul si coruptia sunt: vacatie sau drept?

# FLORIN B . date 11 ianuarie 2018 18:11 -2

HAI SA N-O MAI ZGUDUIM CU STATISTICA ! STATISTICA SI MAI ZGUDUITOARE ESTE CA IN ROMANIA MEDIA FURTURILOR DIN ULTIMII 28 DE ANI ESTE DE SAPTEZECI DE ORI MAI MARE DECAT CEA DIN EUROPA. AI CONTRIBUIT SI DUMNEATA LA ACESTE CIFRE.

Adauga comentariu

Nume*
Email*
Website
:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!

Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

    • VERDICTUL ZILEI - De ce credeti ca presedintele Klaus Iohannis intarzie nepermis numirea la sefia DIICOT a procurorului Felix Banila?

    • VOTEAZA

Vorbe de fumoar – 16.07.2018 – Ea este Augusta lui Augustin

+ DETALII

ALTE VORBE DE FUMOAR

FACEBOOK

ULTIMELE COMENTARII

CELE MAI CITITE

LUMEA JUSTITIEI

ARHIVA

NEWSLETTER