Daca privesti trecutul fara patimi si fara prejudecati, observi ca ticalosiile cele mai mari au pornit de la proiecte banale care abia pe parcurs, intr-un mediu toxic, s-au malignizat. Asa trebuie sa fi stat lucrurile si cu „protocoalele SRI”.

La inceput, probabil, a fost vorba despre ideea ca intreaga suflare trebuie sa coopereze pentru apararea sigurantei nationale. In acest scop, intre serviciile de informatii, care alcatuiau sistemul imunitar al statului, si restul institutiilor statului, informatia trebuia sa circule, in asa fel incat, pastrandu-se discretia necesara eficientei operatiunilor, puterea data de cunoasterea realitatii sa intareasca intreaga alcatuire statala si sa ii garanteze succesul. Ce era rau intr-o asemenea cooperare?

Asta sustin astazi domnii Maior, Coldea, Dumbrava, dar si Livia Stanciu, Ionut Matei, Cristina Tarcea si altii facuti din aceeasi odioasa plamada, arhitecti si constructori ai statului subteran criminal (formula pe care o prefer celei de „stat paralel”). Acestia uita, insa, sa spuna ca pornind de la o intentie pioasa, au pavat cu ea drumul catre infernul in care au impins natiunea romana si din care aceasta nu mai stie astazi cum sa iasa.

Cotitura a inceput acolo unde gestionarii cooperarii si-au dat seama ca firele informative care ii leaga pot fi folosite pentru a transforma puterea statului intr-o putere personala prin care ei dobandeau capacitatea de a controla statul si, dupa nevoi, de a-l vinde in profit propriu.

O atare putere ar fi ramas, insa, doar virtuala, daca in retea nu ar fi fost integrata autoritatea judecatoreasca. Initial, „cooperarea” s-a redus la un transfer de informatii catre cei responsabili cu urmarirea penala - procurorii. La urma urmelor, ce era rau ca acestia sa fie informati si sa primeasca astfel ajutor in identificarea eventualilor infractori? Oricum: daca doreau sa ii neutralizeze pe raufacatorii astfel descoperiti, trebuiau sa stranga probe convingatoare pe care sa le prezinte apoi judecatorilor, in cadrul unor proceduri legale si echitabile. Proba care nu era legala nu servea la nimic; iar proba care nu era prezentata nu avea nici o influenta, caci practic nu exista. Protocoalele nu faceau deci niciun mare rau. Pareau inca onorabile.

Atunci, dupa expresia de acum faimoasa a generalului Dumbrava, SRI si-a dat seama ca retragerea sa din „campul tactic” odata cu transferul informatiei catre organul de urmarire penala este prematura, facand tot efortul inutil. Statul putea fi controlat numai prin informatia transformata in sentinta judecatoreasca sau cel putin susceptibila sa se transforme intr-o astfel de sentinta. Atat timp cat rechizitoriile bazate pe probe invizibile erau respinse de judecatori, influenta „aparatorilor sigurantei nationale”, exercitata prin intermediul procurorilor, era zero. Asadar, rigorile eficientei cereau si inregimentarea judecatorilor. Astfel, chiar judecatorii puteau fi controlati si obligati sa nu mai achite infractorii pentru ratiuni de „corectitudine juridica” formala.

SRI a decis atunci sa ramana in „campul tactic” pana la victoria finala asupra „raului”. In acest scop s-au alcatuit „echipele mixte”, iar ofiterii de informatii au trecut la efectuarea actelor de urmarire penala. Ceea ce confunda atributiile si bloca sistemul de control si contraponderi (checks and balances), care este garantia principala a democratiei.

Informatiile secrete nu puteau fi insa furnizate acuzatilor si aparatorilor lor, intrucat, asa cum ne invata doamna Cristina Tarcea, aceasta ar fi dus la deconspirarea surselor si ar fi compromis sistemul de culegere a datelor. Prin urmare, judecatorii au inceput sa judece pe baza unor „probe” necunoscute acuzatilor si care nu mai puteau fi verificate prin contraprobe. Avantajul era insa acela ca astfel, chipurile, infractorii erau prinsi si pedepsiti mai usor. Ce este rau in pedepsirea celor faradelege?! Important este ca „aparatorii legii” sa stie cine a incalcat legea si cine nu, iar nu aparatorii acuzatilor.

Asa a fost distrusa, insa, prin incalcarea dreptului la aparare, nu doar posibilitatea de a depista probele inselatoare, ci mai ales garantia ca niciun vinovat nu va fi pedepsit, adica garantia esentiala a guvernarii prin lege, a statului de drept.

Iar daca realitatea informatiei tot nu era verificata si verificabila, de ce sa nu se fabrice informatie, in masura in care „cauza” o cerea? Daca informatia inseamna putere, de ce sa ne multumim numai cu puterea pe care natura ne-o furnizeaza si sa nu ne sporim puterea producand informatie? De la condamnari bazate pe probe secrete s-a trecut la condamnari bazate pe probe false. Asa s-a ajuns ca un sistem imoral sa devina ilegal, si sistemul ilegal sa devina criminal.

Toti acesti pasi, facuti in numele luptei impotriva coruptiei, decretate siret ca amenintare la adresa securitatii nationale, au avut nevoie, dincolo de o atare acoperire ideologica, de protectie politica. Ea a venit de la presedintele-jucator Traian Basescu.

Acesta a inteles ca numai procurandu-si un asemenea instrument poate suplini puterea executiva formala, pe care Constitutia i-o refuzase, cu o putere reala, cu atat mai redutabila cu cat, fiind secreta, ea avea si caracter monopolist; era numai a lui si a statului sau subteran, in afara oricarei limitari si a oricarui control. Avea sa afle, dupa incheierea mandatului sau, ca un asemenea sistem are capacitatea de a se autonomiza si ca se lasa folosit numai in masura in care il poate folosi pe cel care crede ca il stapaneste. Asa se face ca basismul i-a supravietuit lui Basescu, in acest scop chiar sacrificandu-l.

Probabil ca toate acestea ar fi ramas sa produca urmari rele numai in sfera micilor lupte politice locale si a suferintelor interne, daca mediul inconjurator nu ar fi favorizat transformarea unei bronsite politicianiste cronice in cancer pulmonar geopolitic. Si din nou, totul a pornit de la decizii aparent rezonabile.

La finele Razboiului Rece si al sistemului mondial sovietic, libera si independenta, dar singura si izolata, Romania a fost obligata sa schimbe frontul si sa isi gaseasca aliati printre fostii adversari. In componenta pretului pretins de acestia a fost inclusa si incetarea (contra)spionajului la adresa lor, de inlocuit cu un sistem de cooperare in materie informativa.

In masura in care cooperarea era o idee rezonabila, incetarea culegerii de informatii pe frontul occidental era o prostie sinucigasa. Initial, liderii politici romani postcomunisti au incercat sa se opuna, fiind imediat etichetati ca „neo-comunisti” si „cripto-comunisti”. Apoi, pe masura ce castigarea puterii in tara a devenit tot mai dependenta de sprijinul extern, s-a cedat terenul pas cu pas, ajungandu-se pana la crima deconspirarii agentilor acoperiti ai Romaniei din spatiul euro-atlantic.

Renuntarea la informare in favoarea cooperarii a dus inexorabil la subordonare. O subordonare pagubitoare sub aspect national romanesc, dar profitabila sub aspect personal.

Ajungand varf de lance al cooperarii cu aliatii oficiali ai Romaniei, „statul subteran” si-a consolidat puterea punandu-si serviciile la dispozitia acestora. Ei avand o veche experienta in folosirea mafiei nationale pentru promovarea agendelor lor politice internationale. Astfel crima de drept comun a ajuns crima politica, respectiv tradare de neam. Din „stat mafiot”, deci antidemocratic, „statul subteran” s-a transformat in stat antinational.

Acum se discuta despre denuntarea „protocoalelor SRI” sau despre anularea lor prin lege. O discutie naiva, absurda si inutila. Daca nu cumva avem de a face cu o alta diversiune.

Denuntarea poate fi operata numai de catre cei care sunt parti la protocoale si ea opereaza numai pentru viitor. Fiind secrete, nici nu stim care sunt intelegerile de denuntat. Mai mult: unele suna foarte tehnic si neutru, abia aplicarea lor abuziva fiind penala. Aici mai degraba vorbim de abuz in serviciu decat de protocoale abuzive.

Anularea are efecte pentru trecut, caci ea vizeaza sanctionarea unei ilegalitati existente la data incheierii protocoalelor si care le-a viciat nasterea, rapindu-le capacitatea de a produce efecte licite. Reaua-credinta in aplicarea lor - intervenita, deci, ulterior incheierii - nu le afecteaza validitatea. (Mala fides superveniens non nocet.)

Fiind o problema de ilegalitate, nulitatea se constata, iar nu se decreteaza; or, aceasta se face de judecator, iar nu de legiuitor.

Prin lege s-ar putea stabili numai scoaterea in afara legii a unor asemenea intelegeri si forme de cooperare, dar legea nu retroactiveaza. O asemenea lege ar avea ca urmare tocmai legalizarea protocoalelor deja incheiate si executate inainte de adoptarea ei.

Desigur, o lege care sa faca imposibile in viitor asemenea orori este bine-venita, dar ea trebuie sa porneasca de la observatia ca ele au fost ilegale si in trecut. Or, daca au fost ilegale, o ordonanta de urgenta, impusa de situatia de criza existenta, ar trebui fie sa constituie un parchet special competent sa inceapa urmarirea penala, cel putin in rem, in legatura cu faptele avand ca obiect incheierea si executarea „protocoalelor SRI”, fie sa extinda aceasta competenta la nivelul tuturor parchetelor din Romania, astfel incat orice procuror sa se poata autosesiza. (Caci or mai exista si niste procurori probi in Romania). Complementar si obligatoriu, vor trebui indicate si instante speciale care sa judece rechizitoriile promovate la capatul acestor urmariri penale. Daca vor judeca chiar executorii protocoalelor, mai bine ne lasam pagubasi.

In acelasi timp, fara a ne mai pierde timpul cu legiferarea desecretizarii, cand insasi secretizarea unei proceduri avand efecte judiciare a fost ilegala, sau cu abrogarea unor acte ilegale ab initio, trebuie amnistiate toate faptele care au fost vizate de „protocoalele SRI”. Nu toate protocoalele (si abundenta deconspirarii lor este tot o diversiune), ci numai acelea avand legatura cu justitia. Justitia nu are dreptul la asemenea forme de cooperare si actul de justitie care numai ipotetic a fost influentat de ele trebuie desfiintat.

Ulterior, de dragul reconcilierii si al pacii sociale, se va putea discuta si despre amnistierea faptelor penale comise de magistrati sau ofiterii de informatii prin incheierea si / sau executarea protocoalelor cu pricina.

In fine, prin aceeasi OUG, este imperios sa se instituie, cu observarea normelor Consiliului Europei, o procedura de lustratie care sa conduca, nu ca pedeapsa, ci ca masura de igiena cu caracter profilactic, la excluderea din magistratura a acelor persoane care au dovedit entuziasm, incrancenare, imaginatie maladiva si perseverenta in incalcarea drepturilor omului prin folosirea instrumentelor create de odioasele protocoale.

Acestea nu sunt masuri morale cu caracter platonic, ci pasi reali catre restabilirea suprematiei legii (a statului de drept), precum si catre redobandirea suveranitatii noastre nationale. In lipsa lor, „Protocoalele SRI” isi vor produce dezastruasele efecte la nesfarsit, trecand, din ce in ce mai vicioase, de la un puseu de revolta nevolnica impotriva „statului paralel” la altul.