Despre cel chemat si despre veleitar, despre scoala

Motto: Sa ai un sens al vietii, un scop, o vocatie, face multe lucruri suportabile, poate pe toate. - C. G. Jung

Revin la tema propusa spre reflectie, si continui, ca pe o depozitie, seria de ganduri si marturisiri despre frumusetea, vocatia si magia profesiei de avocat. Cred, dintr-un inceput si o marturisesc public ca multe din problemele avocaturii actuale, mai ales cele interne, sunt generate in primul rand de imprejurarea ca a scazut calitatea prestatiei noastre in acord, e drept, cu actul de justitie in general. Si cand lucrurile par a fi supuse distructiei halucinante, ne ramane, spun, o solutie deloc usoara deseori individuala, chiar individualista, aceea de a reveni la noi insine, fiecare.

Eu, care am crescut si m-am format, in atmosfera salilor de judecata si, ca atare, pretuiesc, uneori poate excesiv, prestatia de excelenta, voi pleda mereu pentru calitatea intelectuala a avocatului, pentru pregatirea sa juridica si umanista, pentru tinuta si curaj, pentru demnitate. Or, demnitatea profesionala nu inseamna deloc tinuta fizica verticala, infatuare, privire de sus, dispret suveran afisat in coltul gurii, atitudine mizantropa de atotstiutor, dezamagire flegmatica, atat de des afisata de unii, fata de mersul lucrurilor, inseamna mai ales competenta, reverenta in fata argumentului, disciplina mentala si o buna cunoastere a legislatiei curente si a tendintelor legislative interne si europene. Imi amintesc, cred ca Petre Tutea spunea ca “trebuie sa ne golim de prea plinul Eu ca sa mai intre in noi un pic de Dumnezeu”.

In calitatea prestatiei profesionale, anume, se vede diferenta dintre avocatul de vocatie si cel veleitar.

Avocatul de vocatie isi exercita profesia cu dragoste, imbraca roba cu seninatatea artistului plastic care-si spala pensula inainte de prima tusa. Acesta are incredere in alcatuirea sa interioara, daruirea ii vine manusa, are metoda in scris si vorbit, exceleaza in retorica, constructia argumentativa a devenit reflexiva dupa cativa ani de profesie, are farmec in relatiile interumane, carisma in raport cu instantele si clientii, umor si bonomie, bunatate, replica ii vine de la sine in sala si in conflictul judiciar, nu-l poti agata in “clenci”, este seducator in atac si periculos in defensiva, enervarea sa, rara, este numai strict retorica, adaptata la speta, la dosar. El nu se contamineaza cu frustrarea din sala, n-o duce mai departe, iar in spatele acestei sigurante de sine se afla mereu multa, multa stiinta juridica, cultura umanista, experienta a relatiilor si trairilor umane.

Avocatul de vocatie are o productivitate originala si inchinata binelui social, destul de des, cum nu o au ceilalti. Teza ca munca sa se gaseste in sprijinul statului de drept, ca tot e la mare moda este prezumata ca un de-la-sine-nteles in fiecare gest profesional. Pus in fata necesitatii de a demonstra asta, o va face exemplar si explicit, fara teama ca realitatea politica si chiar juridica mult prea des schimbatoare a zilei de maine, il va lasa fara obiectul muncii, si drept urmare nu are frisoane in fata viitorului.

Apreciez ca acesta a devenit posibil, chiar pentru profesionistul de vocatie, numai dupa ani de zile de pregatire sistematica pe domeniul de predilectie.

La polul opus, vedem situatii in care pasiunea a fost substituita de venalitate, iar a fi avocat a devenit totuna cu a parveni aproape instantaneu la o sursa sigura de venituri substantiale facila, fara studiu, fara riscuri. Astazi apreciez ca pasiunea, mult prea des, s-a transformat in veleitate. Multi factori au generat asta, dar nu este cazul analizei etiologice aici. Eram tentat sa afirm ca acest fenomen este post-revolutionar la noi, dar demonstratia recenta a av. dr. Gheorghe Florea – presedinte al UNBR, Unificarea organizarii profesiei de avocat dupa Marea Unire - m-a convins ca suntem in fata unui fenomen repetitiv din punct de vedere istoric.

Veleitarii, veti vedea, nu gandesc decat partial cu mintea lor. Efortul maxim de care erau capabili s-a consumat deja in momentul in care au devenit avocati. De atunci, au liber la castig, doar la castig. Modele de actiuni, modele de contracte, tipologii formatate se gasesc din plin in mediul online. Un clic simplu si pseudo-avocatul are dreptul la onorariul pretins. Simplificata in felul acesta, oricum ai privi-o realitatea profesionala este ingrijoratoare, pentru ca pretul acestei atitudini este dedus nemeritat, nemuncit, de la clienti-justitiabili si se rasfrange necesar asupra propriei noastre perceptii si imagini, care in timp devine catastrofala.

Veleitarul este, in fapt, un personaj vrednic de mila, agitat si prins de frisonul neostoit al castigului, rateaza si actul de dreptate pentru client, uneori chiar nu il intereseaza neaparat, pierde si timp pretios pentru sine insusi, transpira de grija imaginii proprii. Daca pierde o cauza, altii sunt mereu de vina, sistemul, sistema, relatiile, conjunctura, contextul, rubedeniile si “pilele” adversarului, celebra “banuiala legitima” in sfarsit – sumedenii de constructii justificative maladive. Dar isi face curaj, merge mai departe, ataca fara argumente, fara fler, fara sansa si fara succes, desi nu-i place, desi simte precaritatea unei stari de inadaptare, nu e in elementul sau.

Si totusi, acest tip de avocat, superficialitatea aceastuia poate duce la derapajul si falimentul in timp al unei vieti – a lui, in principal, a clientului, in secundar – si peste acest aspect, pentru breasla noastra se adauga credibilitatea discutata, atinsa de generalizarea cinica a societatii: “avocatii astia te mananca de bani si tot nimic nu fac, numai gura-i de ei…”

Vocatia se descopera in scoala. Constat ca sunt diverse ratiunile pentru care tineretul alege studiile juridice, care de care mai halucinante, dublate de influentele familiei, usoara aprehensiune pentru domeniul umanist, in sfarsit, tentatia unei munci viitoare de birou, relativ usoara in perceptia generala, cu raspunderea caracteristica obligatiile de diligenta etc.

O analiza referitoare la proliferarea scolilor de drept si inflatia juristilor nu face obiectul acestui eseu si tine mai curand de sociologie decat de competentele mele personale. Oricum ar fi, eu cred ca cel intrat in facultate, are deja varsta si maturitatea sa inteleaga, relative repede, daca dreptul si studiile juridice sunt sau nu pe potriva personalitatii sale. si asta chiar din primii ani.

Pe vremuri, cand erau trei sau patru facultati de drept in toata tara, am avut colegi care au renuntat dupa anul II de studii pentru ca nu se regaseau, nu aveau “chemare” pentru profesie. Pe atunci parea, si de multe ori chiar era, un esec personal de neinchipuit si o suferinta de proportii pentru familie. Dar macar acestia s-au vindecat de iluzii, au luat-o de la capat in pasiunea lor reala si au reusit, intr-un final, in carierele realese.

Aud tot mai des, in multe medii, expresia “nu se mai face carte ca pe vremea noastra…”. Si din pacate, tot des, mult prea des, chiar nu se mai face, sunt alte vremuri, sunt altfel oamenii, altfel de copii se nasc, nimic nu mai este la fel. Si totusi, ceva ramane: principiile fundamentale ale dreptului, perenitatea acestuia, si modalitatile constructiei rational-argumentative. Constantele dreptului nu se schimba, dar despre acestea, probabil ca ma voi referi, in scris, in partea a III-a si a IV-a ale acestei incercari, temerare transmisa public.

Intr-adevar, ori cate argumente am folosi ne izbeste ca o evitenta aproape inexorabila faptul ca scoala de drept nu mai este ce a fost in tineretea mea si a celor apropiati mie, ca varsta. Generatia mea, iertat fie-mi remember-ul, avea maestri, idoli, modele intelectuale si umane de exceptie, “monstri sacri” ai stiintei dreptului. Generatiile de astazi au internet, cu precadere. Noi aveam biblioteci, poate nu neaparat actualizate, acum copiii nostri au posibilitatea de a culege interpretarea normei juridice de-a gata, de pe Google.

Eu insumi accesez acum informatia si dinamica legislativa pe internet, urmaresc parerea avizata a unor colegi care isi exprima puncte de vedere si posteaza sau urmaresc publicatiile de specialitate, si nu numai. Viteza ne-a prins pe toti.

Ce face, insa, diferenta dintre un lup, nu neaparat de stepa… ca mine, si un tanar student sau un tanar absolvent? Faptul ca poate mai mult ca el, eu stiu ce caut, eu caut cu o foame anume, stiu ce si cat pot primi din infernul informational, am reflexul format de a indeparta lucrul neesential, balastul, opinia vaga, argumentul fragil insuficient sau supercifial

Vreau sa cred ca stiu ce sa caut – si afirm cu toata convingerea – pentru ca am trecut serios prin scoala de drept, acolo si atunci mi-am facut reflexul intelectual, instinctul profesional obligatoriu. Am parasit anii de studii cu limbajul special al stiintei asumat, cu institutiile juridice cunoscute la filigran. Dar chiar si asa, in practica nu mi-a fost deloc usor: dupa absolvire o luam de la capat in fiecare zi. Pana la a avea gratie si sclipire, intuitie profesionala, este de lucru cu noi insine. Si asta e valabil si acum.

Astept de la studentii mei sa adopte metoda studiului circumspect, sa nu ma creada, sa mearga la carte, sa ma incurce pe mine, cu intrebarile, cu nelamuririle, cu dubiile lor, sa caute bibliografia din subsolul cartii, la origini, la sursa citata. Chiar asa, invit pe cei daruiti sa studieze pe autorii citati de mine sa o ia pe “campia nemarginita si fascinanta a dreptului”. Nu se stie niciodata unde apare o idee salvatoare.

Generatia tanara, daca are convingerea chemarii pentru aceasta profesie, ramane obligata la efort personal, integru si solitar. Internetul furnizeaza orice tip de date solicitate, dar nu invata pe nimeni exercitiul corect al gandirii demonstrative sau deductive. Flerul speculativ, modalitatile persuasive nu vin deodata nici pentru cel bine pregatit.

Ca o concluzie, sa fim bine intelesi: cel care are talent si chemare pentru avocatura, va sclipi, daca se apleaca asupra stiintei si practicii cu deferenta si rabdare, cel care nu are chemare, nu o va face niciodata.