Motto: „Clasa politică trebuie să guverneze în așa fel încât să nu își exercite mandatul împotriva intereselor de bază ale poporului” (Hannah Arendt)

Politica nu este o invenție a epocii moderne, încă Aristotel considerând că aceasta este o „dimensiune naturală a omului”. Adevărul fundamental rostit de Stagirit, una dintre cele mai luminate minți ale antichității, precum că nicio societate nu poate exista în afara politicii, este valabil și astăzi, „politica stabilind scopurile guvernării sociale” (Paul Roubier). În consecință, specializarea în timp a unei categorii de persoane care se ocupă în mod constant și concret de exercitarea puterii politice a devenit o caracteristică a societății moderne. Aceasta este ceea ce numim în zilele noastre „clasa politică” cu vârful său „elita politică”, pe care o regăsim în fruntea unor instituții fundamentale ale statului. Gaetano Mosca, care alături de Wilfredo Pareto și Robert Michels au dezvoltat doctrina privitoare la clasa politică și teoria elitei politice, afirmă că „aptitudinea de a conduce constă într-un anumit număr de calități personale care sunt cele mai indicate pentru a exercita această conducere”. Între aceste calități sunt enumerate o formație intelectuală polivalentă, cunoștințe în domeniul doctrinelor politico-economice, dar și de teorie politică, o anumită pregătire juridică cu precădere în domeniul dreptului public. Aceste calități, dar și altele, permit politicienilor să înțeleagă și să abordeze corect „jocul politic” în care compromisul și consensul joacă un rol important. În consecință, se poate spune că politica este mai mult decât o meserie, pentru a o exercita cel ce dorește să se pună în slujba comunităților trebuind să aibă o anumită vocație, chestiune pe care a dezvoltat-o Max Weber în urmă cu mai bine de un secol în cartea sa de referință „Politica, o vocație și o profesie”. Alături de calitățile personale cei ce aspiră către vârful ierarhiilor trebuie să înțeleagă și să respecte exigențele politice la nivelul elitelor. Motiv pentru care în statele cu democrații consolidate (în special din spațiul european) este descurajată ceea ce teoria politică denumește „intrarea laterală”, adică promovarea de către partide în funcțiile de vârf a unor persoane fără experiență în domeniul politic.

După evenimentele din 1989, prin instaurarea democrației constituționale a început ascensiunea unei noi clase politice românești, proces complex marcat de numeroase umbre generate de un cadru instituțional și juridic încă incert. Au promovat în noua clasă politică persoane provenite din structurile vechiului regim, dar și indivizi venali și corupți, păcate capitale pentru viața politică. În timp lucrurile s-au mai schimbat, viața politică devenind mai așezată. S-au consolidat partide constituite în jurul fostelor partide istorice de factură liberală și conservatoare. A fost înființat un partid de stânga de factură democrat-socialistă, s-a constituit partidul minorității maghiare, toate acestea regăsindu-se în primul parlament postdecembrist al țării. Fără a fi perfecte ele au lucrat cu succes pentru țară. Au fost înființate noi instituții ale democrației constituționale (precum Curtea Constituțională), au fost reorganizate și reînființate o serie de instituții (precum Consiliul Legislativ și Curtea de Conturi), a fost pregătită și finalizată aderarea țării noastre la NATO și intrarea în Uniunea Europeană și altele. Desigur, au fost și perioade mai dificile, perioade peste care clasa politică a reușit să treacă recunoscându-și propriile diferențe și găsind soluții de compromis. Dar în timpul „Marii Recesiuni”, și îndeosebi după aceea, corpul social și-a manifestat nemulțumirea față de modul în care clasa politică a gestionat criza financiară și îndeosebi cea pandemică (care a produs schimbări în obiceiurile și mentalitatea oamenilor), cerând o altfel de politică, mai aproape de nevoile și aspirațiile sale. În consecință, s-au înființat numeroase partide în ultimul deceniu – unele dintre acestea cu orientare către extrema stângă sau cea dreaptă – din care astăzi patru au recunoaștere parlamentară. Primul a fost Uniunea Salvați România (2016), partid autointitulat de centru dreapta, pe care întemeietorul său, actualul președinte al României, l-a prezentat ca adresând-se „unei întregi categorii de oameni care este dezamăgită de felul în care s-a făcut politică până acum”. În cei 10 ani de existență respectivul partid a făcut parte din mai multe guvernări, dar, din varii motive, nu a reușit să convingă electoratul. A urmat Alianța pentru Unirea Românilor (2019), partid zis naționalist și suveranist de dreapta. El este însă considerat a fi extremist de numeroși analiști și de partidele politice tradiționale în special din cauza trecutului liderului său – cu interdicție de a intra în Republica Moldova și Ucraina –, a discursului politic contradictoriu, a legăturii sale cu controversatul candidat suspendat la alegerile prezidențiale, dar cu aderență la electorat. Celelalte două partide, considerate extremiste, intrate în Parlament în anul 2024, remarcate prin discursul liderilor lor, și-au subțiat ulterior rândurile, migrând la alte formațiuni politice parlamentare.

Anul electoral 2024, prelungit și în 2025, a fost extrem de agitat, cu evenimente precum anularea primului tur al prezidențialelor și demisia fostului președinte căruia i-a expirat mandatul. A urmat un interimat al acestei funcții asigurat de Președintele Senatului până la alegerile prezidențiale ce au avut loc în luna mai 2025 și de un interimat la Guvern până în iunie 2025 când președintele nou ales a desemnat un premier pentru formarea unui guvern cu puteri depline!! S-a format un executiv din patru partide pro-occidentale – unul de centru stânga și trei de centru dreapta – care au stabilit un program de guvernare menit să scoată țara din impas.

Criza financiară, economică și politică care a devenit vizibilă cu deosebire după anularea primului tur al prezidențialelor, criză pe care o putem numi și „criza interimatelor” (unul la președinție și trei la guvern!) ilustrează precaritatea clasei politice în integralitatea sa, clasă politică care de ceva timp se află în contradicție vădită cu interesul național, interes care înseamnă, în primul rând, conducerea țării de către un guvern legitim cu puteri depline. Când afirmăm acest lucru avem în vedere modul în care partidele politice înțeleg să abordeze „jocul politic”, sintagma fiind o metaforă care se referă la strategiile utilizate de liderii politici pentru a obține și exercita puterea și care are ca principală miză câștigarea alegerilor și adoptarea actelor normative pe care actorii politici le promovează în vederea realizării programului lor politic. Foarte bine a surprins aceste cerințe reputatul politolog italian Gianfranco Pasquino care afirmă că „Odată stabilit cine face parte din sistemul politic, acesta trece prin faza formării unui regim democratic: o nesfârșită luptă între grupările de elite, care se finalizează fără victoria decisivă a unui grup asupra altora, ci cu un compromis. Elitele nu urmăresc o distrugere reciprocă, ci acceptă să conviețuiască și să intre în competiție pentru puterea politică. Compromisul la care s-a ajuns constă în decizia conștientă nu numai de a recunoaște în egală măsură propriile diferențe, ci și de a crea structuri și proceduri care să protejeze aceste diferențe, să le pună în valoare și să le orienteze în direcția competiției democratice prin acceptarea existenței și legitimității opoziției. Bineînțeles că acest compromis nu pune deloc capăt conflictului politic”. În România asemenea abordare a jocului politic a fost o realitate în momentele în care politicienii s-au perceput unii pe alții nu ca dușmani ci ca adversari politici. A rămas de referință în acest sens declarația publică a liderului țărănist Ion Rațiu care afirma că „voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine”. Asemenea poziționări politice au permis realizarea unor momente de consens de importanță deosebită pentru țară. Să ne amintim, în acest sens, de „Declarația de la Snagov” din anul 1995 care a premers aderării României la NATO și intrării în Uniunea Europeană, sau de constituirea în anul 2011 a Uniunii Social-Liberale care la alegerile parlamentare din anul 2012 a obținut o victorie politică ce a asigurat țării o perioadă de stabilitate extrem de necesară pentru depășirea urmărilor nefaste ale „Marii Recesiuni”. Exemplele ar putea continua dar din păcate acest spirit a cam dispărut din viața noastră politică. O privire chiar și sumară asupra abordării „ jocului politic” în viziunea lui Pasquino ne înfățișează o situație de loc îmbucurătoare: compromisul politic lipsește, unele elite urmăresc discreditarea sau chiar eliminarea adversarilor politici, propriile diferențe nu sunt recunoscute de actorii politici ca să nu mai vorbim de protejarea și punerea în valoare a acestora, legitimitatea unor partide politice din opoziție este contestată. Discursul politic – atât cel parlamentar, cel de pe rețelele sociale și cel electoral – are o tentă violentă și mai puțin de comunicare publică. Chiar dacă exprimările sunt numai figuri de stil, ele denotă o viziune păguboasă asupra jocului politic care influențează în mod negativ percepția corpului social asupra politicii și politicienilor și, ceea ce este mai grav, ele conduc la polarizare politică creând o stare de învrăjbire în societate, pe care unii analiști și oamenii de presă au numit-o „ războiul româno-român”. Totodată, la ultimele alegeri parlamentare au apărut, din nou, în legislativ mai mulți aleși cu o formație intelectuală îndoielnică și fără cultură politică, iar în executiv și în aparatul acestuia au fost promovate persoane fără experiență politică și guvernamentală, prin așa numita „intrare laterală”, confirmând reținerile pentru astfel de practici.

Desemnarea de către noul președinte al României a unui premier a dat românilor speranță că viața politică se va normaliza iar problemele economice și cele sociale se vor diminua. Premierul noului executiv rezultat din alianță a înțeles însă, în mod surprinzător, să realizeze obiectivele stabilite de coaliție, în principal, prin majorarea de taxe și impozite, fără a iniția și măsuri de redresare economică și fără a redistribui din bugetul consolidat al statului fonduri menite să soluționeze probleme esențiale de natură socială, știut fiind că un stat de drept și democratic nu poate fi edificat în condiții de sărăcie și lipsă de empatie față de păturile defavorizate. Faptul a nemulțumit atât corpul social cât și mediul de afaceri autohton. În consecință, între partidul majoritar al coaliției și premier s-au născut o serie de divergențe generate în principal de conduita inflexibilă a acestuia, de lipsa de disponibilitate către compromis. Partidul de centru-stânga și-a retras miniștrii din guvern, aproape jumătate din ministere rămânând fără titulari, ulterior executivul fiind demis printr-o moțiune de cenzură. Chiar dacă situația concretă o ceruse, momentul a fost prost ales.

Căderea Guvernului după aproape un an de administrare a treburilor țării a deschis o procedură constituțională clară de urmat: demisia premierului și formarea unui nou Guvern în cel mult 45 de zile. Aceasta ar fi fost varianta cea mai bună pentru protejarea „interesului național”, care reprezintă interesele și prioritățile fundamentale ale statului, situat în afara intereselor politice partizane. Numai că premierul – apărut după demisia fostului președinte al statului în ipostaza de „salvator al națiunii”, fiind succesiv ales ca președinte al Senatului, ulterior asigurând interimatul funcției de Președinte al României, și desemnat apoi ca premier – a refuzat să demisioneze. Sintagma utilizată anterior nu are nicidecum un caracter persiflant. El era recomandat de rezultatele obținute în ultimele două decenii ca primar al unui important municipiu și de președinte al Consiliului Județean (modernizarea rețelelor edilitare, a căilor de comunicații, a serviciilor sociale și educative, organizarea de parcuri industriale ș.a.). Câștigând de fiecare dată în mod detașat alegerile locale el s-a bucurat permanent de confort politic din partea consilierilor partidului său, nefiind „deranjat” nici de opoziție a cărei activitate a fost de-a lungul anilor nesemnificativă. Lipsa confruntării politice autentice a stimulat însă tentația comportamentului autoritar (să ne amintim de afirmațiile reputatului Raymond Aron precum că „politica fără conflict este o iluzie periculoasă”). Desemnarea sa ca prim-ministru cu dificila sarcină de a conduce un guvern format din patru partide a schimbat însă paradigma politică. Stilul său de lucru autoritar nu a mai dat rezultate, jocul politic într-un guvern de coaliție cerând negociere, compromis și transparență față de toți partenerii politici, ceea ce nu prea s-a întâmplat. Refuzul premierului de a demisiona este mai puțin obișnuit într-o democrație liberală, mai ales atunci când acesta este un act ce decurge dintr-un vot al Parlamentului. Într-o speță similară, Adunarea Națională a Franței – țară care a inspirat actualul sistem politic al României (semiprezidențial) – a adoptat cu câțiva ani în urmă o moțiune prin care se afirmă că „A trecut vremea preeminenței lipsite de responsabilitate politică a unor conducători iluminați de un har divin, a personalităților istorice situate în afara controlului democratic”. Edificator, nu?

De la moțiunea de cenzură au trecut mai bine de trei luni, timp în care țara a avut un guvern interimar, cu atribuții restrânse, fapt nepermis într-o situație complicată precum cea în care se află țara noastră acum (fiind în pragul retrogradării ratingului de țară), urmare a unor combinații mai mult sau mai puțin politicianiste. În legătură cu acestea în spațiul public se fac numeroase speculații, dar se spun și adevăruri. În legătură cu speculațiile suntem printre cei care consideră că „subordonarea informației intereselor de orice natură reprezintă un pericol latent”, motiv pentru care nu le vom comenta. Dorim însă să supunem atenției două lucruri pe care le considerăm a fi adevăruri evidente. Primul este faptul că votul Parlamentului pe moțiunea de cenzură reprezintă, conform Constituției, votul „organului reprezentativ suprem al poporului român”, iar demisia premierului trebuia să opereze, cu bună credință, conform prevederilor Legii fundamentale a României și a Legii privind organizarea și funcționarea Guvernului. Cel de al doilea adevăr se referă la faptul că măsurile luate de Guvern și îndeosebi a intenției adoptării unor acte normative de interes deosebit pentru categorii profesionale importante ale societății românești, precum salarizarea bugetarilor, și nu numai, au generat manifestări de nesupunere civică de amploare. Manifestări pe care filosofia și știința politică le tratează, spre deosebire de politicieni, cu multă atenție, conceptul având o bază teoretică solidă. Filosofia politică o consideră o formă de disidență necesară pentru stabilitatea unei democrații (H.D. Thoreau). Știința politică, mai aplicată, afirmă că „manifestările de nesupunere civică survin atunci când cetățenii au convingerea că mecanismele normale ale evoluției sunt blocate iar revendicările le sunt ignorate, guvernul pierzându-și credibilitatea” (Hannah Arendt), ceea ce reprezintă de fapt pierderea legitimității puterii, adică pierderea dreptului recunoscut de a guverna!

În ultimul deceniu și jumătate, ocupându-se de modul în care va evolua umanitatea după „Marea Recesiune” și după pandemia de Covid, științele socio-umane evidențiază că omenirea se va confrunta cu noi provocări. Pe termen scurt la nivel planetar este posibilă o nouă criză financiară și una economică. Pe termen mediu – ca să ne referim numai până la acest orizont de timp – se întrevede o criză socială – urmare a creșterii șomajului și a inegalităților și una politică generată de contestarea sistemului politic. Se apreciază că la originea acestor frământări se află prioritatea pe care decidenții statelor influente – economic, tehnologic, militar – o acordă beneficiilor pe termen scurt în detrimentul mizelor pe termen lung. Desigur, lucrurile sunt extrem de complexe, noi evocând numai unele repere ce definesc provocările viitoare. Dar ce fac în acest context politicienii, elitele noastre politice? Ele se află, după cum am văzut până acum, într-o acerbă luptă pentru putere, sfidează legea, sunt dominate de orgolii și interese personale, își aruncă în public fraze găunoase și invective. În timp ce în alte state s-au luat deja măsuri realiste cu mize pe termen lung, România este blocată de preocupările meschine ale unor politicieni. Clasa politică gestionează ineficient semnalele unor crize deja anunțate – sistemul financiar excesiv îndatorat pierde încrederea investitorilor, economia are un deficit semnificativ de cerere, șomajul este în creștere, iar inegalitățile au devenit mai mult decât evidente. Este un comportament care evidențiază din plin precaritatea actuală a clasei noastre politice, chiar dacă România are și politicieni cu vocație care percep cerințele timpurilor pe care le trăim, mizele strategice și obiectivele de durată, dar care nu acceptă compromisuri ce afectează interesul național. În încheiere îl vom cita pe reputatul Jacques Attali, inclus în Foreign Policy printre primii 100 intelectuali publici ai lumii. El afirmă că „Nimic nu este mai păgubitor decât să așteptăm de la alții rezolvarea problemelor noastre. Este certitudinea dezastrului: crizele nerezolvate la timp de cei direct amenințați sfârșesc prin a se transforma într-un tsunami încât nimic nu le poate opri. Vor supraviețui numai societățile care au știut să se pregătească pentru a face față provocărilor viitorului”. Motiv pentru care aleșii trebuie să pună în prim plan, în mod real, interesul național, pentru că ei nu sunt aleși în sensul biblic al cuvântului ci sunt, așa cum sublinia Robert Michels – unul din fondatorii teoriei elitelor politice – „servitori ai națiunii”.

România a scăpat recent, temporar, de retrogradarea la junk. Ministrul de finanțe, unul din artizanii negocierilor și politician – actualmente fără de partid – cu vocație, ne avertizează însă că agențiile de evaluare financiară nu analizează doar cifrele la zi, ci și stabilitatea politică. Este un semnal clar pentru clasa politică să își reconsidere poziția față de interesul național. Întrebarea este dacă o va face și când?