Avocatul Mihail Udroiu (foto), fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, a oferit un prim punct de vedere în legătură cu cea mai nouă hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) privind prescripția răspunderii penale, pronunțată în 16 iulie 2026, în cauza Lin II. O nouă hotărâre aberantă, prin care CJUE cere sa nu fie aplicate deciziile CCR și ÎCCJ pe prescripție în cazurile cu fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (click aici pentru a citi).

Conf. univ. dr. habil Mihail Udroiu a oferit un interviu revistei Q Magazine, interviu publicat marți, 28 iulie 2026.

Cu această ocazie, Udroiu precizează că în disputa dintre CJUE și Înalta Curte avem de-a face de fapt cu conflictul dintre două concepții asupra statului de drept: una a CJUE care judecă din perspectiva efectivității protecției bugetului Uniunii, cealaltă a Înaltei Curți din perspectiva garanțiilor constituționale ale persoanei în fața puterii punitive a statului.

Or, subliniază profesorul Udroiu, este limpede că Înalta Curte a avut interpretarea corectă din punct de vedere juridic, în condițiile în care instanța supremă a căutat pentru cetățean cel mai înalt standard de protecție disponibil.

În același interviu, Mihail Udroiu desființează și campania mediatică declanșată după hotărârea CJUE împotriva președintei ICCJ Lia Savonea. „Este profund neloial, incorect și incompatibil cu noțiunea de stat de drept ca o hotărâre colegială a instanței supreme să fie transformată într-o campanie mediatică împotriva președintelui instanței supreme”, afirmă Udroiu.

De asemenea, în același context, Mihail Udroiu vorbește despre campanii „cu diez la butonieră”, venite din zone nostalgice ale procuraturii, în care argumentele sunt înlocuite cu atacuri la adresa judecătorilor. „O parte a presei militant-activiste și chiar unele voci din magistratură (inclusiv 'delirul' unui membru al CSM) au preferat personalizarea dezbaterii în locul confruntării argumentelor juridice”, adaugă Mihail Udroiu.

Redăm o parte dintre declarațiile avocatului Mihail Udroiu, interviul integral fiind atașat la finalul articolului:

„Nu discutăm despre competența unor judecători — nici de la Luxemburg, nici de la București —, ci despre conflictul dintre două concepții asupra statului de drept: una care judecă din perspectiva efectivității protecției bugetului Uniunii, cealaltă din perspectiva garanțiilor constituționale ale persoanei în fața puterii punitive a statului. Iar dacă trebuie să aleg între cele două interpretări, opțiunea mea este fără echivoc: interpretarea Înaltei Curți este cea corectă juridic.

Poate nu este deplasat, la acest moment, să ne întrebăm dacă definiția statului de drept este folosită cu același înțeles la Luxemburg și la București (de către judecători, pentru că politicienii de la București și de la Bruxelles pare că folosesc o definiție ajuridică, sui generis).

Impresia mea este că din turnul de fildeș aseptic de la Luxemburg drepturile fundamentale ale fiecărui justițiabil supus malaxorului judiciar se văd altfel decât la București, Roma sau Varșovia.

La Luxemburg prelații protecției intereselor financiare ale Uniunii nu au în față oameni în carne și oase, cu destinele, limitările și aspirațiile lor, cu familiile și îndoielile lor, ci doar imaginile proiectate din dosare transmise prin internet. De aceea le este mai ușor, poate, să-și adoarmă conștiința cu mantra 'interesului superior al bugetului UE', fără a se mai gândi la echilibrarea drepturilor individuale.

Cel puțin în forma actuală a tratatelor constitutive ale UE, niciun Stat Membru nu a înțeles să delege către Bruxelles sau Luxemburg propria politică penală.

Ne uităm prea mult la filme americane și mai puțin la ce spun tratatele, Curtea de la Luxemburg nu este o curte supremă în înțelesul oricărui băutor de matcha pe trotinetă, ci o instanță care are o competență specifică delegată de către Statele Membre în anumite domenii de strictă aplicare.

Faptul că în imaginarul colectiv de cafenea CJUE vine și dă peste mână cu părintească severitate instanțelor supreme naționale este doar vina unui provincialism endemic de care nu vom scăpa, poate, niciodată.

Așadar, a reduce această construcție la formula 'Înalta Curte a interpretat greșit' este profund superficial. Vorbim despre una dintre cele mai înalte expresii ale culturii juridice române: rodul deliberării unora dintre cei mai înalți specialiști ai dreptului penal, în cele mai solemne proceduri de unificare — hotărârea prealabilă și recursul în interesul legii —, continuarea firească a jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale, o construcție constituțională coerentă, aplicată de sute de judecători.

Nu este opinia unui judecător și cu atât mai puțin a președintelui instanței.

Ce a apărat jurisprudența Curții Supreme? Nu inculpați, ci garanții fundamentale: legalitatea penală, legea penală mai favorabilă — consacrată expres de articolul 15 alineatul (2) din Constituție —, neretroactivitatea, securitatea juridică, identitatea constituțională și articolul 7 din Convenția europeană, drept de la care nu se admite derogare nici în timp de război.

Înalta Curte a căutat pentru cetățean cel mai înalt standard de protecție disponibil.

Apreciez că prin efectul lor obiectiv hotărârile Lin I și Lin II transformă protecția intereselor financiare ale Uniunii într-un argument pentru diminuarea unor garanții fundamentale ale legalității penale.

O garanție constituțională a fost tratată drept simplă jurisprudență, iar un drept fundamental ajunge să se aplice diferit după creditorul prejudiciului — statul român sau Uniunea.

Un drept care variază în funcție de creditor încetează să fie un drept; devine o politică.

Să ne reamintim că orice regim liberticid, de la Teroarea Revoluției Franceze până la Gulagul comunist sau Revoluția Culturală maoistă, a început prin a clama superioritatea intereselor colectivității asupra celor individuale, iar hârtia de turnesol care decelează diferența specifică între o dictatură și un regim democratic nu este clamarea valorilor, ci aplicarea garanțiilor în practică”.

„Cred că prea ușor se omite faptul că prescripția răspunderii penale nu îl apără pe infractor de stat, ci ne apără pe toți de un stat care ar pedepsi fără limită de timp. Ea nu conduce constatarea inexistenței faptei, ci sancționează pasivitatea statului — iar statul, care patru ani a lăsat neacoperit vidul legislativ, nu poate transfera cetățeanului propria culpă. Și nu era necesar: stingerea răspunderii penale nu înseamnă pierderea banilor — creanțele se execută, acțiunile civile subzistă, corecțiile financiare operează. Bugetul Uniunii nu avea nevoie, pentru a fi apărat, de diminuarea niciunui drept fundamental.

Este profund neloial, incorect și incompatibil cu noțiunea de stat de drept ca o hotărâre colegială a instanței supreme să fie transformată într-o campanie mediatică împotriva președintelui instanței supreme.

O parte a presei militant-activiste și chiar unele voci din magistratură (inclusiv 'delirul' unui membru al CSM) au preferat personalizarea dezbaterii în locul confruntării argumentelor juridice. Deliberarea este colegială, votul aparține completelor, iar independența judecătorilor exclude ideea că hotărârile instanței supreme ar fi opera unei voințe individuale. Când argumentele sunt înlocuite cu campanii împotriva judecătorilor venite în special din unele zone nostalgice ale procuraturii, nu un om are de pierdut, ci independența justiției.

Am constatat cu toții, în nenumărate rânduri, că astfel de campanii cu diez la butonieră sunt apanajul predilect al unei minorități agresive care urmărește impunerea propriilor direcții prin orice mijloace ar putea suplini deficitul democratic de majoritate. Iar scopul urmărit nu este, din păcate, echilibrarea unei balanțe înclinate, ci tocmai înclinarea balanței înspre poziția terorist antidemocratică, dar presupus superioară moral.

Într-un stat de drept, nici lupta împotriva fraudei nu are voie să fraudeze Constituția, altfel ce diferență ar mai fi între un Stat Membru al UE și, de exemplu Republica Populară Democrată Coreeană?”.

* Citiți aici interviul integral acordat de avocatul Mihail Udroiu revistei Q Magazine