Jurnalistul Victor Roncea (foto 2) – redactorul-șef al site-ului Activenews.ro, principala publicație conservatoare a României – a câștigat definitiv procesul pe care i l-a deschis în 2019 scriitorul și omul de afaceri Gabriel Liiceanu (foto 1), proprietarul Editurii Humanitas. 

Judecătorii Adina-Georgeta Ponea, Lavinia Dascălu și Mihai-Andrei Negoescu-Gândac de la Înalta Curte de Casație și Justiție au menținut definitiv, la 10 martie 2026, decizia din 27 aprilie 2022, prin care magistrații Andrei-Aurel Păun și Roxana Stanciu de la Curtea de Apel București au refuzat să-i acorde lui Liiceanu daunele morale de 50.000 de euro cerute de la Roncea pentru o serie de articole publicate în Evenimentul Zilei în ianuarie 2019 cu privire la privatizarea Editurii Politice în 1990 și transformarea ei în Editura Humanitas.

Amintim că Victor Roncea câștigase procesul cu Liiceanu atât în 2019, la Tribunalul București, cât și în 2020, la Curtea de Apel București. Totuși, în 2021, Înalta Curte a dispus rejudecarea procesului, dar numai faza de apel, pentru că motivarea CAB ar fi fost una contradictorie. (Găsiți la final linkuri către toate episoadele serialului „Liiceanu versus Roncea”.) Iar acum, ziaristul a avut câștig de cauză și în al doilea ciclu procesual: atât la CAB, cât și la ICCJ.

Iată minuta deciziei ICCJ nr. 510/2026 din dosarul nr. 8752/3/2019*:

„Anulează recursul formulat de reclamantul Liiceanu Gabriel împotriva deciziei civile nr. 660 A din 27 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă. Definitivă”.

Redăm minuta deciziei CAB nr. 660/2022:

„Respinge apelul declarat de apelantul-reclamant Liiceanu Gabriel împotriva sentinţei civile nr. 2983/18.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă – în dosarul nr. 8752/3/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Roncea Victor Alexandru, ca nefondat.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare. Recursul se va depune la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă. Pronunţată azi, 27.04.2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei”.

CAB: Roncea nu l-a calomniat pe Liiceanu, ci a făcut muncă de istoric

Lumea Justiției prezintă motivarea hotărârii din 2022, în care Curtea de Apel București subliniază că articolele în discuție nu doar că nu i-au adus prejudicii de imagine lui Gabriel Liiceanu (ele încadrându-se într-o dezbatere de interes general pentru societatea românească), dar au și o „relevanță istoriografică și istorică pentru perioada postdecembristă”.

„Astfel, este indubitabil că va fi de interes pentru istoriografia românească felul în care presa vremii a prezentat modul de formare al elitei politice și culturale postdecembriste, iar istoria, la rândul său, va trebui să trateze acest subiect de o importanță fundamentală, deoarece evoluția României nu poate fi pe deplin înțeleasă fără a se desluși cine i-au fost conducătorii politici și culturali după căderea regimului comunist”, punctează completul Păun-Stanciu.

Așadar, în plus față de hotărârile TMB și CAB din primul ciclu procesual, actuala decizie a Curții de Apel București nu se limitează la a consfinți faptul că Victor Roncea a scris în limitele de exprimare și de exagerare permise presei, ci spune că gazetarul a făcut, practic, muncă de istoric, producând materiale de interes pentru cei care studiază perioada postdecembristă a României.

Prezentăm cel mai important fragment din motivarea CAB:

„Examinând apelul în rejudecare, prin raportare la criticile formulate, Curtea constată:

Potrivit art. 72 din C.civ., ‘orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75’. ‘Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată [art. 26, alin. (1) din Constituție]’.

Totodată, potrivit art. 30, alin. (1) şi (6) din Constituţie, ‘libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine’.

Dispozițiile constituționale sunt reluate la nivel legal în art. 70 din C.civ., potrivit căruia ‘orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75’.

Prin urmare, dreptul la viață privată și dreptul la libertate de exprimare au aceleași limite, acestea fiind reglementate în art. 75 din C.civ. Cu alte cuvinte, dreptul la viață privată încetează acolo de unde începe dreptul la liberă exprimare, iar libera exprimare a persoanelor încetează acolo unde începe viața privată a celorlalți.

Astfel, conform art. 75 din C.civ., ‘nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune’.

Reglementarea este similară și la nivel european, instanța urmând să observe dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și jurisprudența Curții de la Strasbourg în această materie, pentru a discerne standardele internaționale ce vor servi drept barem al conduitei părților în prezenta cauză.

Astfel, conform art. 8§1 din CEDO, ‘orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale’.

Potrivit art. 10§1, teza I și II din Convenție, ‘orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere’.

Cu toate acestea, conform §2 al acestui articol, ‘exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru […] apărarea […] reputaţiei sau a drepturilor altora […]’.

Atunci când dreptul la libertate de exprimare intră în coliziune cu dreptul la viață privată, trebuie avute în vederea următoarele criterii pentru a realiza punerea acestora în balanță, respectiv: contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, conținutul, forma și consecințele publicării, gravitatea sancțiunii aplicate (v. AXEL SPRINGER AG c/ Germaniei).

Dacă reputația unei persoane a fost afectată prin articole de presă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că trebuie ținut cont de un element important, anume de rolul indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică. Astfel, presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (Cumpănă și Mazăre c/ României, §93).

Exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități, iar garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Cumpănă și Mazăre c/ României, §102).

De altfel, art. 31, alin. (4) din Constituţie prevede că ‘mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice’.

Libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, și recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare în judecățile de valoare pe care jurnaliștii le formulează, fără a merge până într-acolo în a se considera că un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (Bladet Tromso și Stensaa c/ Norvegiei, §59, Dalban c/ României, §49).

Cât privește limitele criticilor admisibile, Curtea a precizat că acestea depind de notorietatea persoanei vizate, limitele discursului fiind mult mai largi în cazul persoanelor publice sau cunoscute publicului, decât pentru simpli particular (v. AXEL SPRINGER AG c/ Germaniei).

Totodată, în analiza discursului de presă trebuie făcută distincția dintre fapte și judecăți de valoare. Astfel, ‘dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor’. Însă, ‘nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt’ (Cumpănă și Mazăre c/ României, §98-99).

Aplicând principiile enunțate mai sus în speță și ținând cont totodată de dezlegările instanței de recurs, conform art. 501 alin. (1) din C.proc.civ., Curtea va proceda, mai întâi, la stabilirea circumstanțelor cauzei, la calificarea juridică a acestora și, apoi, la o analiză punctuală criticilor apelantului.

În datele de 21.01.2019, 22.01.2019 și 30.01.2019 au fost publicate de către intimatul-pârât Roncea Victor-Alexandru, în ziarul Evenimentul Zilei, articolele intitulate ‘GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)’, ‘GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul maghiar (II)’ și ‘Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO’ (f. 33-41 dosar tribunal).

În articolele în discuție, intimatul-pârât prezintă, pe larg, modul în care a fost înființat Grupul pentru Dialog Social (‘GDS’), persoanele implicate în aceasta chestiune și legăturile pe care aceste persoane le au cu nomenclatura comunistă filosovietică și fosta Securitate, fiind abordată, totodată, și privatizarea editurii ‘Humanitas’.

Ca atare, Curtea reține că articolele semnate de către intimatul-pârât nu doar că se încadrează într-o dezbatere de interes general în societatea românească, dar acestea au, prin conținutul lor, și relevanță istoriografică și istorică pentru perioada postdecembristă.

Astfel, este indubitabil că va fi de interes pentru istoriografia românească felul în care presa vremii a prezentat modul de formare al elitei politice și culturale postdecembriste, iar istoria, la rândul său, va trebui să trateze acest subiect de o importanță fundamentală, deoarece evoluția României nu poate fi pe deplin înțeleasă fără a se desluși cine i-au fost conducătorii politici și culturali după căderea regimului comunist.

Din acest punct de vedere, apărările apelantului-reclamant Liiceanu Gabriel – în sensul că afirmațiile intimatului nu ar reprezenta o știre nouă, deoarece relevă aspecte ‘discutate şi tranşate în urmă cu 30 de ani’ – nu pot fi primite, întrucât articolele în discuție sunt mai mult decât o știre, deoarece intimatul-autor se dedă în cadrul lor unui exercițiu de istorie. Or, temele istorice sunt și trebuie să fie apreciate ca fiind mereu de actualitate, indiferent de durata de timp scursă de la petrecerea lor.

În acest context, calitatea apelantului-reclamant nu este doar una de persoană cunoscută publicului prin prisma carierei sale laborioase de filosof și scriitor, dar acesta a căpătat, la rândul său, valențele unei personalități istorice, prin aceea că a fost membru fondator al GDS, prima organizație non-guvernamentală a României postdecembriste, cu o implicare notorie în viața politică și culturală a țării, și prin faptul că este fondatorul și directorul editurii ‘Humanitas’, una dintre cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă editură românească, prin intermediul căreia a contribuit semnificativ la cizelarea destinului cultural al României. Astfel, nivelul de protecție al dreptului la viață privată de care se poate bucura apelantul este mult mai scăzut și, prin urmare, limitele unui discurs de presă care îl vizează sunt mult mai largi decât în cazul unui simplu particular, necunoscut publicului.

Apelantul îi impută intimatului că, în articolele în discuție, ar fi făcut următoarele afirmații:

‘a) Reclamantul a primit în mod nelegal editura Humanitas (fosta Politică) de la stat, cu tot cu patrimoniu, printr-o operațiune ilegală efectuată împreună cu Andrei Pleșu.

b) I s-au șters datorii de milioane editurii Humanitas, într-un mod cu totul nelegal.

c) Curtea Europeană a Drepturilor (sic!) are un dosar în lucru care vizează tocmai aceste ilegalități.

d) Grupul pentru Dialog Social a fost înființat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu împreună cu un agent KGB și unul al Ungariei comuniste.

e) Gabriel Liiceanu a preluat patrimoniul de lux al UTC, transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii.

f) Reclamantul ar fi fost vinovat de corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare.

g) Fondatorii GDS, printre care se numără și reclamantul, sunt persoane care au legături cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, informatori ai Securității, și care au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în patrimoniul statului.

h) Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN.

i) GDS este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România.

j) Membrii GDS, printre care și reclamantul, au intrat în mod ilegal în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediul din Calea Victoriei 120’.

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia apelantul ar fi primit în mod nelegal editura Humanitas (fosta Politică) de la stat, cu tot cu patrimoniu, printr-o operațiune ilegală efectuată împreună cu Andrei Pleșu (a), Curtea reține că aceasta nu îi aparține intimatului.

Din lecturarea articolului ‘Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO’, se poate observa fără dubiu că această afirmație aparține numitului Stan Valerian. Astfel, intimatul a precizat că a dorit să sintetizeze conform unei opinii avizate aspectele legale relevate după publicarea materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste - Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu. Opinia prezentată aparține numitului Stan Valerian, acesta fiind cel ce a susținut că «ilegalitățile prin care s-a făcut ‘transferul de proprietate’ al Editurii Politice a PCR ‘au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci’ sau de acum».

Intimatul a indicat clar că susținerea nu îi aparține, folosind semnele corespunzătoare citării și indicând sursa afirmației.

Mai mult decât atât, afirmația în discuție reprezintă, în esență, o judecată de valoare, o opinie a unei persoane referitoare la o anumită situație, iar această judecată de valoare nu este complet lipsită de bază factuală, ce este indicată chiar în conținutul articolelor în discuție, anume Ordinul Ministrului Culturii nr. 82/20.02.1990, emis de numitul Pleșu Andrei.

Ordinul nr. 82/20.02.1990 este prezentat în articolul ‘Afacerea privatizării Humanitas [...]’, iar susținerile numitului Stan sunt confirmate de conținutul actului administrativ, anume că: ordinul este întocmit și semnat la 19.02.1990, dar este înregistrat la 20.02.1990, și ordinul produce efecte retroactive, editura ‘Humanitas’ fiind înființată începând cu data de 01.02.1990. Totodată, numitul Stan susține că ‘potrivit «dispoziţiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei»’, astfel cum ar fi descoperit când a documentat atribuirea editurii Politice.

Astfel, apelantul este numit director al unei edituri înființate retroactiv printr-un ordin de ministru nepublicat în Monitorul Oficial și ținut secret. Calificarea acestei situații de fapt ca fiind nelegală constituie o judecată de valoare și nu poate fi considerat că ar înfrânge reputația altei persoane.

Totodată, intimatului nu i se poate imputa vreo depășire a libertății de exprimare în cadrul unui discurs de presă, deoarece el a indicat în mod clar și indubitabil că afirmațiile în cauză reprezintă o judecată de valoare a numitului Stan Valerian și a prezentat inclusiv baza factuală a acestora în cuprinsul articolului.

Referitor la afirmația potrivit căreia editurii Humanitas i s-au șters datorii de milioane într-un mod cu totul nelegal (b), Curtea reține că această afirmație nu se regăsește în articolele în litigiu.

Astfel, în cuprinsul articolului ‘Afacerea privatizării Humanitas [...]’, intimatul susține următoarele:

‘Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizărilor de peste 235.000 euro. Cifra de afaceri a Editurii Humanitas este azi în jur de 20 de milioane lei iar cea a întregului Grup Humanitas tinde spre 11,5 milioane de Euro. Oare acum că s-a redresat financiar, ar putea Liiceanu să doneze cei 235.000 de euro de care a beneficiat de la stat pentru un spital? Sau, de ce nu, pentru Catedrala Națională?’

Curtea nu observă nicăieri în texul citat sau în cuprinsul articolului în discuție că intimatul ar fi susținut că editurii Humanitas i s-ar fi șters datorii de milioane într-un mod cu totul nelegal.

Veridicitatea celor afirmate în articol nu este pusă în discuție de către apelant în prezenta acțiune, acesta recunoscând, la rândul său, că a beneficiat de respectivele facilități fiscale, însă în mod legal. De altfel, nici intimatul nu a susținut altceva, însă acesta a apelat la o minimă doză de exagerare permisă jurnaliștilor și Curtea nu poate reține că prin aceasta și-ar fi depășit limitele dreptului de liberă exprimare și i-ar fi afectat reputația apelantului.

De altfel, Curtea reține că acest subiect a fost pe larg tratat în presa vremii, astfel încât limitele discursului sunt, în mod evident, destul de largi cu privire la acest subiect, iar eventualele inexactități, cum ar fi neprecizarea faptului că respectivele facilități fiscale au fost legal acordate, nu pot conduce la calificarea faptei intimatului ca una ilicită (f. 55-56, vol. II, dosar TB).

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar are un dosar în lucru care vizează ilegalitățile săvârșite cu ocazia privatizării editurii Humanitas (c), Curtea reține că aceasta nu se regăsește în cuprinsul articolelor în discuție.

În articolul ‘Afacerea privatizării Humanitas [...]’, intimatul face următoarele afirmații:

‘Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman, prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu’.

«Chestiunea aceasta se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a ‘ajutat și el’ la ‘privatizarea’ Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu, deci.»

Astfel, este evident că afirmația imputată apelantului nu are legătură cu cele menționate în articol. Mai mult decât atât, din text rezultă indubitabil că procesul aflat pe rolul CEDO are ca obiect încălcarea libertății de exprimare de către Statul Român, iar nu întocmai modul în care editura Politică a fost privatizată.

În rejudecare, intimatul a indicat că este vorba de plângerea nr. 29497/13, c. Valerian STAN c/ României, din cuprinsul deciziei rezultând că, într-adevăr, problema privatizării editurii Humanitas este atinsă, deoarece în litigiul principal se puseseră în discuție afirmațiile din presă ale numitului Stan Valerian conform cărora numita GA ar fi fost implicat în privatizarea unei edituri, fiind evident a fi vorba de numitul Gabriel Andreescu și de editura Humanitas (f. 10-14, dosar rejudecare apel).

Curtea reține că în contextul articolului, cauza CEDO în care a fost implicat numitul Stan Valerian nu prezintă nicio importanță fundamentală și nici nu poate fi considerat că îl afectează pe apelant, deoarece respectiva cauză are legătură cu libertatea de exprimare, și nu cu privatizarea propriu-zisă a editurii.

Referitor la afirmația conform căreia Grupul pentru Dialog Social a fost înființat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu împreună cu un agent KGB și unul al Ungariei comuniste (d), Curtea reține că aceasta se regăsește, într-adevăr, ca atare chiar în titlul celor două articole

‘GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)’ și ‘GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul maghiar (II)’ .

Curtea reține că această susținere a intimatului nu este o judecată de valoare, ci o faptă precisă, însă respectiva faptă nu are legătură, în mod direct, cu apelantul și, totodată, aceasta este dovedită peste orice putință de tăgadă.

Astfel, calitatea de agent KGB sau al Ungariei comuniste nu îi este atribuită apelantului, ci numiților Brucan Silviu și Teodorescu Alin. Prin urmare, Curtea reține că apelantul nu a fost vătămat în mod direct de susținerile intimatului sub acest aspect.

Totuși, s-ar putea reține că afirmația îl vatămă în mod indirect pe apelant, prin asocierea acestuia cu două persoane ale căror interese sunt contrare celor ale Statului Român. Însă Curtea observă că afirmația intimatului are o bază factuală. Astfel, în ceea ce-l privește pe numitul Brucan Silviu, biografia acestuia de pe Wikipedia menționează că acesta a fost agent sovietic (f.66, vol. II, dosar TB), fiind menționat ca atare și în eseul ‘Adevărata apartenență a lui Silviu Brucan’ de dr. ist. Alex Mihai Stoenescu (f. 185 și urm., vol. I, dosar TB), iar referitor la Teodorescu Alin, intimatul a prezentat chiar în cuprinsul articolelor sursele pe care s-a bazat, respectiv declarația, sub prestare de jurământ, a generalului de contraspionaj Neculicioiu Victor, declarația lui Rusan Ioan, colonel în rezervă al SRI, articolul lui Neculicioiu Victor din în revista ‘Vitralii’ a rezerviștilor SRI, cartea ‘Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale’ (Editura Compania, Bucureşti, 2011) de generalul (r) Rogojan I. Aurel.

Referitor la calitatea numiților Brucan Silviu și Teodorescu Alin de fondatori, aceasta rezultă din extrasul privind situația asociațiilor și fundațiilor de utilitate publică (f. 25, vol. II, dosar TB).

În ceea ce privește afirmația conform căreia Gabriel Liiceanu a preluat patrimoniul de lux al UTC, transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii (e), Curtea reține că aceasta constituie, în esență, o judecată de valoare.

Astfel, intimatul a susținut în articolul ‘Afacerea privatizării Humanitas [...]’ următoarele:

‘La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului ‘Dimitrie Gusti’. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990’.

Prin urmare, afirmația în discuție trebuie analizată în context, anume că ‘fără acoperirea legii’ se referă la faptul că, la data atribuirii către GDS a sediului fostului UTC din Calea Victoriei nr. 120, organizația nu era încă legal constituită, iar nu la împrejurare că transferul a fost făcut nelegal, astfel cum susține apelantul.

În acest sens, intimatul a depus la dosarul cauzei cererea din 08.02.1990, către Consiliul FSN, semnată de apelant și de numitul Teodorescu Alin, pentru trecerea în patrimoniul GDS, ‘constituit legal la 31 decembrie 1989’, a clădirii din Calea Victoriei nr. 120 ce a aparținut fostului UTC, aprobată de numitul Brucan Silviu la aceeași dată, cererea din 20.01.1990 de înregistrare a GDS, încheierea nr. 27/22.01.1990, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care i-a fost acordată personalitate juridică GDS (f. 22, 23, 76, vol. II, dosar TB).

Astfel, din înscrisurile amintite rezultă că ‘atribuirea în patrimoniu’ a clădirii din Calea Victoriei nr. 120 s-a făcut anterior ca GDS să dobândească personalitate juridică, fiind legitime susținerile intimatului că această preluare s-a făcut fără fundament legal, deoarece, potrivit art. 33 alin. (1) și (4) din Decretul 31/1954, în vigoare la data faptelor, ‘persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor’, însă acestea pot dobândi anterior înregistrării numai acele drepturi și obligații care sunt necesare înființării sale valabile. Or, este discutabil dacă atribuirea în patrimoniu a unei clădiri în centrul Capitalei era necesară înființării valabile a GDS, operațiunea putându-se efectua fără nicio problemă și ulterior acordării personalității juridice respectivei asociații.

Totodată, afirmația intimatului că patrimoniul UTC-ului ar fi fost ‘de lux’ este o judecată de valoare și constituie o exagerare firească într-un articol de presă, însă, la rândul său, aceasta nu este lipsită de orice bază factuală, deoarece, la nivelul anului 1990, folosirea clădirii din Calea Victoriei nr. 120 nu poate fi considerată un lucru neimportant sau fără niciun prestigiu.

În ceea ce privește afirmația conform căreia apelantul ar fi fost vinovat de corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare (f), Curtea reține că această acuzație nu se referă apelant, pe de-o parte, și, pe de altă parte, aceasta respectă limitele libertății de exprimare.

Astfel, în articolul ‘GDS, fondat [...] (I)’, intimatul susține următoarele: ‘Corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare. Așa s-ar putea sintetiza azi constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS) dacă s-ar aplica grilele din manualul de anticorupție al DNA’.

De asemenea, în articolul ‘GDS, fondat [...] (II)’, intimatul susține: ‘Corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare! Astfel identificam ieri, în prima parte a dezvăluirilor despre constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS), semnele sub care a apărut și a funcționat organizația’.

Rezultă astfel indubitabil că intimatul nu se referă prin acestea direct la apelant, însă s-ar putea reține că apelantul este afectat în mod indirect, deoarece este de notorietate calitatea sa de membru fondator la GDS.

Curtea reține că afirmațiile în discuție reprezintă, în esență, judecăți de valoare, anume opinia intimatului cu privire la modul în care GDS a fost înființat. Respectivele afirmații nu conțin fapte precise, ci se constituie mai degrabă într-o enumerare stilistică și voit exagerată pentru a capta atenția cititorilor, în deplină concordanță cu limitele unui discurs de presă asupra unui subiect de interes public.

Afirmațiile intimatului se sprijină pe situația de fapt prezentată în articol și confirmată prin probe în prezenta cauză. Astfel, numitul Brucan Silviu are calitatea de membru fondator al GDS (f. 25, vol. II, dosar TB) și, în ciuda acestui lucru, a aprobat trecerea în patrimoniul asociației a clădirii din Calea Victoriei nr. 120, în calitatea sa de membru al Consiliului FSN (f. 22, vol. II, dosar). Or, această situație pare să contureze elementele unui conflict de interese și poate fi calificată, într-un mod exagerat, dar legitim, ca reprezentând ‘corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare’.

Referitor la afirmația conform căreia fondatorii GDS, printre care se numără și reclamantul, sunt persoane care au legături cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, informatori ai Securității, și care au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în patrimoniul statului (g), aceasta nu se regăsește ca atare în cuprinsul articolelor în litigiu.

Intimatul nu a afirmat pentru niciun moment că apelantul ar fi avut legături cu Securitatea sau cu serviciile de informații ale unor puteri străine. Intimatul a susținut că alte persoane, care au avut calitatea de membri (fondatori) sau care au sprijinit GDS de-a lungul anilor, ar fi avut legături cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, dintre care menționați în articole sunt: Silviu Brucan, Alin Teodorescu, Mona Muscă, Gabriela Adameșteanu, Alexandru Paleologu, Dan Oprescu, Călin Anastasiu, Mihnea Berindei, Sorin Antohi, Iustin Marchiș, Nicolae Corneanu, Smaranda Enache, Mircea Dumitru, Mircea Dinescu.

Pentru a susține aceste afirmații, intimatul a indicat drept bază factuală dosarele CNSAS, iar în prezenta cauză a depus drept probe înscrisuri suplimentare de unde rezultă că aceste subiect a mai fost tratat în presă (f. 86, 87, vol. II, dosar TB).

Referitor la apelant, intimatul afirmă în articolul ‘GDS, fondat [...] (II)’ următoarele:

‘Despre cuplul Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, membri fondatori ai GDS și cei mai aprigi profitori ai tuturor regimurilor, e greu să mai adaugi ceva, dincolo de cadourile pe care și le-au făcut reciproc din averea statului, de la Editura Politică încoace. Poate, totuși, în comparație cu Ioan Aurel Pop, ‘colaboratorul Securității’ pe linie externă, pentru ‘supravegherea diasporei’ de la... Varna, ar fi cazul să amintim că, pe vremea odiosului regim comunist nu numai că au fost beneficiari ai unor burse cu repetiție la Heidelberg (Republica Federală Germania) când alții nici pașaport până la Ruse nu puteau să primească, dar au făcut zeci de vizite în Occident, sărbătorind chiar și Revelionul la Paris, în repetate rânduri, împreună cu familiile (soția sau copilul) și călătorind uneori cu mașinile proprietate personală. Nu o spune Securitatea cea rea ci chiar acum incinerata cu onoruri naționale Monica Lovinescu. Dovezile abundă în Jurnalele ei! Păcat că și soția lui A. Pleșu, Catrinel Pleșu, fosta directoare ICR, a fost, și ea, informatoare și referent a DIE’.

Astfel, apelantul nu este acuzat că ar fi avut legături cu Securitatea sau cu alte servicii secrete străine, ci că ar fi fost, alături de numitul Pleșu Andrei, ‘cei mai aprigi profitori ai tuturor regimurilor’ pentru motivele arătate în text. Or, cu această afirmație Curtea nu a fost învestită, pe de-o parte, și, pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că dintr-o eroare de lectură s-ar fi indicat altceva în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în apel, respectiva afirmație reprezintă o judecată de valoare și este susținută de o solidă baza factuală din care fac parte atât jurnalele Monicăi Lovinescu, dar și notoria implicarea politică a apelantului.

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN (h), Curtea reține că această afirmație se regăsește ca atare în articolul ‘GDS, fondat [...] (I)’.

Astfel, intimatul afirmă: «Deși se pretinde un opozant al ‘ciumei roșii’ Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN, respectiv creatorii și excrescențele lui».

Curtea reține că, în cuprinsul textelor, intimatul susține argumentat ideea că GDS este creația FSN și se află într-o strânsă legătură cu acesta prin prisma membrilor săi, care fie au avut legături cu Securitatea, fie au fost activiști ai partidului comunist, și care s-au regăsit în perioada postdecembristă în conducerea politică și culturală a României.

Judecată de valoare fiind, Curtea apreciază că articolele în cauză prezintă suficiente elemente factuale de natură să susțină respectivele afirmații, iar reluarea fiecăruia în parte nu s-ar impune, deoarece ar însemna reluarea textelor în integralitate. Doar exemplificativ se poate menționa că următoarele persoane au avut calitatea atât de membri GDS, cât și de membri notorii în guvernarea FSN: Silviu Brucan, Andrei Pleșu, Mihai Șora, Alexandru Paleologu, Mircea Dinescu.

Totodată, trebuie învederat că parte dintre aceste elemente de fapt au fost deja analizate, cum ar fi faptul că numitul Brucan Silviu a fost în egală măsură membru în Consiliul FSN, cât și membru fondator al GDS.

Totodată, Curtea reține că această idee nu îl vatămă în niciun fel pe apelant, nici direct, nici indirect.

Referitor la afirmația conform căreia GDS este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România (i), Curtea reține că această afirmație se regăsește ca atare în articolul ‘GDS, fondat [...] (I)’.

În acest sens, intimatul susține: «‘Forul moral’ al ‘societății civile’ este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România».

Afirmația se constituie, la rândul său, într-o judecată de valoare susținută de o bază factuală. În acest sens, Curtea a analizat modul în care clădirea din Calea Victoriei nr. 120 a fost trecută în patrimoniul GDS, iar în cuprinsul articolelor intimatul prezintă și alte situații similare, respectiv acordarea statutului de utilitate publică către GDS de către Guvernul Năstase, când șef al Cancelariei Prim-ministrului era numitul Teodorescu Alin (membru GDS) sau menținerea folosinței gratuite a sediului din Calea Victoriei de către numiții Muscă Mona și Ponta Victor-Viorel.

În esență, intimatul susține prin afirmația în discuție că GDS reprezintă o organizație ocultă ce funcţionează pe spezele Statului Român.

Judecata de valoare nu se referă direct la apelant, pe de-o parte, și, pe de altă parte, această conține o doză de exagerare perfect admisibilă într-un discurs de presă.

În ceea ce privește afirmația că membrii GDS, printre care și reclamantul, au intrat în mod ilegal în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediul din Calea Victoriei 120 (j), Curtea reține că intimatul a susținut, de fapt, următoarele:

În articolul ‘GDS, fondat [...] (I)’ se susține că: «Documentele pe care le publicăm în exclusivitate atestă mascarada independenței ‘anticomuniste’ a fondatorilor GDS cât și modalitatea rapace prin care au intrat în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediu din Calea Victoriei 120. Clădirea istorică fusese pregătită și înzestrată de CC al UTC, sub umbrela unei fantomatice Asociații a tineretului român pentru Națiunile Unite, ca sediu de lux pentru Nicu Ceaușescu, când acesta venea la București. Sediu pus pe tavă activiștilor GDS de la cel mai înalt nivel al Frontului Salvării Naționale (FSN)».

De asemenea, în articolul ‘GDS, fondat [...] (II)’ se susține: ‘Continuăm astăzi să arătăm cine sunt fondatorii Grupului, legăturile lor cu Securitatea sau cu servicii de informații străine și cum au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în patrimoniul statului’.

Referirea la un eventual lips de temei legal o face intimatul abia în articolul ‘Afacerea privatizării Humanitas [...]’, în sensul că: ‘Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului ‘Dimitrie Gusti’. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990’.

Aceste afirmații reprezintă judecăți de valoare și baza factuală pe care se sprijină a fost prezentată de Curte supra, astfel încât nu se mai impune reluarea respectivelor considerente. O singură chestiune ar trebui subliniată, și anume faptul că intimatul are libera alegere de a califica respectiva intrarea în posesie asupra bunurilor statului ca fiind ‘fără acoperirea legii’ sau ‘rapace’, dat fiind că aceasta s-a realizat cu titlu gratuit și într-un moment în care GDS nu dobândise încă personalitate juridică.

Având în vedere toate cele ce preced, Curtea nu poate reține că intimatul a depășit în vreun fel limitele libertății de exprimare și i-ar fi afectat reputația apelantului. Este evident că, sub unele aspecte, intimatul a apelat la o anumită doză de exagerare, însă aceasta nu s-a dus niciodată dincolo de ceea ce este admisibil într-un discurs de presă, nefiind folosite expresii de natură să îl vexeze pe apelant. Totodată, intimatul nu a scris articolele în litigiu în scop calomnios sau șicanatoriu, ci spre a contribui la o dezbatere de interes public pe o temă care, așa cum s-a arătat mai sus, este deja una cu valențe istorice, chiar dacă unii dintre protagoniștii acelor evenimente mai sunt încă în viață. Sub acest aspect, Curtea reține că intimatul are o îndelungă carieră de jurnalist și de scriitor, astfel cum rezultă din CV-ul acestuia (f. 3 și urm, vol. II, dosar TB) și a fost în mod constant preocupat de tema Revoluției din decembrie 1989 și a evoluției României postdecembriste. Ca atare, nu s-ar putea susține sub nicio formă că intimatul nu ar cunoaște în amănunt evenimentele din acea perioadă sau că acesta ar fi scris articolele în litigiu dintr-un interes sporadic și malițios la adresa apelantului.

Având în vedere calitatea apelantului de persoană cunoscută publicului, importanța pentru o dezbatere de interes general a subiectelor prezentate de către intimat în cele trei articole ale sale, Curtea reține că limitele admisibile ale discursului de presă și ale criticilor ce îi pot fi aduse în mod public apelantului sunt foarte largi. Or, intimatul și-a respectat întru totul obligațiile ce-i revin ca jurnalist în această cauză.

Prin urmare, Curtea reține că sentința primei instanței este legală și temeinică și, în temeiul art. 480 alin. (1), va respinge apelul ca nefondat”.

* Citiți aici întreaga decizie a Curții de Apel București

* Citiți aici sentința Tribunalului București

* Citiți aici motivarea CAB dinainte de rejudecare

* Citiți aici decizia prin care ICCJ a dispus rejudecarea

* Citiți aici, aici și aici cele trei articole din EVZ de la care a pornit procesul