[n.r. Click aici pentru a citi primul capitol al lucrării!]

Lucrarea de față își propune să ofere un instrument filosofic și juridic de apreciere a impactului noilor tehnologii asupra libertății umane, la nivel individual și colectiv.

---

Primul pas în acest sens a constat în înțelegerea nivelului tehnologic actual.

Al doilea pas constă în înțelegerea paradigmei.

 

EVOLUȚIONISMUL CA MODEL AL NOILOR TEHNOLOGII. DOCTORI ȘI PACIENȚI. DARWIN. MARX. STALIN. MAO. LUPTA PENTRU EXISTENȚĂ. 

 

„Do you know the warm progress under the stars?

Do you know we exist?

Have you forgotten the keys to the Kingdom?

Have you been borne yet & are you alive?” 

(Jim Morrison – An American Prayer, 1970) 

 

“Tehnologia generează noi provocări”. Refrenul sună fals pentru că în spatele tehnologiei se află oameni. Cu excepții semnificative, dar irelevante cantitativ, există două categorii de oameni: doctorii și pacienții. Doctorii sunt rari la vedere și se află tot timpul în operații. Pacienții sunt operați pe creier de mici, în continuu. Cu ei se petrece un paradox: din cauza anesteziei nu realizează că se află pe masa de operație, dar își dau toată silința pentru reușita protocolului operator. De ce? Pentru că au fost prinși în capcana progresului. Paradigma modernă a progresului e teoria evoluției, cu derivatele sale filosofice și ideologice. Aflăm aici modelul tehnologiilor emergente.

În viață, există teorii “bune” ca teoria relativității sau teoria Big Bang-ului și teorii “rele” cum ar fi teoria conspirației. Teoria evoluției este o teorie bună, poate cea mai bună. Ea domină gândirea modernă și postmodernă și încă nu și-a spus ultimul cuvânt în istorie.

La finele anului 1831, când Charles Darwin s-a îmbarcat la bordul navei Beagle pentru celebra călătorie în jurul lumii, ideea evoluției nu era o noutate. Ea fusese, deja, exprimată în 1794 de Erasmus Darwin – bunicul lui Charles, în 1809 de biologul francez Jean Baptiste Lamarck, în 1830 de geologul Charles Lyell, mentorul și protectorul tânărului Darwin. În 1855, cu 4 ani înaintea lui Darwin, naturalistul britanic Alfred Russel Wallace a publicat o lucrare în care punea apariția noilor specii (cu excepția omului, la nivelul facultăților cognitive [1]) pe seama evoluției și a luptei pentru existență [2].

Deci, la începutul secolului al XIX - lea, mediul intelectual occidental receptase deja fermentul evoluționist, care este consecința și aplicația, în domeniul științelor naturii, a ideii iluministe că perfectibilitatea umană este nedefinită și nelimitată.

Cât despre Charles Darwin, la 22 de ani, el avea convingerea – formată înainte ca Beagle să ridice ancora - că evoluția avusese loc [3]. La 24 noiembrie 1859, după mai bine de douăzeci și trei de ani de la debarcare, a publicat prima ediție a Originii speciilor [4], care avea să devină cartea cult a evoluționismului.

Darwin nu a absolvit studii superioare. A abandonat medicina după 2 ani, fiind apoi înscris la teologie, pe care nu a urmat-o. Cu toate aceasta, în 1877, după ce a mai publicat încă 5 ediții și alte două cărți în sprijinul teoriei sale, i-a fost conferit titlul onorific de doctor în științe … juridice, ca recunoaștere a contribuției sale deosebite la explicarea legilor naturii.

 Într-adevăr, Palatul Windsor, imperialiștii, liberalii, studențimea, eugeniștii[5], sexiștii[6], rasiștii[7], Bismarck și comuniștii, cam toată protipendada vremii, au îmbrățișat cu entuziasm legea supraviețuirii celui mai puternic și glorioasa descindere din maimuță. Lady Emma Darwin, în tripla sa calitate de creștină evlavioasă (de confesiune unitariană), soție și verișoară primară a celebrului naturalist, a manifestat o oarecare rezistență, dar, în exterior nu s-a văzut aproape nimic.

În Germania, Marx și Engels au devorat Originea speciilor în prima săptămână după publicare și au găsit în selecția naturală paradigma catastroficei lupte de clasă, prin care au explicat întreaga istorie.

Cam prin 1894, aflat pe băncile Seminarului din Tiflis, Imperiul Rus (azi Tbilisi, Georgia), tânărul teolog Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, viitorul Stalin, a citit și el cartea lui Darwin și a descoperit în necruțătoarea lupta darwinistă pentru existență argumentul științific pentru revoluția și genocidele de mai târziu.

În China, evoluționismul a fost introdus în 1911, prin traducerea cărții de propagandă darwinistă Principiile evoluției, a lui T.H. Huxley. Darwinismul a influențat enorm reformatorii și revoluționarii chinezi, personal pe Mao Tse-tung, care l-a adoptat în chip mesianic. A fost un sprijin de nădejde pentru instaurarea comunismului chinez, cu milioanele sale de crime împotriva umanității.

Duhul progresului, duhul revoluției, al omului maimuță și al supraomului pluteau peste lume. Acum totul avea baza științifică pentru a proclama, în sfârșit, că viața este schimbare, viața este luptă, viața nu are scop.

 În 1882, Nietzsche a avut bărbăția de a spune direct ceea ce Darwin credea mai demult și din toată inima, dar rostea public doar cu jumătate de gură: Dumnezeu a murit. Cauza morții a fost darwinismul. Ateism a existat și înainte de Darwin, dar operele sale au făcut ca ateismul să devină acceptabil din punct de vedere intelectual. Remarca îi aparține lui Richard Dawkins, unul dintre “noii atei militanți” și cel mai cunoscut biolog evoluționist contemporan (n. 1941).

Conceptul central al teoriei este evoluția de la simplu la complex, transmutația în exprimarea lui Darwin. Deci, evoluția este procesul natural prin care toate organismele vii din prezent descind, prin modificări succesive, dintr-un strămoș comun [8], care a evoluat, la rândul său, din elemente chimice primordiale. Acest proces nu este supravegheat sau dirijat de niciun agent inteligent, altfel spus exclude orice fel de Dumnezeu din toate etapele sale.

Principalul mecanism al evoluției este selecția naturală [9], ceasornicarul orb, după metafora lui Dawkins. Orb pentru că nu privește înainte, nu plănuiește consecințele și nu are în vedere niciun scop[10]. Selecția naturală este conceptul analog selecției artificiale, prin care crescătorii de animale sau cultivatorii de plante ameliorează rasele sau soiurile considerate mai eficiente. Selecția artificială se realizează cu aportul expertizei umane și cu un scop precis. Selecția naturală este nesupravegheată și nu are niciun scop. Oarba selecție naturală a reușit, conform teoriei, să parcurgă lungul drum de la procariote [11] la Homo sapiens. Deși s-a străduit, selecția artificială nu a reușit să creeze nicio specie superioară, mai complexă sau mai evoluată, dintr-una mai simplă sau inferioară[12]. Darwin spunea: din războiul naturii, din foamete și moarte decurge în mod direct cel mai important obiect pe care-l putem concepe, și anume producerea animalelor superioare [13]. Selecția naturală înseamnă supraviețuirea celui mai puternic (mai apt sau mai adaptat) în lupta pentru existență (survival of the fittest).

Selecția naturală are două premise: lupta pentru existență și variația.

Sub influența doctrinei eronate și antiumane a lui Malthus, firea impresionabilă a lui Darwin a observat în natură o luptă acerbă pentru existență [14]. Un întreg capitol din Originea speciilor este dedicat acestui subiect. În această lupta nemiloasă, în teatrul violenței care este existența, indivizii slabi sunt exterminați, iar cei puternici supraviețuiesc. Dawkins a ușurat sadismul observației cum a putut el mai bine: Deși a pus accentul mai mult pe supraviețuire și pe lupta pentru existență, Darwin a recunoscut că existența și supraviețuirea sunt doar mijloace pentru a atinge un scop. Scopul este reproducerea [15]. În punctul acesta ne simțim mai ușurați.

A doua premisă este variația. Prin variații Darwin înțelegea deosebirile individuale, schimbările minuscule, care diferențiază organismul juvenil de părinți. Variațiile favorabile sunt acumulate prin selecție naturală. Vorbind metaforic, se poate spune că selecția naturală cercetează critic, zilnic și ceas de ceas, în întreaga lume, cele mai ușoare variații, respingându-le pe cele dăunătoare, păstrându-le și acumulându-le pe toate cele folositoare; ea lucrează în tăcere și pe nesimțite, oricând și oriunde i se oferă prilejul, la perfecționarea fiecărui organism în raport cu condițiile organice și neorganice de viață. Noi nu vedem nimic din schimbările acestea încete, progresive[16].

Nici Darwin și nici noi nu vedem nimic din aceste schimbări. Atunci, care sunt dovezile în sprijinul evoluției?

 

DOVEZILE

 

ANALOGIILE. ATROCITĂȚILE LUI HAECKEL. PROFEȚIILE LUI AGASSIZ. MONISMUL. FREUD. HITLER. RASISMUL ȘTIINȚIFIC.

 

Morfologia comparată spune: peștii au înotătoare, care la reptile s-au transformat în picioare și apoi în aripi la păsări; în marea familie a primatelor, maimuțele patrupede s-au transformat în maimuțe antropoide, care au învățat mersul biped; ele sunt cele mai apropiate rude ale omului și ambele specii descind din același strămoș comun, încă nedescoperit.

Fiziologia comparată observă similaritățile chimice și fiziologice, în paralel cu analogiile morfologice. Există un sistem de datare după precipitările din sânge, bazat pe cristalele de oxihemoglobină, care sunt asemănătoare la fiecare specie, au ceva comun în interiorul unui gen și diferă între genuri. Dar acest sistem nu corespunde cu celelalte sisteme de datare.

Embriologia comparată este rezumată de așa-numita lege a lui Haeckel (legea recapitulării sau legea biogenezei) care statua că ontogeneza recapitulează filogeneza. Altfel spus, că un organism individual, în cursul dezvoltării sale embrionare, recapitulează stadiile parcurse de strămoșii săi. Teoria poartă numele insolitului darwinist Ernst Haeckel (1834-1919), poreclit profesorul-maimuță, cel mai mare promotor al lui Darwin în lume și erou național al Germaniei.

În 1866 și apoi în 1874 a publicat 12 desene realizate de el însuși în care erau reprezentați embrioni de pește, salamandră, broască țestoasă, pui, porc, vacă, iepure și om în trei stadii de dezvoltare[17]. Potrivit planșelor, stadiile inițiale de dezvoltare prezintă identități sau similitudini substanțiale, intenția lui Haeckel fiind să demonstreze că toate vertebratele au evoluat dintr-un strămoș comun. În acest sens a susținut și numeroase prelegeri publice. De la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și până în prezent teoria lui Haeckel a fost dovedită, în repetate rânduri, ca frauduloasă.

Doi savanți elvețieni [18], celebri în lumea științifică a vremii, l-au acuzat într-o manieră foarte detaliată și judicioasă că a manufacturat, cu rea credință, planșele respective. În concret, Haeckel a preluat imagini din lucrări de anatomie preexistente, pe care, în mod premeditat, le-a modificat pro causa: a desenat același embrion de mai multe ori, a adăugat țesuturi inexistente, a omis țesuturi/organe existente, a figurat embrionii ca având aceleași dimensiuni, deși aceștia erau de zeci de ori mai mici sau mai mari, i-a desenat pe toți ca prezentând aceeași orientare, cu toate că, în realitate, prezentau poziționări uterine diferite.

Confruntat cu acuzațiile colegilor Haeckel a recunoscut caracterul neștiințific al desenelor și a mărturisit că s-ar fi bazat pe memorie și a folosit licența artistică pentru realizarea acestora. Mărturisirea sa a fost arhivată, dar a dispărut în mod misterios după ce, în 1901, desenele sale au fost utilizate într-o carte intitulată Darwin și după Darwin și reproduse pe scară largă in textele de biologie de limbă engleză [19].

În 1997, Michael Richardson, embriolog și lector la Facultatea de Medicină a Spitalului St. George din Londra, a reunit o echipă internațională care a examinat și fotografiat forma externă a embrionilor dintr-o gamă largă de specii de vertebrate, într-un stadiu comparabil cu cel descris de Haeckel. Echipa a colectat și comparat embrioni de la 39 de specii de vertebrate și a descoperit că embrionii acestora sunt foarte diferiți. Mai mult, s-a constatat că desenele embrionilor de om, iepure, salamandră, pește, pui etc., realizate de Haeckel contrazic atât de mult realitatea, încât nu puteau fi realizate pe baza unor specimene reale [20].

Doi ani mai târziu, celebrul profesor american Stephen Jay Gould (1941-2002), părintele teoriei echilibrului punctat (care e o explicație alternativă a mecanismului evoluției), paleontolog, biolog, istoric al științei, a caracterizat frauda lui Haeckel drept atroce.

 Un element biografic suplimentar: Gould a fost și curator al colecției de nevertebrate a Muzeului de Zoologie Comparată de la Harvard, fondat în 1864 de către faimosul zoolog, geolog și paleontolog elvețian Louis Agassiz (1807-1873). În această ultimă calitate, a găsit în biblioteca muzeului exemplarul personal al lui Agassiz din lucrarea lui Haeckel, Istoria naturală a creației, ediția din 1868, cu comentariile de lectură ale aparținătorului. Interesant este că, la sfârșitul lecturii, Agassiz, bolnav și extenuat de ultima sa expediție dificilă în Brazilia, scrie o notă de un sarcasm profetic: “Dată în anul întâi al noii ordini mondiale. E. Haeckel.” Cu referire la ilustrațiile falsificate, Haeckel explica în carte că, în stadiile inițiale, între anumiți embrionii, nu ar exista absolut nicio diferență. Pasaj la care Agassiz a adnotat marginal: Firește - pentru că aceste desene nu au fost realizate după natură, ci, mai curând, unul după altul. Atroce!

Așa se face că Gould a preluat epitetul lui Agassiz, care în original a fost scris în limba germană și l-a așezat în titlul articolului din revista Natural History no. 3/1999: Abscheulich! (Atrocious!) [21]. Potrivit acestuia, Haeckel a fost cel mai mare popularizator al evoluționismului, mai influent în epocă decât însuși Darwin sau “buldogul” său T.H. Huxley, bunicul scriitorului Aldous Huxley. Din acest motiv ilustrațiile frauduloase au fost preluate în numeroase manuale de biologie contribuind la prostirea elevilor și nu doar a lor.

Gould a respins vehement apărarea lui Hackel potrivit căreia la realizarea desenelor a utilizat licențe artistice și a subliniat că acestea nu își găsesc locul în știință. La rândul său, a reținut că frauda a constat în: desenarea același embrion de mai multe ori, adăugarea de țesuturi inexistente, omiterea unor organe existente, prezentarea embrionilor ca având aceleași dimensiuni, deși în realitate erau de zeci de ori mai mici sau mai mari, etc.

Toată viața lui, Gould a jucat un balet politico-științific dificil și rafinat.

Dificil, pentru că a fost un marxist agnostic, care observat lipsa probelor în sprijinul selecției naturale darwiniste. Rafinat, pentru că a pus în discuție gradualismul, dogmă centrală a marii inovații a lui Darwin (apud Gould), pe care a substituit-o cu propria sa teorie a echilibrului punctat [22]. În tot acest timp, a continuat să-l elogieze pe Darwin și să lupte împotriva “ereziilor” creaționismului și a intelligent design-ului.

La fel a procedat și în articolul respectiv. Văzând soliditatea argumentelor împotriva teoriei recapitulării a lăudat studiul lui Richardson, l-a menționat în termeni laudativi pe înaintemergătorul Agassiz – care era net antievoluționist, dar s-a grăbit să disocieze versiunea despre evoluție a lui Darwin de cea a lui Hackel, chiar dacă nu exista niciun motiv obiectiv pentru aceasta. Mitul venerabilului Darwin trebuia salvat. Iar Haeckel, cu amestecul său caracteristic de entuziasm și fanfaronadă (apud. Gould), a devenit fiul cel rău al evoluționismului. Asta cu toate că Haeckel a tradus opera lui Darwin în limba germană, iar scrierile sale, în sprijinul selecției naturale, au fost traduse în douăzeci și patru de limbi. Și cu toate că el a realizat iconicele falsuri plus o teorie intitulată indestructibil “lege”, tocmai pentru a apăra selecția naturală a regelui Darwin.

Iată ce scria Haeckel în 1868: Dacă contemplăm relațiile reciproce dintre plante și animale (inclusiv omul), vom găsi peste tot și în toate timpurile exact opusul acelei vieți sociale binevoitoare și pașnice pe care bunătatea Creatorului ar fi trebuit să o pregătească pentru creaturile sale —vom găsi mai degrabă peste tot o luptă nemiloasă, cea mai acră, a tuturor împotriva tuturor... Pasiunea și egoismul... sunt peste tot forța motrice a vieții. Omul... nu face nicio excepție față de restul lumii animale... Întreaga istorie a națiunilor... trebuie, prin urmare, să fie [un proces fizico-chimic] explicabil prin intermediul selecției naturale.

Adică același teatru al violenței, același război al naturii, mereu câștigat de cei puternici (survival of the fittest) și mereu pierdut de cei slabi, care este conceptul central al darwinismului.

 În viziunea lui Haeckel legile naturii trebuiau să devină legile societății. De aceea, la Congresul liber cugetătorilor, care a avut loc în 1904 la Roma, Haeckel a pus bazele unei mișcări politice foarte în vogă în Europa timpului: darwinismul social. Denumirea doctrinei exprimă clar extracția și scopul acesteia: aplicarea în plan social a teoriei darwiniste [23].

Haeckel a botezat-o monism (de la grecescul monos - unic), pentru că a văzut în evoluția darwiniană nu doar o teorie, ci singurul principiu universal, în măsură să explice totul (a theory of everything). În mod “natural”, a contrapus monismul gândirii tradiționale pe care a numit-o dualism, întrucât prezenta “neajunsul” distincțiilor om-natură și spirit-materie.

Deși Papa Pius al XII – lea a performat un serviciu de expiere la toate bisericile din Roma [24], semințele secularismului au dat roade și doi ani mai târziu, la 11 ianuarie 1906, în Thuringia, o mulțime entuziastă s-a alăturat lui Ernst Haeckel la lansarea oficială a Ligii Moniste Germane. Mișcarea avea scopul declarat de a stabili o nouă religie, științifică, explicit darwinistă. Mentorul liderului a fost însuși Darwin. El a primit vizita lui Haeckel la Down House, reședința sa din Londra, iar, când Haeckel era un tânăr naturalist i-a scris ești unul dintre puținii care înțeleg clar selecția naturală [25]. Monismul nu era doar anticreștin, ci a urmărit explicit să înlocuiască creștinismul cu o mistică bazată pe știință, sens în care a instituit el însuși biserici, preoți, mănăstiri, ritualuri [26].

 Monismul a cucerit Europa și apoi, America, unde moniștii au pus bazele profesionalizării filosofiei americane [27]. Pe scurt, a cucerit lumea. Darwinismul a modelat mințile multor generații grație propagandei neobosite a lui Haeckel.

Tânărul Sigmund Freud a crescut în Viena într-o atmosferă impregnată de darwinism. Întreaga teorie psihanalitică este tributară conceptelor de luptă pentru supraviețuire, selecție naturală și selecție sexuală, prin se care explică bolile sufletești. Aceste concepte au fost translatate de Freud în psihopatologie, el fiind socotit principalul precursor al psihopatologiei evoluționiste, la modă și azi [28].

Adolf Hitler, asemenea colegului Stalin, a fost și el marcat iremediabil de opera lui Darwin. Într-o asemenea măsură încât și-a intitulat propria biografie Lupta mea (Mein Kampf), cu referire la conceptul darwinist de luptă pentru supraviețuire [29]. Ideea superiorității de rasă a decurs “natural” din conceptele darwiniste de luptă pentru supraviețuire și selecție naturală.

De la teorie s-a trecut rapid la practică. Și astfel, la începutul secolului douăzeci, au dat năvală pe scena istoriei teoriile rasei superioare (aryanismul) și rasismul nazist. Cel din urmă a constituit pilonul central al politicii oficiale a Celui de-al Treilea Reich (1933-1945). Așa-zisa biologie a lui Haeckel a susținut în mod incontestabil rasismul nazist, rasism științific, însă, așa cum am văzut, conceptele de luptă pentru supraviețuire și de triumf al celui mai puternic i-au aparținut lui Darwin. De aceea, pentru a evita justa asociere, în mentalul colectiv, a darwinismului cu rasismul nazist, maurul Hackel trebuia să fie omorât în efigie. Pacienții iubitori de știință trebuiau operați, din nou, pe creier. Mai ales că, în urma celui de-al doilea război mondial, nazismul a fost înfrânt. Rolul chirurgului i-a revenit, după cum am văzut, prestigiosului evoluționist de origine israelită Stephen Jay Gould. Astfel, evoluționismul a fost salvat și trăiește și este venerat până în zilele noastre ca idol al culturii occidentale.

 

VESTIGIALITATEA

 

O altă distorsiune, care este invocată și în prezent ca dovadă a evoluției este vestigialitatea. Aceasta se referă la așa-numitele organe vestigiale, care, în decursul evoluției, și-ar fi pierdut, total sau parțial, funcționalitatea. La fel ca în cazul legii recapitulării genetice, ne aflăm pe tărâmul conceptelor născocite, denumite savant pentru a crea în mintea pacienților fermecați de măreția științei impresia de adevăr și un fior de venerabilitate.

Cea mai frecventă operație chirurgicală este apendicetomia - extirparea chirurgicală a apendicelui [30]. Ea este practicată în cazul apendicitei infecțioase și - nu de puține ori - atunci când abdomenul este deschis pentru o intervenție chirurgicală de altă natură. Acest ultim caz este o consecință a calificării apendicelui ca organ vestigial. Altfel spus, este vorba despre reflectarea prejudecății evoluționiste în abordarea medicală concretă.

Potrivit narativului evoluționist apendicele n-ar mai avea nicio funcție, fiind doar o structură reziduală a cecului care, în trecutul evoluției, ajuta strămoșii noștri la digestia celulozei în cadrul dietei lor “mai erbivore”. Această viziune vestigială, conceptualizată ca bad design, împărtășită de evoluționiști contemporani remarcabili ca Jerry Coine sau Richard Dawkins s-a dovedit a fi eronată.

Studii și metastudii ulterioare au evidențiat rolul apendicelui în modularea microbiomului intestinal, cu implicații importante asupra axei intestin-creier, care influențează funcția cerebrală și comportamentul uman, cu impact potențial asupra tulburărilor de natură neurologică și psihiatrică.

 De asemenea, țesutul limfatic al apendicelui este un mediu propice pentru maturizarea limfocitelor B și T, elemente cheie în răspunsul imun adaptativ, care recunosc și atacă antigenii străini, însă rămân tolerante la antigenii proprii.

Microbiomul specific al apendicelui conține bifidobacterii care stimulează dezvoltarea țesutului limfoid asociat intestinului, o rețea de foliculi concentrați în apendice și în alte țesuturi intestinale, care cuprind diferite tipuri de celule imune (celule dendritice, macrofage, limfocite din sistemul imunitar înnăscut) care constituie prima linie de apărare a sistemului imunitar.

 Anumite tulpini bacteriene benefice din microbiomul apendicelui, sunt în măsură să favorizeze dezvoltarea limfocitelor T reglatoare (T-reg), care suprimă răspunsurile imune excesive și mențin toleranța față de bacteriile comensale (benefice). De exemplu, Lactobacillus rhamnosus stimulează proliferarea celulelor epiteliale intestinale, repară leziunile mucoasei cauzate de radioterapie și/sau chimioterapie, ajută la menținerea echilibrului bacterian în intestin și inhibă transmiterea bacteriană în țesuturi. Toate acestea sunt soluții contra autoimunității, care în prezent constituie o problemă medicală majoră.

Studiile au constatat că epiteliul apendicelui produce cantități semnificative de anticorpi IgA, care neutralizează agenții patogeni de pe mucoasa intestinală, îi împiedică să se fixeze și să provoace infecții.

În același sens, extirparea apendicelui este în prezent asociată cu maladii ca limfomul Hodgkin[31], leucemia, cancerul de colon, cancerul ovarian, boala Crohn [32].

Prin urmare ipoteza că apendicele și-ar fi pierdut funcționalitatea în cursul evoluției este nefondată.

De-a lungul timpului, victime ale miopiei evoluționiste au mai fost: amigdalele (a căror extirpare crește de trei ori riscul apariției bolii Crohn, crește incidența limfomului Hodgkin), glanda tiroidă (cu rolul său sistemic), timusul (cu rol imunitar complex), cocisul (vestigiu al cozii în viziunea evoluționistă, indispensabil din punct de vedere postural, muscular, nervos).

Toate acestea s-au dovedit a fi utile: uneori indispensabile, alteori având o importanță subtilă în funcționarea holistică a organismului uman, ce scapă reducționismului evoluționist.

 

GEOLOGIA. LYELL VERSUS MOISE. CAPCANA UNIFORMISMULUI. INVENTAREA TIMPULUI GEOLOGIC. MENTORUL LUI DARWIN.

 

Se crede, în general, că principala opoziție cu care s-a confruntat Darwin a venit din partea clerului. Este însă un mit desființat.

După schismă, după revoluția industrială, după colonialism și liberalism, în epoca victoriană creștinismul britanic era suficient de diluat pentru a nu constitui un pericol la adresa evoluției. Cei mai înverșunați adversari ai teoriei evoluției au fost însă oamenii de știință, recte cei mai mari dintre aceștia. I-am amintit deja, în legătură cu falsurile lui Haeckel, pe celebrii Ludwig Ruetimeyer (1825-1895), zoolog, anatomist, paleontolog, pe anatomistul Wilhelm His Sr. (1831-1904) și pe faimosul zoolog, geolog și paleontolog Louis Agassiz (1807-1873). Merită menționat și francezul Georges Couvier (1769-1832), geolog, cel mai mare zoolog al vremii, părintele anatomiei comparate și paleontologiei.

Contrar amatorismului lui Darwin, toți aceștia aveau o formare academică excepțională, erau profesori la marile universități ale epocii. Toți erau creaționiști și catastrofiști, adversari ai oricărei forme de evoluționism.

Catastrofismul explică formarea straturilor geologice ca urmare a unor cataclisme, cum ar fi diluviul biblic (potopul). După mai bine de un secol și jumătate de propagandă evoluționistă ar părea că știința la care se închină azi doctorii și pacienții se afla pe atunci într-un stadiu naiv, al “bunului sălbatic”. În realitate, în perioada pre-darwinistă, studiul științelor naturii era caracterizat de rigoare și empirism. Dacă ne gândim că știința presupune observabilitate și repetabilitate, înțelegem că empirismul este o mare calitate a științei.

Evoluționismul a lansat moda ipotezelor nedovedite, dar repetate cu obstinație, aflate și azi pe primul loc în preferințele pacienților. În epocă, spiritul vremii, zeigeist-ul născut din spuma iluminismului, cerea o explicație geologică emancipată, progresivă și în orice caz, opusă catastrofismului biblic.

Aceasta a venit în 1830 de la Sir Charles Lyell (1797 –1875), avocat pledant și geolog scoțian fără studii de geologie, considerat părintele geologiei moderne. El a fost cel dintâi care a folosit termenul evoluție cu referire la procese biologice. În lucrarea sa Principiile geologiei (3 volume publicate în 1830-1833) Lyell a enunțat principiul uniformismului (sau al actualismului) potrivit căruia din cele mai vechi timpuri la care putem privi în trecut și până în prezent, nicio altă cauză nu a acționat vreodată în afară de cele care acționează și astăzi și niciodată nu a acționat cu un alt grad de energie față de cea pe care o exercită acum. Pe scurt, prezentul este cheia de înțelegere a trecutului.

Logica juridică, aplicabilă în orice situație în care vorbim despre probațiune, califică această susținere ca fapt negativ general, care nu poate fi dovedit niciodată (probatio diabolica). În concret, este imposibil de probat că în natură n-au acționat niciodată alte cauze, sau că cele cunoscute în prezent n-au acționat într-o manieră ori cu o intensitate diferită în trecut, pentru că nu există niciun mijloc de probă administrabil în acest sens.

 Celebrul evoluționist Stephen Jay Gould, care a fost și geolog, a remarcat că Lyell s-a folosit de destulă viclenie spre a-și impune părerile uniformiste ca singura geologie adevărată…Lyell și-a impus închipuirile asupra evidenței [33]. Dar nu au fost simple închipuiri, a fost scenariul premeditat al unui barrister, un fiu nedezmințit al perfidului Albion. Din corespondența personală a lui Lyell rezultă că scopul uniformismului a fost acela de a aboli geologia mozaică, de a elibera știința de Moise, adică de interpretarea straturilor geologice în termenii potopului din Cartea Facerii.

Deci, originea uniformismului nu rezidă în observația științifică obiectivă, ci într-un plan de subminare a cronologiei biblice, pe care Lyell l-a pus în aplicare ani la rând, cu maximă abilitate politică.

La 14 iunie 1830, într-o scrisoare către un discipol, mărturisea: acum cinci sau șase ani [1824–1825], am înțeles că, dacă geologia mozaică s-ar putea abandona fără a ofensa pe nimeni, ei bine, asta ar fi o fentă de ordin istoric (historical sketch) [34]. Pe lângă operele publicate și discursurile de la Royal Society, Lyell a susținut o serie de prelegeri publice insistând că partea fizică a cercetării geologice ar trebui să se desfășoare ca și cum Scripturile nu ar exista [35].

Dacă straturile geologice s-au format treptat, e nevoie de un timp geologic extrem de lung (deep time - considerat azi de miliarde de ani) pentru ca Pământul să ajungă la starea actuală. Astfel, puterea creatoare a Dumnezeului biblic, manifestată în cele șase zile ale genezei, a fost subminată. Dacă potopul nu a existat, sancționarea păcatului e un mit. Efectul mesajului lui Lyell a fost abandonarea naturalismului biblic și întărirea liberalismului.

Ecoul Revoluției franceze, al Războiului de independență al SUA și ideile unor gânditori ca John Locke ori J.J. Rousseau erodau monarhia ca formă naturală de guvernare, în care autoritatea regelui decurge de la Dumnezeu. Pentru a impune constituționalismul sau republica, liberalismul trebuia să discrediteze Scriptura, care era și baza politică a monarhiilor. Diluviul biblic, fiind o manifestare impetuoasă a justiției divine, trebuia să dispară din conștiința oamenilor. La fel și cele șase zile ale creației. Operația a reușit: lumea s-a umplut de revoluții.

Principiul uniformismului nu a fost dovedit niciodată și – așa cum am arătat - nu este dovedibil. Mai mult, el a fost infirmat de procesele geologice moderne ce arată că nicăieri pe Pământ nu există roci care să se formeze în același mod cu cele din straturile existente. Sir Lyell a condus geologia pe o cale greșită timp de peste un secol. Uniformismul a fost, în mare măsură, abandonat în favoarea neocatastrofismului. În ultimele decenii s-a recunoscut că Lyell a vândut geologiei niște leacuri mincinoase. El i-a convins pe geologi că … toate procesele din trecut s-au desfășurat, în esență, la ritmurile lor actuale (adică cele observate în timp istoric). Acest gradualism extrem a dus la numeroase consecințe nefericite, inclusiv la respingerea evenimentelor bruște sau catastrofale, în pofida dovezilor pozitive în favoarea lor, pentru unicul motiv că acestea nu erau graduale [36].

 Așadar, uniformismul, ca explicație a trecutului Pământului, nu este observabil, nu este repetabil și a fost produsul unei agende lipsite de obiectivitate. Din punct de vedere științific s-a născut mort. Darwin l-a preluat și transpus în biologie, pe baza umorilor antiscripturistice împărtășite cu Lyell. Într-adevăr, Lyell a fost mentorul, confesorul și persoana cu cel mai puternic ascendent științific asupra lui Darwin. Într-o scrisoare către un prieten, Darwin mărturisea influența profundă exercitată de Lyell asupra sa: am mereu senzația că opera mea a ieșit pe jumătate din mintea lui Lyell [37].

Darwinismul, potrivit căruia descendența speciilor s-a produs treptat de-a lungul eonilor și erelor geologice, este practic, un uniformism biologic.

 

PALEONTOLOGIA. LIPSA PROBATORIULUI FOSIL. TEORIA ECHILIBRULUI PUNCTAT. MISSING LINK. NAȘTEREA OMULUI MAIMUȚĂ. FRAUDĂ ȘI PROPAGANDĂ.

 

Logica internă a selecției naturale implică existența unor verigi intermediare între speciile descendente/actuale și cele ascendente, adică speciile părinte și varietățile de tranziție. Dacă speciile curente s-au perfecționat gradual, în vastitatea timpului geologic, trebuie ca în straturile geologice să existe fosilele acelor forme de tranziție. Dar, realitatea infirmă acest raționament.

Însuși Darwin a recunoscut că lipsa dovezilor fosile constituia cea mai serioasă și vădită obiecție care poate fi adusă împotriva teoriei mele [38]. Tot el a observat că din acest motiv majoritatea paleontologi eminenți … și toți geologii noștri mai mari… au susținut în unanimitate și adeseori cu vehemență, imutabilitatea speciilor[39].

Într-adevăr, în pofida numeroaselor cercetări, până în zilele noastre, arhiva fosiliferă este discontinuă, lipsită de forme intermediare. Istoria majorității speciilor fosilizate prezintă două caracteristici: apariția bruscă (speciile apar formate integral, fără verigi de transformare a antecesorilor lor) și staza (speciile apar și dispar având aceeași morfologie, fără a prezenta schimbări direcționale).

Adică, fosilele nu confirmă evoluția, ci imutabilitatea speciilor și asta de la Darwin până în prezent. Reiterăm că problema nu rezidă în lipsa fosilelor în general, ci doar în lipsa fosilelor de tranziție.

 Pentru a evita infirmarea teoriei, Darwin, a conchis că arhiva fosiliferă este imperfectă deoarece: regiunile geografice care la prezentul observării sunt continue, în trecutul geologic au fost, probabil, fărâmițate (argumentul orizontal, cum s-ar putea numi), iar, procesul de suprapunere a straturilor geologice a fost “mai mult sau mai puțin întrerupt” (argumentul vertical, cum s-ar putea numi). Argumentul vertical reprezintă, de fapt, un catastrofism mascat.

Apărarea lui Darwin este contradictorie: pe de o parte, straturile geologice s-au format treptat în intervale vaste de timp, acesta fiind uniformismul (opus catastrofismului) preluat de Darwin de la Lyell, iar, pe de altă parte, straturile geologice nu s-au format treptat, ci intermitent sau catastrofic. Dubla măsură utilizată reflectă nu doar lipsa onestității științifice a autorului, ci și inexistența probelor paleontologice în sprijinul teoriei evoluției. Pentru că justificarea, oricum manipulatoare, a lipsei dovezii nu constituie o dovadă și fără dovezi nu există știință.

Explicațiile lui Darwin nu au fost satisfăcătoare nici măcar pentru partizanii evoluției, astfel că pentru salvgardarea dogmei a fost nevoie de o nouă teorie.

În acest context, celebrul paleontolog harvardist Stephen Jay Gould, la care ne-am mai referit în precedent, împreună cu Niels Eldredge, biolog și paleontolog, au lansat în 1972, teoria echilibrului punctat. Potrivit acesteia speciile evoluează rapid, în salturi, în populații periferice inobservabile, unde presiunea selecției naturale este mai mare din cauza factorilor de mediu ostili și apoi migrează înapoi, în arealul central al populației-mamă. De aceea în arhiva fosiliferă cele două specii, cea ancestrală și cea nouă, apar formate integral, fără verigi intermediare. Este explicată astfel staza fosilă.

Teoria constituie o nouă tentativă ingenioasă de a justifica lipsa probatoriului fosil în sprijinul evoluției. Dar, din nou: lipsa dovezii nu constituie dovadă. Putem vorbi de fantezie, speculație, dogmatism, dar nu de știință, denumire sub care este prezentat pacienților evoluționismul.

Să aruncăm o privire asupra pseudo-probelor fosile invocate de propaganda evoluționistă.

Secvența de la pești la amfibieni.

Nu există fosile relevante. Există o anecdotă concludentă cu prvire la colecanth – considerat un pește de legătura cu un strămoș al amfibienilor (rhipidistian), despre care experții au stabilit că a dispărut în urmă cu șaptezeci de milioane de ani. Oamenii de știință au desemnat colecanthul ca fosilă-index, un fel de campion al fosilelor în raport cu care se făcea datarea geologică și fosilă. Întâmplarea a făcut că în 1938 un exemplar a fost pescuit în Oceanul Indian, unde specia trăiește, în ignoranța ei, până în zilele noastre. La disecția colecanthului niciunul dintre organele sale interne nu au indicat vreun semn de tranziție spre amfibieni.

Secvența de la amfibieni la reptile.

Nu există fosile relevante.

Secvența de la reptile la mamifere.

Aici se impune o precizare metodologică: cele două criterii în baza cărora se stabilește dacă un anumit schelet aparține clasei reptilelor sau clasei mamiferelor sunt modul de articulare a maxilarului (de osul pătrat al craniului la reptile, respectiv de osul scamosal al craniului la mamifere) și numărul oaselor maxilarului inferior (mai multe oase la reptile, respectiv un singur os dentar la mamifere).

În general, în biologia ultimului secol și jumătate, există un specific al jocului: evoluționiștii stabilesc regulile, ei joacă în competiția oficială, de obicei fără adversar și, în fine, ei respectă sau nu regulile – după cum cer interesele superioare ale științei cu ș mare. Cam ca la licitațiile trucate.

La fel și în cazul de față. Având în vedere criteriile stabilite (caietul de sarcini) se poate afirma că există o abundență de animale dispărute (ordinul Therapsida), despre a căror anatomie a maxilarului s-ar putea spune că este de tranziție spre mamifere. Însă există numeroase alte trăsături importante prin care mamiferele se deosebesc de reptile, pe lângă oasele maxilarului și ale urechii, inclusiv sistemul reproducător, care joacă un rol esențial, însă nu a fost luat în considerare.

Apoi, să ne gândim la extrema diversitate a clasei mamiferelor din care fac parte balena, delfinul, ursul, porcul, pisica, liliacul etc. În viziunea darwinistă toate acestea constituie un grup monofiletic (care descinde dintr-un strămoș comun, în speță un mic mamifer de uscat neidentificat), ceea ce ar presupune un număr enorm de specii intermediare. Însă acestea lipsesc din arhiva fosiliferă.

În fine, convergența trăsăturilor scheletice între două grupuri nu semnifică în mod necesar o tranziție evolutivă. Speciile pot prezenta schelete asemănătoare și - cu toate acestea - să fie imutabile.

În concluzie, dovezile sunt neconcludente ori prezintă un grad insuficient de concludență.

Secvența de la reptile la păsări.

În 1861, la 2 ani după publicarea Originii speciilor, a fost descoperită în Bavaria fosila iconicului Archaeopteryx. Descoperirea a impulsionat darwinismul. Potrivit narativului, Archaeopteryx-ul, acum dispărut, a fost veriga de legătură între reptile și păsări pentru că prezenta gheare la aripi, asemenea reptilelor și craniu, pene și oase ale pieptului (furcula) asemenea păsărilor. S-a stabilit că a trăit în urmă cu o sută cincizeci de milioane de ani.

Însă Archaeopteryx nu este o specie de tranziție: trei specii de păsări contemporane prezintă gheare la aripi, mai cunoscută fiind struțul. Apoi, în 1977, paleontologul Sankar Chaterjee a descoperit în Texas, fosila unei păsări (Protoavis) complet formate cu șaptezecișicinci de milioane de ani înainte de Archaeopteryx [40], astfel că apariția unei forme de tranziție ulterior formei dezvoltate complet a devenit o imposibilitate, chiar și pentru mințile pacienților.

Secvența de la maimuță la om.

Dacă în secvențele anterioare am vorbit despre erori probatorii cauzate de prejudecata evoluționistă, în secvența care se încheie cu homo sapiens încep să se amestece și falsurile. Hipnoza evoluționistă a proiectat în mentalul colectiv reprezentarea că unica verigă lipsă din puzzle ar fi aceea a strămoșului comun din care au descins omul și cimpanzeul (missing link). În logica propagandei, descoperirea verigii lipsă ar desăvârși arborele filogenetic și ar confirma irevocabil teoria evoluției. De fapt, nicio verigă intermediară nu este probată (no link). Dar, să vedem cum s-a procedat.

La 18 decembrie 1912, marile ziare din întreaga lume titrau: Veriga lipsă descoperită — teoria lui Darwin dovedită. Corespondență de la senzaționala ședință a prestigioasei Societăți Geologice Londoneze.

În primăvara și vara lui 1912, într-o carieră de pietriș din Piltdown, Sussex, în sudul Angliei, Charles Dawson, un geolog care la vârsta de doar 21 de ani obținuse prestigioasa bursă a Societății Geologice Londoneze, a găsit fosila râvnitei verigi lipsă: un craniu uman (reconstituit din fragmente) cu o mandibulă asemănătoare celei de maimuță. Dawson a efectuat săpăturile împreună cu Arthur Smith Woodwarth – conducătorul departamentului de geologie al British Museum și cu tânărul geolog și preot iezuit francez Teilhard de Chardin.

Descoperirea a fost autentificată și girată de cei mai prestgioși antropologi ai British Museum. A fost proclamată o nouă specie: Eoanthropus dawsonii, omul începuturilor al lui Dawson.

Palidele umbre de îndoială au fost risipite de descoperirea, în vara următoare, în aceeași carieră, a unui canin inferior care s-a potrivit perfect în mandibula omului-maimuță. Simbolic și năucitor pentru îndărătnici, dintele a fost găsit de către părintele Teilhard de Chardin, pe atunci profesor la seminarul iezuit din Hastings, Anglia. Operația a fost un mare succes: în persoana neprihănită a lui Teilhard de Chardin, sacrul și profanul, știința și credința, și-au dat mâna pentru a confirma evoluționismul. Într-un blitzkrieg început cu numai cincizeci de ani înainte, știința “dovedise” că antropologia biblică e un mit.

Presa vremii abundă de imagini ale Omului de Piltdown, socotit cea mai mare descoperire arheologică din toate timpurile. I-au fost dedicate numeroase articole și cărți, busturile și reconstituirile sale au cucerit marile muzee, și-au făcut loc în manuale, locul descoperirii a fost declarat monument național și deschis vilegiaturii. În ziarele de duminică din SUA a existat chiar și o populară bandă desenată intitulată Peter Piltdown (aka Rocky Stoneaxe) [41]. Toate acestea vreme de patruzeci de ani.

În 1953, Omul de Piltdown a fost demascat ca fiind un fals, în principal datorită cercetărilor lui Kenneth Oakley, paleontolog, zoolog și antropolog englez, care a supus fosila unor analize bazate pe fluor. Astfel, s-a demonstrat că craniul aparținea unui om modern, iar maxilarul și dinții proveneau de la un urangutan. Dinții fuseseră șlefuiți pentru a le conferi un aspect uman. Oasele și dinții fuseseră tratați chimic (și uneori chiar vopsiți) pentru obținerea unui aspect vechi. În plus, s-a demonstrat că niciunul dintre fragmentele asociate cu Omul de Piltdown nu fusese inițial îngropat în pietrișul de la Piltdown.

Cine a comis falsul? După patruzeci de ani, nu s-a stabilit nimic oficial, apoi totul a s-a dat uitării. Lista suspecților începe cu Dawson, care avea antecedente de falsificator (dar, la momentul dovedirii falsului era decedat de 37 de ani), continuă cu Woodward, devenit, între timp, directorul Muzeului de Istorie Naturală din Londra, ce și-a construit o carieră internațională bazată pe falsul respectiv și cu alte persoane din conducerea British Museum. La un moment dat, în cercul suspecților s-a aflat și creatorul lui Sherlock Holmes, Sir Arthur Conan Doyle.

Potrivit lui Stephen Jay Gould suspectul principal este părintele Teilhard de Chardin, cunoscut pentru exaltarea sa evoluționistă, care ar fi realizat falsul împreună cu alți conspiratori și a păstrat tăcerea cu privire la materialul de la Piltdown, pe tot parcursul carierei sale profesionale. Într-un interviu din 1954, Teilhard a omis, chiar și după mai bine de patru decenii, să denunțe autorul falsului, declarând în mod misterios: Știu cine a fost responsabil pentru farsa de la Piltdown [42]. Ceea ce, având in vedere întreaga stare de fapt, indică participația sa în calitate de autor, coautor sau complice.

De-a lungul timpului, în cacialmaua verigii lipsă au jucat diferiți actori, care ulterior s-au dovedit a fi ori maimuțe, cum a fost celebra Lucy - aka Australopithecus afarensis, ori oameni (Omul de Neanderthal, Homo erectus, Homo habilis etc), ori cu totul altceva decât forme tranzitorii. De pildă porc, cum a fost Omul de Nebraska.

Toate aceste “descoperiri” au fost masiv exploatate propagandistic.

Romanul Tarzan, omul maimuță, publicat în 1912, a fost prima rafală dintr-o serie de 24 de romane pe aceeași temă a scriitorului american Edgar Rice Burroughs. Primele ecranizări au fost două filme mute din 1918, urmate de zeci de alte filme și benzi desenate[43]. Familia Flinstones: aventuri în epoca de piatră (The Flinstones) este un film de animație de succes, realizat după o serie de benzi desenate din 1960. În lumea francofonă modelarea creierului s-a realizat prin celebra revistă de benzi desenate Rahan (1969), personajul principal fiind un om de Cro-Magnon. În Occident consensul s-a construit și prin nenumărate benzi desenate cu oamenii cavernelor[44], o vastă literatură de acest gen[45], cu toate produsele media derivate.

Dincoace de Cortina de Fier, în România comunistă, ne-am mândrit cu venerabilii noștri faliți, ca Ion Popescu-Gopo, creatorul celebrului omuleț nud din scurtmetrajele animate Homo sapiens (Premiul Golden Gate la categoria Cel mai bun scurtmetraj de animație, Festivalul Internațional de Film San Francisco, 1960) [46], Scurtă istorie (Marele Premiu la Cannes în 1959) [47] și altele.

De menționat și instrumentalizarea obsesiei deja tradiționale pentru dinozauri construită în mintea copiilor prin filme, jucării, haine imprimate, jocuri pe computer. Sau reprezentarea grafică a iconicei scări a evoluției de la maimuță la Homo sapiens și apoi la oricine vrei să fii. Toate acestea au îmbibat mentalul colectiv într-un sirop evoluționist absolut.

 

DATAREA RADIOMETRICĂ. BULA UNIFORMISTĂ. ARGUMENTUL CIRCULAR.

 

Datarea radiometrică se bazează pe proprietatea anumitor elemente chimice de a emite, în mod natural, izotopi radioactivi. Izotopii sunt particule cu proprietăți chimice identice cu elementele din care provin, dar cu proprietăți fizice diferite (număr de masă diferit). Izotopii radioactivi, numiți izotopi mamă, sunt radiații emise de nucleii anumitor atomi. Acestea sunt absorbite în materie sub formă de izotopi fiică.

Rata de absorbție a izotopilor fiică în roci, aer, apă, sol, materie organică poate fi determinată pe baza timpului de înjumătățire, valoare care este cunoscută pentru fiecare element chimic. De pildă, izotopul Carbon 14, care este folosit pentru datarea materiei organice, are timpul de înjumătățire de 5730 de ani. Cu metodele Potasiu-Argon (K-Ar), Uraniu ș.a. (cu timpi de înjumătățire de milioane și miliarde de ani) este calculată vârsta rocilor. Care sunt problemele?

Din capul locului, toate metodele radiometrice pornesc de la premisa uniformistă a lui Lyell, conform căreia nicio altă cauză nu a acționat vreodată în afară de cele care acționează și astăzi și niciodată nu a acționat cu un alt grad de energie față de cea pe care o exercită acum. Astfel cum am dezvoltat în precedent, explicarea uniformistă a trecutului Pământului, nu este dovedită științific, fiind produsul agendei antiscripturistice a lui Charles Lyell. Am arătat, de asemenea, că uniformismul a generat conceptul de timp geologic extrem de lung (deep time) [48]. Pentru a înțelege eroarea vom recurge la un exemplu. Potrivit metodei radiometrice uraniu-plumb, vârsta Pământului este de 4,6 miliarde de ani, însă, aceasta nu este relevantă pentru stabilirea vârstei reale a planetei, întrucât pornește de la presupunerea că vechimea Pământului este mai mare de 4,5 miliarde de ani, care este timpul de înjumătățire al uraniului [49].

Alte incertitudini provin din necunoașterea exactă a concentrației inițiale de izotopi în mediu sau în eșantion, ori din contaminarea exterioară a eșantioanelor analizate, toate acestea cu consecința obținerii unor rezultate false. De pildă, rezultatul datării cu metoda K-Ar, a unor roci bazaltice provenite dintr-o erupție modernă a vulcanului Kilauea din Hawaii, care a avut loc în anul 1840, a fost de 22 milioane de ani. Sau, pentru scurgerile de lavă de la Mt. Ngauruhoe, Noua Zeelandă, vechi de cincizeci de ani, s-a obținut vârsta aproximativă de 3,5 milioane de ani [50] etc.

Din acest motive și pentru că deseori vârstele calculate radiometric de diverși cercetători sunt contradictorii, ele se “corectează” prin raportare la vârsta fosilelor-index, stabilită de paleontologi, bineînțeles evoluționiști. Statistic, în aproape toate cazurile de discrepanță, a prevalat datarea paleontologică.

În concluzie, rocile se datează după fosile și (într-o mai mică măsură) fosilele după roci. Ambele sisteme de datare au la bază premisa evoluționistă. Ceea ce constituie un caz tipic de argument circular, adică o eroare de logică în care propoziția de demonstrat este afirmată implicit sau explicit în premisă. 

 

DOVEZILE MOLECULARE ȘI GENETICE. PANGENEZA. BARIERA WEISMANN. ABATELE MENDEL. HOMOLOGIA. DOBZHANSKY ȚARUL PACIENȚILOR. GADGETURILE MOLECULARE.

 

Dovezile moleculare și genetice constituie refugiul actual al probațiunii evoluționiste. Problema de bază este moștenită de la Darwin. Selecția naturală ar putea explica, de pildă, eliminarea anumitor specii prin pierderea luptei pentru supraviețuire, însă nu explică mecanismul de formare a noului material genetic: structuri, organe și specii superioare.

În încercarea de a substitui această lipsă, în 1868, Darwin a lansat teoria pangenezei, care explica – foarte detaliat și fără niciun fel de dovadă empirică - transmiterea prin ereditate a însușirilor dobândite. [51] Teoria a fost o adevărată modă printre naturaliștii “noului val”. Era o reluare a ideilor expuse în 1809 de biologul francez Lamarck, pe care Darwin le-a adoptat, după ce inițial le respinsese cu dispreț.

În esență, Lamarck susținea că însușirile dobândite sau pierdute de genitori în decursul vieții, prin utilizarea sau neutilizarea anumitor organe sau funcții, sunt transmise descendenților. De exemplu, gâtul lung al girafei a apărut ca urmare a efortului depus de girafă pentru a ajunge la frunzele copacilor înalți, iar aceste modificări au fost transmise generației următoare. Pe măsură ce efortul a continuat, de-a lungul multor generații, lungimea gâtului girafelor a continuat să crească. În esență, Darwin a explicat formarea noului material genetic prin acest mecanism, căruia i-a imaginat o metodologie de funcționare.

Toate acestea au fost infirmate în 1888 de către zoologul german August Weismann. El a tăiat cozile a 901 de șoareci și ale descendenților acestora pe parcursul a cinci generații și – cu toate acestea – urmașii lor au continuat să prezinte cozi și să le utilizeze asemenea șoarecilor obișnuiți [52]. Această imutabilitate, denumită bariera Weismann, a desființat teoria darwinistă a pangenezei. În următorii ani Weismann a furnizat și alte dovezi experimentale potrivit cărora transmiterea ereditară a caracterelor dobândite nu constituie mecanism al evoluției.

Legile transmiterii ereditare fuseseră elucidate în1865, după toate rigorile științei, de către un creaționist, călugărul austriac Gregor Mendel, abatele mănăstirii Sfântul Toma din Brünn, Moravia (azi Brno, Republica Cehă). Cu trei ani înainte ca Darwin să emită fantezia pangenezei, descoperirea lui Mendel fusese deja publicată în limba germană. Adevărata genetică începe cu legile mendeliene, dar, acestea s-au aflat într-un con de umbră până la sfârșitul secolului al XX-lea. Epocă la care cucerirea de către evoluționiști a catedrelor universitare de biologie, geologie, paleontologie din Occident fusese deja încheiată.

A venit deci rândul geneticii. S-a întâmplat că în 1927 fundația milionarilor Rockefeller l-a chemat pe tânărul entomolog ucrainian Theodosius Grigorievich Dobzhansky, din Țara Sovietelor în Lumea Nouă, care se pregătea încă de pe atunci să devină minunată. Imediat ce a sosit în SUA, Dobzhansky a început experimentele cu musca fructelor, pe care le-a continuat vreme de 30 de ani. Musca fructelor se înmulțește foarte repede, astfel că în câteva decade a obținut echivalentul generațional al câtorva sute de milioane de ani de viață umană.

Dobzhansky a expus muștele unor radiații inexistente în atmosfera terestră și în cele din urmă a reușit să obțină două populații de muște care nu se mai împerecheau între ele. Adică, potrivit noii definiții a speciei date de prietenul său Ernest Mayr (1942), “s-a obținut o nouă specie”. Însă “noua specie” a fost tot o muscă a fructelor, de fapt o varietate a acesteia. Experimentul a fost un eșec pentru evoluționiști: n-a dovedit nici crearea de organe noi, nici de specii superioare. Cu toate acestea, având sprijinul unei propagande derutante, rezultatul a făcut senzație.

Cu celebra sa lucrare Genetica și originea speciilor (1937) Dobzhansky, a pus piatra de temelie a teoriei sintetice, care e un darwinism bazat pe genetică și a devenit noul patriarh al momentului. Pornind de la dogma darwinistă, a denumit micile variații adaptative, recombinările și mutațiile genetice observabile, drept microevoluție. Conform teoriei, asemănările moleculare (homologia) sugerează descendența dintr-un strămoș comun, care ar fi avut, la rândul său, aceleași structuri celulare. Macroevoluția, adică adevărata evoluție care produce rase, varietăți și specii noi, nu este observabilă. Așa că, din prestigiosul joben al lui Dobzhansky, a fost scoasă definiția macroevoluției ca fiind un proces gradat de extrapolare a microevoluției. Unitățile evoluției sunt populațiile de organisme, cea mai importantă forță a evoluției rămâne clasica selecție naturală și în continuare, mutațiile se produc la întâmplare. În linii mari, aceasta este forma definitivă a teoriei sintetice adoptată la Chicago în 1959, la serbarea centenarului publicării Originii speciilor.

Să ne oprim o clipă asupra homologiei, care studiază asemănările moleculare. Acestea sunt realități incontestabile, dar cauza care a generat asemănarea continuă să rămână ascunsă. Ar putea fi evoluția sau ar putea fi creația. În perioada pre-darwinistă, Carl Linnaeus, părintele taxonomiei, a clasificat lumea vie tot pe criteriul asemănărilor (vizibile, nu moleculare). În 1738, el nu a ezitat, să includă omul, împreună cu maimuțele antropoide, în ordinul primatelor, atribuind aceste similarități tocmai creaționismului. Prin urmare, homologia nu constituie o dovadă în sprijinul evoluției.

Reluând cronologia, după 1959, descoperirile aprofundate din biochimie le-au creat probleme lui Dobzhansky și celorlalți corifei ai teoriei sintetice (Ernest Mayr, Julian Huxley și alți câțiva). A fost formulat conceptul de echidistanță moleculară, ce evocă diferențele uriașe dintre cele două sau trei diviziuni fundamentale ale lumii vii: procariote - eucariote[53] respectiv archaebacterii – eubacterii - eucariote [54]. Ele sunt total diferite sub aspect molecular și fără nicio formă intermediară, ceea ce contravine oricărei idei de evoluție. Chimia și fizica, ca științe experimentale, au ocupat tot mai mult teren în studiul vieții, amenințând supremația unui concept atât de generos și de neștiințific ca evoluția. Evoluționismul a intrat în colaps, s-au produs contestări, de la sânul acestor științe s-au hrănit “erezii” cum ar fi creaționismul antievoluționist sau intelligent design-ul. Aflat în ultimii săi ani de viață, Dobzhansky a luat atitudine împotriva acestor “amenințări” și a scris faimosul eseu Nimic în biologie nu are sens decât în lumina evoluției, publicat în 1973 în revista profesorilor americani de biologie.[55] Mesajul a fost clar: orice descoperire trebuie interpretată conform dogmei evoluționiste și nicio altă interpretare nu are sens.

Dobzhansky s-a născut din părinți pioși și a fost botezat creștin ortodox, primind numele Theodosius în cinstea Sfântul Theodosie al Cernigovului. S-a arătat preocupat de religie[56], pe care nu a practicat-o, nici măcar ca hobby. Sunt un creaționist și un evoluționist a scris Dobzhansky, lăsând să se înțeleagă că ar fi adeptul unei evoluții ghidate. Tot el afirma: Selecția naturală e un proces creativ orb…Selecția naturală nu acționează după un plan prestabilit, iar speciile nu apar pentru că ar fi necesare în vreun scop anume [57]. Însă, pentru orice creștin, creația este opera unui Dumnezeu personal, iar istoria este manifestarea planului acestuia. Religiozitatea lui Dobzhansky trădează, mai degrabă, strategia lupului de a se îmbrăca în blană de oaie. Potrivit dispozițiilor sale, după moarte (1975), Dobzhansky a fost incinerat, iar cenușa i-a fost împrăștiată în pustia Californiei [58].

Contestările darwinismului clasic au continuat și s-au cristalizat în ceea ce se numește noua sinteză, un evoluționism bazat pe genomică. Biochimia și genomica, au răsturnat selecția naturală de pe tronul evoluționismului. Vorbim de evoluții relativ recente, care au luat avânt odată cu descoperirea de către James Watson a elicei ADN-ului (premiul Nobel pentru medicină, 1998) și au continuat cu secvențierea completă a genomului uman în 2003. Selecția naturală nu este dominantă cantitativ, ea este numai una din forțele care modelează evoluția unui genom [59]. Potrivit noii viziuni, principalele particularități ale genomului nu sunt modelate prin adaptare, ci prin procese de recombinare genetică, de duplicare a genelor și genomurilor, de transfer orizontal de gene și elemente genetice mobile. Pe ce cale se ajunge de la descrierea proceselor moleculare la concluzia evoluției? Pe calea conformismului ideologic. Adică, prin interpretarea exclusivă a vieții moleculare “în lumina evoluției”, așa cum a decretat Dobzhansky, ultimul țar al evoluției. Să vedem cum funcționează.

Recombinarea genetică este procesul prin care se realizează schimbul de fragmente genetice între molecule similare sau identice, dând naștere unor noi combinații genetice. La organismele sexuate procesul are loc în mod natural în timpul actului sexual. Se produc astfel descendenți de același gen și specie. Adică, nu are loc nicio macromutație. În limitele trasate de țarul Dobzhansky recombinarea genetică, care produce, în mod evident, variații în cadrul aceleiași specii, e denumită abuziv micromutație. Apoi, rămâne doar extrapolarea fenomenului de la micro la macro pentru a crea în mintea pacienților aparența unei explicații științifice.

Duplicarea genelor este o mutație prin care se produc una sau mai multe copii ale unui segment de ADN. Procesul apare la toate organismele, fiind deosebit de frecvente la plante. Este un alt mijloc de realizare a diversității în interiorul speciilor. Există erori de duplicare care pot provoca boli genetice, cum este, de pildă, boala Charcot-Marie-Tooth cauzată de duplicarea eronată a genei PMP22, situată pe cromozomul 17, care conduce la degradarea tecii de mielină din jurul nervilor, provocând leziuni nervoase și slăbiciune musculară[60]. Și, din nou, nu se realizează niciun salt evolutiv.

Transferul orizontal de gene (HGT- horizontal gene transfer) desemnează orice alt transfer genetic ce nu decurge din descendență, care e o formă de transfer vertical. El este observabil în lumea bacteriilor și a bacteriofagilor, prin care aceștia dobândesc gene noi, care le permit să dezvolte rezistență la antibiotice sau patogenitate. Rezistența la antibiotice este menționată frecvent ca dovadă a evoluției. Însă, o bacterie care dobândește rezistență la antibiotice nu devine un alt tip de microorganism, ci rămâne tot o bacterie, o varietate a acesteia. Transferul orizontal de gene de la procariote la eucariote în general, este, practic, nedemonstrat [61]. Cu atât mai puțin la specia umană.

În moda evoluționistă a existat mereu o senzație a zilei, o noutate de ultim moment, care, după o vreme, s-a dovedit insuficientă sau falsă și a fost înlocuită de o alta. Așa au fost Omul de Piltdown, Omul de Neanderthal, Lucy ori alte “verigi lipsă”, sau teorii științifice false ca legea recapitulării genetice, lamarckismul, pangeneza etc., care au modelat succesiv mințile generațiilor de pacienți.

Gadgeturile actuale ale evoluției vin din genomică.

Primul este modelul presupusei fuziuni a cromozomului 2 uman. Acest scenariu acreditează ideea fuziunii cap la cap (end to end) a doi cromozomi mici (2A și 2B), asemănători celor ai cimpanzeilor, din care ar fi rezultat cromozomul 2 uman, un cromozom de sinteză (chimeric). Astfel este explicată și diferența dintre numărul de cromozomi diploizi la om (36) și la maimuțele mari (38). Scenariul presupune existența unui strămoș comun ipotetic din care au evoluat, pe de o parte, maimuțele mari (inclusiv cimpanzeul) și pe de altă parte, omul. Modelul datează din 1982[62], fiind actualizat în 1991[63] și în 2007[64] și speculează că anumite caracteristici morfologice ale cromozomului 2 ar reprezenta “cicatrici moleculare” ale unei fuziuni produse în împrejurări neelucidate.

Argumentele invocate în favoarea fuziunii au fost următoarele:

-                telomerii, care constituie capetele cromozomilor se află, în cazul de față, și în interiorul cromozomului;

-                există doi centri cromozomiali (centromeri), unul funcțional și unul “vestigial”, în vreme ce toți ceilalți cromozomi prezintă un centromer unic;

-                regiunile genomice din jurul presupusei fuziuni la om ar fi compatibile cu două foste extremități cromozomiale la cimpanzeu.

Reevaluarea dovezilor [65] în anii 2012, 2013, după acumularea de date genomice suplimentare a infirmat ipoteza fuziunii [66]. Argumentele împotriva fuziunii sunt următoarele:

-                interpretarea zonei ca fiind formată din telomeri fuzionați este forțată deoarece combinațiile sunt extrem de vagi (“zonă foarte erodată”, potrivit modelului evoluționist) și foarte reduse numeric (sub 200 în condițiile în care, pentru confirmarea modelului, rigoarea științifică pretinde câteva mii), restul moleculelor din zona pretinsei fuziuni, fiind, în cea mai mare parte, monomeri independenți, individuali, nu repetiții în tandem, necesare pentru atestarea unei eventuale fuziuni;

-                la om, la maimuțele antropoide și la toate eucariotele, fuziunile cunoscute se produc numai la nivelul centromerilor sau în apropierea lor, nu cap la cap la nivelul telomerilor;

-                cromozomul 2 uman nu prezintă doi centri cromozomiali, ci un singur centromer și nu există dovezi satisfăcătoare ale unui centromer “vestigial”, arhaic, care să fi involuat după fuziune (prezența la fața locului a ADN-ului alfoid, invocat ca vestigiu de susținătorii fuziunii, nu atestă urme ale unui centomer fosil, întrucât ADN-ul alfoid se găsește din abundență și în regiuni non-centromerice ale ADN-ului uman);

-                regiunile genomului uman din jurul presupusei fuziuni nu corespund regiunilor similare din genomul cimpanzeului, ceea ce nu permite închiderea așa-numitului “fermoar genetic”, deci, între cele două genomuri, nu există corespondența de gene (sintenia), care este o condiție sine qua non a unei eventuale fuziunii.

În concluzie, nu există dovezi relevante cu privire la formarea cromozomului 2 uman în urma unei fuziuni a doi cromozomi separați ai maimuțelor antropomorfe. Totuși, dacă o astfel de fuziune ar fi avut loc în trecut, ea s-a produs într-o manieră cu totul nemaiîntâlnită în lumea viului, motiv pentru care nu ar constitui o dovadă a descendenței naturale dintr-un strămoș comun[67], ci, dimpotrivă, proba unui intervenții inteligente sau divine.

Al doilea gadget molecular: între 5 și 8 % din genomul uman ar conține urme de ADN viral din secvențe retrovirale endogene (ERV - endogenous retroviruses). Conform ipotezei, strămoșul necunoscut al primatelor și al omului a fost infectat cu retrovirusuri pe care le-a transmis descendenților. În decursul evoluției acestea și-au pierdut patogenitatea, iar urmele lor au fost integrate în ADN-ul uman. Se susține că aceste urme ar reprezenta o formă de transfer orizontal istoric de la virusuri către strămoșii noștri ^[68]. Cu vocabula “istoric” ne aflăm, din nou, pe tărâmul speculației evoluționiste.

Teza constituie o versiune actualizată a vechiului argument evoluționist potrivit căruia 99% din ADN-ul genomului uman ar fi nefuncțional (junk DNA) și numai 1% ar fi util (apud Dawkins). S-a pretins că acel ADN a devenit inutil (junk) pe parcursul evoluției. Argumentul a avut o viață intensă, dar scurtă, fiind minimizat de descoperirea progresivă, tot mai completă, a funcționalității ADN-ului uman.

Modelul actual ridică două probleme uriașe.

În primul rând, există o contestare puternică a teoriei virale. Plecând de la faptul incontestabil că niciodată în istoria medicinei niciun virus nu a fost izolat ^[69], există o mare doză de îndoială cu privire la posibilitatea de a identifica așa-zisele secvențe retrovirale în ADN-ul uman.

În al doilea rând, exceptând critica teoriei virale, originea virusurilor este necunoscută, chiar pentru biologia evoluționistă. Trecând peste viziunea propagandistică, vulgară, conform căreia virusurile au fost dintotdeauna niște agenți patogeni exteriori, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe ipoteze cu privire la originea acestora.

Înainte de a le trece în revistă, să precizăm că potrivit modelului oficial actual virusurile sunt agenți infecțioși care pătrund în celula gazdă și îi deturnează metabolismul, determinându-l să producă propriile sale copii genetice. Virusurile nu au capacitate proprie de reproducere, fiind dependente de mecanismul reproductiv al celulei infectate. Materialul genetic al unor virusuri este format din ADN (e.g. virusul herpetic, varicelo-zosterian, al hepatitei B), iar al altora din ARN (e.g. virusul gripal, rujeolic, HIV, coronavirus), acestea din urmă purtând denumirea de retrovirusuri exogene. Retrovirusurile, care potrivit argumentului molecular evoluționist, s-ar fi integrat în genomul uman se numesc retrovirusuri endogene.

Revenind la originea virusurilor, într-un articol peer-reviewed, publicat în noiembrie 2025[70], sunt inventariate ipotezele existente:

1.          Ipoteza evadării, potrivit căreia virusurile au originea în elemente genetice autonome (plasmide, transpozoni sau retrotranspozoni) care au dobândit capacitatea de a ieși din celulă, de a se încapsula în învelișuri proteice și de a se deplasa între celulele gazdă. De-a lungul timpului, aceste elemente genetice mobile ar fi evoluat către niveluri din ce în ce mai ridicate de complexitate, dobândind genele necesare pentru infectare, replicare și evitarea mecanismelor de apărare ale gazdei.

2.          Ipoteza degenerării sau a reducției, potrivit căreia virusurile au originea în strămoși mai complecși, posibil celulari - precum microorganismele parazite sau simbiotice - care au pierdut treptat genele ce nu mai erau esențiale pentru un mod de viață dependent de gazdă.

3.          Ipoteza preexistenței virusului, potrivit căreia virusurile sunt anterioare vieții celulare, rămășițe ale unei lumi precelulare, o „lume a ARN-ului” sau a altor sisteme de replicare străvechi. Conform acestui model, virusurile sau elementele genetice de tip viral se replicau deja în mod independent în mediul primordial și au devenit ulterior paraziți intracelulari, odată cu apariția primului organism celular.

Comparând modelul evoluționist al infectării cu retrovirusuri cu fiecare din ipotezele menționate se constată că este lipsit de fundament. Fie că virusul a evadat dintr-o celulă, fie că este rezultatul degenerării unor paraziți sau organisme simbiotice, fie că a existat anterior vieții celulare, prezența materialului genetic calificat ca ERV în genomul uman este intrinsecă (endogenă) sau preexistentă și nu atestă nicio infecție ancestrală (extrinsecă) și nicio “formă de transfer orizontal istoric de la viruși către strămoșii noștri”.

Modelului infectării a luat ființă odată cu observarea în genomul uman a unui material genetic fără funcționalitate cunoscută, pe calapodul vechiului model junk-DNA. Apoi, cercetarea genomică a descoperit anumite funcții ale ERV. Modelul s-a repliat și a explicat că secvențele virale au fost reutilizate (cooptate) ulterior de către organism.

În prezent, se cunoaște că secvențele genetice calificate drept retrovirusuri endogene contribuie, între multe altele^[71], la formarea placentei^[72] și la activarea genomului zigotic uman^[73]. Adică, secvențele respective joacă un rol indispensabil în reproducerea umană. Altfel spus, în lipsa acestor secvențe nu ar exista viață umană, ceea ce confirmă, încă o dată, natura intrinsecă a materialului genetic respectiv și infirmă modelul infectării. În același sens: nicio infecție virală documentată vreodată nu este în măsură să modifice genomul gazdă, cum presupune modelul infectării.

Mai nou, există o a patra ipoteză referitoare la așa-zisele retovirusuri endogene, prin care, în raport cu noile funcționalități observate, acestea au fost recalificate drept elemente genetice care induc variație (VIGE - Variation-Inducing Genetic Elements). Ele guvernează autonom, din interiorul organismelor, procesele de variație și adaptare, nu doar la oameni și la primate, ci în întreaga lume a viului ^[74]. Ipoteza, foarte probată și coerentă, contestă modelul darwinist al schimbării treptate prin mutații aleatorii și selecție naturală. Și în acest caz, secvențele genetice respective au o natură intrinsecă genomului, infirmând, încă o dată, modelul evoluționist al infectării.

Prin urmare, nu există dovezi relevante conform cărora genomul uman ar conține urme de ADN din secvențe retrovirale. Secvențele genetice calificate de monomania evoluționistă drept vestigii ale unei infectări “istorice” constituie un material genetic mult mai complex complex și indispensabil pentru întreaga biosferă. Și un element cu care o inteligență divină putea înzestra organismele pentru realizarea de variații și adaptări. În concluzie, modelul infectării este lipsit de fundament și are o natură extrem de ambiguă.

 

CONCLUZII. FAKE NEWS. PARADIGMA NOII TEHNOLOGII. PRĂBUȘIREA DARWINISMULUI. CE URMEAZĂ?

 

Evoluționismul este un sistem de speculații scientiste, lipsit de suport probatoriu. Nu este un empirism, este o pseudoștiință. Un fake news care a contaminat umanitatea mărșăluind tactic pe traseul geologic-biologic-politic-cultural-universal. Este un mod de viață total, care oferă o singură explicație și o singură soluție: evoluția. Evoluționismul este liberticid, sinonim cu rasismul, eugenismul, malthusianismul, comunismul, ateismul, progresismul, transumanismul.

Aflăm în el paradigma tehnologiilor emergente și filosofia tuturor celor aflați în spatele agendei tehnologice, oricât de diferiți ar părea.

Evoluțiile ulterioare darwinismului clasic și în special noua teorie sintetică au desființat conceptele lui centrale: gradualismul și selecția naturală. Nu este vorba despre perfecționarea progresivă a unei teorii științifice, ci despre prăbușirea fundamentelor sale.

Momentan, pentru liniștea pacienților, chipul livid al regelui Darwin a fost păstrat în geam, dar, vor fi operate schimbări. Deci, cum arată viitorul evoluționismului, care e rolul tehnologiilor emergente și ce impact vor avea în final asupra libertății umane?