Avocatul Mihail Udroiu (foto), fost judecător la Înalta Curte de Casașie și Justiție, Conf. univ. dr. habil la Facultatea de Drept a Universității din Oradea, și în cadrul Școlii Doctorale a Facultății de Drept Universitatea „Babes Bolyai” Cluj Napoca, a dezvăluit și explicat mecanismele prin care a fost slăbită Justiția în România. Este vorba despre informația care intră în proces fără să treacă prin filtrul apărării, despre acuzația luată drept adevăr înainte de a fi dovedită și despre judecătorul care confirmă în loc să evalueze. Lor li se adaugă, afirmă Udroiu, un al patrulea mecanism, recent apărut, și anume dezinformarea organizată despre justiție.

Mihail Udroiu a acordat un amplu interviu jurnalistei Floriana Jucan, general manager al revistei Q Magazine, interviu publicat luni, 10 august 2026, în care a vorbit inclusiv despre uriașa campanie derulată în ultimul an împotriva magistraților, prin care s-a urmărit „o justiție timorată, defensivă, preocupată de propria supraviețuire”. Iar Udroiu atrage atenția că „cine învață un popor să-și disprețuiască judecătorii nu pregătește o justiție mai bună, ci o justiție mai ascultătoare”, iar „o justiție ascultătoare este penultima etapă înaintea uneia inutile, ceea ce înseamnă un atac frontal la baza statului de drept, a democrației înseși”.

De asemenea, în același interviu, Mihail Udroiu abordează și subiectul privind lupta împotriva corupției, explicând că nu anticorupția a fost o problemă, ci momentul în care s-a renunțat la garanțiile procesuale și la loialitatea procedurilor. Mihail Udroiu a ținut să amintească însă un aspect extrem de important: acela că nu procurorii au dispus soluțiile nedrepte și nelegale, ci „judecătorul care a încetat să mai cântărească”.

Cât o privește pe actuala președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecătoarea Lia Savonea, principala țintă a celor care au declanșat campaniile anti-Justiție, avocatul Mihail Udroiu recunoaște că o apreciază. Motivele țin de pozițiile pe care Lia Savonea le-a apărat: „independența judecătorului, rolul constituțional al Înaltei Curți, autonomia instituțională a magistratului, echilibrul dintre acuzare și judecată și ideea, pentru mine fundamentală, că judecătorul nu poate deveni partenerul instituțional al acuzării”.

„Instituțiile nu depind niciodată de un singur om —, și nimeni nu ar trebui să creadă că depind. Istoria, însă, depinde uneori. Există oameni care doar ocupă o instituție; și există clipe rare în care cineva o împiedică să-și abandoneze propria identitate constituțională, în timp ce mulți aleg tăcerea. Cred că acela a fost un asemenea moment. Pentru asta îi port un respect aparte”, precizează Udroiu despre șefa ICCJ Lia Savonea.

Redam un fragment din interviul acrodat de avocatul Mihail Udroiu revistei Q Magazine:

„Floriana Jucan: Într-un top trei al oamenilor care au distrus Justiția, pe cine ați așeza?

Mihail Udroiu: Justiția nu o distrug niciodată trei oameni. O slăbesc trei mecanisme. Primus: informația care intră în proces fără să treacă prin filtrul apărării. Secundus: acuzația luată drept adevăr înainte de a fi dovedită. Tertius: judecătorul care confirmă în loc să evalueze.

Reparați cele trei mecanisme, și niciun om, oricât de puternic, nu mai poate dărâma justiția. Lăsați-le stricate, și nu mai e nevoie de niciun nume — se dărâmă singură.

Un vinovat cu chip ne liniștește, în vreme ce un mecanism stricat ne pune la treabă. Eu prefer ce mă pune la treabă.

Și totuși, pentru că trăim vremuri care nu ne mai îngăduie luxul abstracțiunii, voi adăuga celor trei un al patrulea mecanism, născut sub ochii noștri. Primele trei operează înăuntrul procesului; al patrulea lovește din afară: dezinformarea organizată despre justiție.

Din vara anului 2025, spațiul public a fost inundat de o campanie construită pe afirmații neadevărate despre cuantumul pensiilor și al salariilor magistraților și despre vârsta lor de pensionare — excepția prezentată drept regulă – maximul drept medie, cifra smulsă din context și ridicată la rang de argument.

Minciuna statistică este cea mai comodă dintre minciuni: are aerul preciziei și scutirea de probă.

Nu am nimic împotriva unei dezbateri despre reformă; am totul împotriva unei execuții deghizate în dezbatere.

O reformă se face cu cifre exacte, cu dialog instituțional și cu participarea la dialog a celor vizați; o execuție publică se face cu cifre umflate și cu megafon.

Acestei campanii i s-a alăturat un discurs politic care a incitat metodic la ură împotriva judecătorilor, transformând magistratul din arbitru în adversar și din garanție a cetățeanului în privilegiat al statului. Asimetria este aici esența nedreptății: magistratul, ținut de obligația de rezervă, nu poate coborî în arenă să se apere; acesta este singura categorie de acuzați publici căreia propriul statut îi leagă mâinile tocmai atunci când este lovită.

A lovi un om care nu are voie să riposteze nu este curaj civic; este lașitate cu audiență.

Iar consecințele nu sunt retorice: când judecătorul devine țintă, hotărârea devine act de curaj, iar curajul nu ar trebui să fie o condiție de exercitare a funcției de a judeca, ci doar dreptul, conștiința și legea.

Ce s-a urmărit? Nu adevărul despre pensii —impactul lor bugetar real nu ar fi justificat niciodată o asemenea mobilizare de resurse mediatice —, ci ceva mult mai prețios: o justiție timorată, defensivă, preocupată de propria supraviețuire.

Cine învață un popor să-și disprețuiască judecătorii nu pregătește o justiție mai bună, ci o justiție mai ascultătoare.

Iar o justiție ascultătoare este penultima etapă înaintea uneia inutile, ceea ce înseamnă un atac frontal la baza statului de drept, a democrației înseși.

Așadar, dacă tot căutați vinovați, ei nu au trei nume, ci o metodă: cifra falsă administrată ca informație, ura administrată ca argument și nepăsarea cu care am acceptat, rând pe rând, ca proba să fie înlocuită cu povestea, dezbaterea cu unanimitatea și principiul cu tabăra. Istoria nu va reține numele celor care au strigat; va reține tăcerea celor care i-au lăsat.

Floriana Jucan: Ioan Oltean, acuzat de o mită de 600.000 de euro și un dosar clasat după cinci ani „pentru că fapta nu există”, spunea că „DNA a fost principalul instrument de distrugere a țării”. Sunteți de acord? Ar fi putut procurorii DNA să distrugă singuri, fără judecători și fără servicii?

Mihail Udroiu: Am trăit pe dinăuntru același deceniu și, tocmai de aceea, pot spune limpede: România nu a greșit luptând cu corupția. A greșit în ziua în care a început să creadă că garanțiile procesuale și loialitatea procedurilor o încurcă. Acolo, și numai acolo, s-a rupt ceva.

Corupția trebuia și trebuie investigată cu fermitate, și niciun demnitar nu este mai presus de lege. Problema nu a fost anticorupția. Problema a fost că am făcut din ea un loc în care Constituția se aplica mai puțin —, un teren pe care concentrarea de putere, amestecul informației cu proba, filtrul slăbit al judecătorului și presiunea poveștii au fost îngăduite mai ușor decât oriunde. Iar acestea nu sunt impresii. Au fost arătate, mai târziu, de Curtea Constituțională, de rejudecări, de achitări. Primul lovit de un exces nu a fost niciodată cel vinovat, ci regula care, până atunci, ne apăra pe toți.

Mai e un adevăr pe care îl ocolim. Într-o țară cu o politică fărâmițată, anchetarea unui om politic important are urmări care trec cu mult dincolo de proces. Tocmai de aceea ea cere mai multă grijă: cu cât urmările unui dosar sunt mai mari, cu atât rigoarea trebuie să fie mai mare. Și are și un preț pe care rar îl numim: unul economic.

Când piețele încep să se teamă de o putere penală fără frâu, paguba a și ieșit din sala de judecată. Justiția penală nu are voie să devină o variabilă imprevizibilă în socoteala nimănui – nici a cetățeanului, nici a investitorului; aceleași garanții apără, în aceeași clipă, libertatea, democrația, încrederea pieței și concurența cinstită.

Niciun procuror nu condamnă singur. El propune; nu dispune. „DNA a distrus țara” e o frază care ne mângâie, fiindcă ne scoate pe toți ceilalți din ecuație.

Adevărul este mai greu de dus: răul nu l-a făcut numai o instituție atotputernică, ci și o garanție care a cedat —judecătorul care a încetat să mai cântărească. Pentru că justiția nu e o armă împotriva corupției. E câmpul pe care își face datoria. În clipa în care devine armă, nu mai putem vorbi despre justiție, ci doar despre putere.

O democrație nu moare fiindcă procurorii ei greșesc. Moare în ziua în care nimănui nu i se mai îngăduie să recunoască greșeala.

Floriana Jucan: Care sunt oamenii pe care îi prețuiți din justiție?

Mihail Udroiu: Am învățat, cu anii, să prețuiesc o calitate, oriunde dau de ea, mai mult decât un nume. Judecătorul care dă o soluție nepopulară și o motivează, ca și cum ar urma s-o citească cel mai aspru dușman al lui.

Prețuiesc judecătorul care își ține independența sub presiune și achită când proba lipsește, ducând în spate tăcerea care vine după aceea.

Procurorul care clasează un dosar fiindcă nu are probe, deși i-ar fi fost mai ușor, și mai aplaudat, să-l trimită în judecată.

Profesorul care a învățat o generație că un concept neglijent costă, undeva, libertatea cuiva.

Și prețuiesc școala românească de penal și de procedură penală care m-a crescut, cum ar fi rigoarea profesorului Nicolae Volonciu ori eleganța argumentării profesorului Avram Filipaș, care au supraviețuit regimurilor sub care au scris.

Floriana Jucan: Și totuși, dacă ați coborî de la o calitate la un nume?

Mihail Udroiu: L-aș rosti pe cel al doamnei Lia Savonea. Nu pentru că justiția ar depinde de un singur om; nu depinde, și nimeni nu ar trebui să creadă că depinde. Ci pentru pozițiile pe care le-a apărat, și pe care le pot enumera fără ezitare: independența judecătorului, rolul constituțional al Înaltei Curți, autonomia instituțională a magistratului, echilibrul dintre acuzare și judecată și ideea, pentru mine fundamentală, că judecătorul nu poate deveni partenerul instituțional al acuzării.

Instituțiile nu depind niciodată de un singur om —, și nimeni nu ar trebui să creadă că depind. Istoria, însă, depinde uneori.

Există oameni care doar ocupă o instituție; și există clipe rare în care cineva o împiedică să-și abandoneze propria identitate constituțională, în timp ce mulți aleg tăcerea.

Cred că acela a fost un asemenea moment. Pentru asta îi port un respect aparte.

Prețuiesc, în rest, nu pe cei care au câștigat, ci pe cei care au rezistat. Cei mai mulți nu fac titluri; fac justiție. Și de cele mai multe ori nu le știm numele — , ceea ce este, poate, cea mai bună dovadă că și-au făcut treaba”.

* Interviul integral acordat de avocatul Mihail Udroiu revistei Q Magazine