Avocatul Mihail Udroiu (foto), fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, a desființat modul în care Guvernul demis al lui Ilie Bolojan a modificat procedura de selecție a judecătorului român la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). O procedură care între timp a fost suspendată marți, 8 septembrie 2026, de judecătoarea Ramona Bușu de la Curtea de Apel București (click aici pentru a citi).

Într-o amplă analiză făcută pentru revista Q Magazine, Mihail Udroiu explică faptul că Executivul a încălcat în mod grav nu doar regulile constituționale care limitează prerogativele interimatului, dar și regula general consacrată în doctrina internațională potrivit căreia interimatul trebuie să dea sens timpului și să pregătească viitorul, fără a se eterniza.

Udroiu afirmă că memorandumul și procedura ar trebui revocate, iar selecția reluată de către un Guvern cu puteri depline, printr-o hotărâre publicată, precedată de consultarea instituțiilor pe care le implică, cu criterii și ponderi cunoscute înainte de deschiderea competiției, cu reguli de incompatibilitate, cu motivarea rezultatului și cu o cale de contestare care să funcționeze și în fapt, nu doar în text.

Redăm analiza avocatului Mihail Udroiu:

„Este o încălcare gravă nu doar a regulilor constituționale care limitează prerogativele interimatului, dar și a regulii general consacrate în doctrina internațională potrivit căreia interimatul trebuie să dea sens timpului și să pregătească viitorul, fără a se eterniza. În traducere liberă, asta înseamnă că interimarul gestionează doar afacerile curente cu respectarea cadrului politic și moral deja stabilite, nu poate fi el cel care schimbă regulile jocului și, mai ales, nu le schimbă în propriul folos.

Faptele sunt următoarele: Guvernul se află, de la 5 mai 2026, în situația prevăzută de art. 110 alin. (4) din Constituție, ca urmare a moțiunii de cenzură.

La 27 august 2026, acest Guvern a schimbat radical printr-un memorandum procedura după care România își va desemna candidatul pentru funcția de judecător la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, adică pentru un mandat de șase ani, care se va întinde până în 2033.

Nu este vorba despre o simplă reluare a procedurii folosite în 2020, cum s-ar putea crede la o lectură grăbită, ci despre o construcție instituțională regândită: o comisie de selecție cu unsprezece membri, mecanisme de tragere la sorți, criterii de evaluare, un candidat principal și două rezerve, plus prerogativa Guvernului de a înlătura, motivat, propunerea comisiei și de a alege dintre rezerve.

Practic, pentru a da glas principiului eficienței, atât de drag celor cu diez la butonieră, Guvernul ar fi trebuit să desemneze direct judecătorul, fără a se mai încurca cu memorandumuri, proceduri și alte asemenea perdele de fum.

Calendarul anunțat este strâns: anunțul de selecție la 21 septembrie, depunerea candidaturilor până la 7 octombrie, audierile între 2 și 4 noiembrie, rezultatul la 6 noiembrie, decizia Guvernului până la 27 noiembrie, pentru ca propunerea să ajungă la Bruxelles înainte de termenul de 30 noiembrie 2026 comunicat de instituțiile europene. Mandatul judecătorului român în funcție expiră la 6 octombrie 2027. Voi vorbi, ca și atunci, despre mecanism, iar nu despre persoane, fiindcă mecanismul rămâne după ce persoanele pleacă. Dar dacă mecanismul este redesenat astfel încât să servească anumite persoane și interese devenite din păcate nelegitime, va trebuit înlocuit mecanismul.

Le voi analiza în următoarea ordine: întâi competența, apoi forma, la urmă aparența, deși la Luxemburg numai cea din urmă va conta.

Competența

Textul constituțional îngăduie Guvernului al cărui mandat a încetat să îndeplinească „numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice”, iar art. 37 alin. (3) din Codul administrativ adaugă explicit condiția de a nu „promova politici noi”.

Textul Codului administrativ nu e altceva decât o transpunere a unei doctrine consacrate la nivel internațional care așează interimatul pe principiile neutralității și continuității, precum și limitării stricte la gestionarea afacerilor curente, pe o durată limitată.

Astfel, din punct de vedere constituțional și infraconstituțional situația este în sine absurdă, având de a face în fapt cu o putere executivă zombificată. Deși a fost demis de Parlament cu cea mai largă majoritate din istoria post-decembristă, rămânând însă în funcție din lipsă de înlocuitor, Guvernul se poartă de 5 luni de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, sub pretextul subliminal dar malign că urmărește binele țării.

Am aplicat, ca judecător, destule texte de acest fel ca să știu că adverbul „numai” și adjectivul „necesare” nu sunt podoabe legislative. Ele delimitează o competență de atribuire, de strictă interpretare, și nu întâmplător: o exercită o autoritate care nu mai răspunde politic în fața nimănui.

Curtea Constituțională a reamintit Guvernului această limită la 17 august 2026, adică la zece zile înainte de adoptarea memorandumului. Ironie a sorții sau stranie coincidență, decizia Curții Constituționale care lămurea pe deplin, printr-un exemplu concret de instrument de politică publică ce înseamnă politică nouă, a fost publicată în Monitorul Oficial în chiar ziua adoptării într-o grabă cu atât mai suspectă a Memorandumului. Or, nu trebuie omis faptul că un Guvern demis ține mașinăria administrației publice în funcțiune, nu îi schimbă softul.

A stabili ex novo cine evaluează, cine trage la sorți, cine poate fi propus și cine poate răsturna propunerea înseamnă a face o opțiune de politică instituțională, oricât de tehnic ar suna redactarea. Am citit explicația oferită, potrivit căreia, câtă vreme nicio lege internă sau europeană nu prescrie o anumită procedură, nu s-ar putea vorbi despre o „politică nouă”. Mărturisesc că argumentul mi se pare a dovedi contrariul a ceea ce își propune: tocmai pentru că legea tace, cel care scrie regula nu aplică o politică existentă, ci o creează.

Tăcerea legii nu dă nimănui o competență în plus. Îi cere, dimpotrivă, să se întoarcă la o regulă mai generică. Iar această regulă cea care limitează competențele, nu le extinde.

Faptul că legea europeană nu îți interzice nu înseamnă că, per a contrario, poți face ceva ce Constituția și garantul său, Curtea Constituțională, ți-au interzis expres. Mai ales atunci când, la nivel național, regula există, a funcționat, nimeni nu a contestat-o și nimeni nu a cerut să o schimbe. Nu există nici măcar o încercare de justificare a nevoii de a legifera într-un domeniu în care existau reguli clare, cu atât mai puțin a urgenței acesteia.

Cât privește termenul, el explică de ce trebuie transmisă o candidatură, dar nu și de ce trebuie să o transmită exact acest Guvern, după reguli scrise de el, menite să securizeze desemnarea candidatului anume desemnat de el.

Mandatul în curs expiră abia peste un an, iar memorandumul nu conține nicio demonstrație a imposibilității ca un Guvern învestit de Parlament să aprobe regulile și să trimită propunerea într-un calendar rezonabil. Urgența este, de obicei, primul argument al celui care nu mai are competența.

Deopotrivă, urgența este argumentul esențial al scammer-ului și al escrocului, pentru a limita analiza în profunzime a situației de către victimă și astfel de a evita țeapa. Interimatul ministerial nu schimbă datele problemei: el asigură continuitatea serviciului public, dar nu poate reconstitui o încredere parlamentară (și pe cale de consecință populară) care nu mai există. O putere care își știe sfârșitul aproape are față de cei care vin o datorie simplă: să nu le lase pe masă lucruri pe care ei vor trebui să le desfacă.

Dar în situația în care, din diverse motive pe care nu le putem analiza aici, Guvernul s-a trezit că nu mai pleacă din funcție (conform zicalei franceze că provizoratul este cel care durează), toate cutumele constituționale care s-au format de bine de rău de-a lungul celor aproape 4 decenii de chinuri democratice se văd anihilate într-o vară. Având atât timp la dispoziție, Guvernul se comportă după principiul absolutist regal francez „după mine, potopul”. Asta în cazurile în care, cum este cel de față, nu plantează conștient bombe cu efect întârziat care să explodeze mult după ce va fi fost învestit un nou Guvern.

În concluzie, nu există nici competența nici oportunitatea și nici urgența de a lua o asemenea măsură, cu un asemenea impact, decât poate interesul meschin, partizan, de a-și planta o persoană devotată într-o poziție importantă într-o structură esențială a arhitecturii europene.

Forma

Potrivit art. 108 din Constituție, Guvernul organizează executarea legii prin hotărâri, semnate, contrasemnate și publicate în Monitorul Oficial; Constituția merge până acolo încât spune că nepublicarea atrage inexistența actului. Memorandumul este altceva: un instrument de lucru al Executivului, util pentru a fixa o poziție ori pentru a mandata un ministru, dar niciodată conceput ca izvor de reguli opozabile unor persoane din afara aparatului guvernamental.

Un memorandum este o notă pe care Guvernul și-o scrie sieși, spre aducere aminte, după cum îi zice și numele; o simplă listă de cumpărături/ administrativ interne, dar care nu poate deveni legea altora, nu are efect coercitiv, obligatoriu.

Anexa aprobată la 27 august 2026 are însă toate atributele unei reglementări: este generală, impersonală și obligatorie deopotrivă pentru candidați și pentru instituțiile chemate să îi evalueze.

Pe lista de cumpărături a Guvernului a intrat însă, acum, un judecător CJUE

De aici rezultă o alternativă din care nu văd cum s-ar putea ieși. Dacă produce efecte în afara Guvernului, trebuia adoptată în forma hotărârii, cu parcurgerea etapelor de transparență decizională prevăzute de Legea nr. 52/2003. Dacă nu produce asemenea efecte, atunci nu poate condiționa accesul la selecție, nu poate exclude și nu poate ierarhiza. O regulă care îi obligă pe alții fără să fi fost supusă nimănui nu mai este, de fapt, o regulă; este un ordin.

Adaug un element care mi se pare simptomatic. Consiliul Superior al Magistraturii a declarat public că a aflat din presă că i se rezervă un loc în comisie. Înalta Curte, facultățile de drept și barourile se află, din câte se cunoaște, în aceeași situație, iar ministerul a precizat el însuși că proiectul a fost elaborat exclusiv în consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. O procedură care înrolează instituții fără să le întrebe este, înainte de orice, o procedură gândită de cineva pentru sine, pentru a masca interese care nu pot fi declamate public fără a știrbi narativul oficial de „reformator”, „luptător acerb cu corupția”, „far călăuzitor al luminițelor de telefon din Piața Victoriei”.

Aparența

Ajung astfel la ceea ce numesc, fără să caut un cuvânt mai blând, un derapaj, și îl numesc așa pentru că nu este primul de acest fel. Nu este exclus ca acest derapaj să derive din o prea intensă aplecare către pro-europenismul mult clamat al Guvernului, care vrea să se asigure că niciun element dușmănos nu va lua direcția Luxemburgului.

O selecție pentru o instanță europeană are de apărat o singură valoare (și aceea chiar europeană, nu pro), care nu este nici competența candidatului, verificată oricum de Comitetul prevăzut la art. 255 TFUE, nici cunoștințele lui, care se văd la interviu, ci aparența de independență a celui ales; adică împrejurarea că nimeni, nici la Luxemburg, nici la București, nu va putea spune că judecătorul român a fost desemnat de o autoritate care nu mai avea mandatul de a-l desemna.

Independența unui judecător nu începe la prima lui hotărâre; începe în ziua și în felul în care a fost ales.

Când însă Executivul cumulează inițiativa, președinția comisiei, secretariatul, patru locuri din unsprezece și decizia finală, împreună cu dreptul de a înlocui candidatul propus; când criteriile de la art. 5 alin. (4), legitime în abstract, nu au indicatori și ponderi; când nu există declarații de interese, cazuri de abținere și recuzare, o motivare comparativă a rezultatului ori o cale de contestare; când candidaturile trebuie depuse în șaisprezece zile de la publicarea anunțului, atunci nu mai avem în față o procedură care selectează, ci una care poate fi condusă. Iar o procedură care poate fi condusă este viciată chiar dacă nimeni nu o conduce efectiv, după cum, în experimentul acela sovietic pe care l-am mai evocat, pisica nu trebuia să vâneze șoarecii pentru ca ei să slăbească.

Curtea de Justiție a spus lucrul acesta în termeni pe care nu-i pot ignora. Mai întâi în cauzele Simpson și HG (cauzele conexate C-542/18 RX-II și C-543/18 RX-II), unde a stabilit că dreptul la o instanță instituită prin lege acoperă însuși procesul de numire a judecătorilor, așa încât o neregularitate destul de gravă ca să creeze riscul real al unei influențe nejustificate a Executivului viciază compunerea instanței. În cauza C-896/19 (Repubblika împotriva Il-Prim Ministru) s-a precizat că regulile naționale de numire nu trebuie să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la neutralitatea celor numiți, iar un stat membru nu poate să regreseze în protecția pe care o acordă statului de drept. Cât despre lipsa unei căi de contestare, în hotărârea Curții (Marea Cameră) din 2 martie 2021 pronunțată în cauza A.B. ș.a. împotriva Krajowa Rada Sądownictwa ș.a. s-a arătat că absența unui control jurisdicțional efectiv asupra actelor de numire este, ea însăși, o problemă de drept al Uniunii. Nici Strasbourgul nu spune altceva. Marea Cameră, în cauza Guðmundur Andri Ástráðsson c. Islandei (cererea nr. 26374/18, hotărârea din 1 decembrie 2020) a făcut din regularitatea procedurii de numire o componentă a dreptului la un tribunal „instituit de lege”.

Din toate aceste hotărâri rezultă că regularitatea numirii ține de conținutul statului de drept și nu se vindecă prin calitatea celui numit.

Transmiterea în direct a audierilor, prevăzută de procedură, este o măsură bună, dar ea îl arată publicului pe candidat și îl lasă în umbră pe evaluator, câtă vreme punctajele, fișele și motivele deliberării nu se publică.

Este o transparență cu fața întoarsă, demnă mai degrabă de lumea circului decât de cea a pretoriului, menită doar să păstreze niște aparențe iluzorii pentru a masca cel mai probabil alte interese. O posibilă explicație ar fi aceea că imensa majoritate a populației (mai puțin profesioniștii dreptului și, dintre acești, doar aceia care și-au păstrat coloana integrității intactă) nu este interesată de asemenea detalii, în care de cele mai multe ori își află sălaș dracul manipulării.

Tiparul

Mai există un aspect, pe care îl spun cu toată măsura pe care o cere calitatea în care scriu, dar pe care nu îl pot ocoli. Raportul dintre Guvernul demis și Curtea Constituțională a căpătat în ultimele luni un anumit tipar: Curtea enunță limita, Guvernul o testează; instanțele suspendă hotărâri adoptate cu depășirea art. 37 alin. (3) din Codul administrativ, Guvernul răspunde cu recursuri și cu ședințe extraordinare convocate pentru câte un singur act; iar „continuitatea” a devenit formula prin care se justifică aproape orice. Doar că aici continuitatea însemna tocmai să nu schimbi regulile jocului, să lași lucrurile să curgă normal după reguli deja scrise, iar nu să le schimbi radical și abuziv.

Nu doar că acest Guvern pare să ilustreze zicala românească nimic nu e mai permanent decât tranziția, dar pare că vrea să înrădăcineze și o alta, aceea că nimeni nu poate abuza de putere mai mult decât un Guvern care a pierdut-o deja.

Despre acest tipar se poate discuta în termenii politicii interne, unde arbitrul rămâne, în cele din urmă, cel puțin în teorie, Parlamentul și alegătorul. În practică, atât Parlamentul, cât și alegătorul se văd cu mâinile legate, capturați fiind de o minoritate agresivă (oare nu și bolșevicii își arogaseră numele de la o pretinsă majoritate, ei de fapt fiind minoritari?) care se perpetuează sine die.

Matematica parlamentară și electorală este simplă – Guvernul demis nu mai reprezintă nici măcar o cincime dintre alegătorii care au mers la urne, în cel mai bun caz (la nivelul anului 2024!) dar forțează implementarea de politici naționale care afectează întreaga țară și ridiculizând astfel orice înțelegere a conceptului de stat de drept.

Rolul instanțelor, inclusiv a celei de control constituțional rămâne esențial în a controla excesul de putere.

Aici miza este însă una care depășește sfera națională. Ceea ce Guvernul, și în primul rând prim-ministrul, trebuie să înțeleagă este că o asemenea practică, destul de îndoielnică în sine, nu poate fi transpusă într-o procedură care se încheie la Luxemburg. Un stat care își desemnează judecătorul european în aceleași condiții în care își adoptă hotărârile contestate în instanță transmite, fie că vrea sau nu, mesajul că nu mai distinge între ceea ce este urgent și ceea ce este al său. Forțarea unei limite constituționale în politica internă se plătește, de regulă, cu o hotărâre judecătorească; forțarea ei în această procedură s-ar plăti cu credibilitatea unui judecător pe durata unui mandat de șase ani, iar acesta este un preț pe care nu îl suportă Guvernul, ci România.

Concluzii

Nu pledez, prin urmare, pentru amânare, ci pentru așezarea lucrurilor în ordinea lor constituțională: revocarea memorandumului și a procedurii anexate și reluarea selecției de către un Guvern cu puteri depline, printr-o hotărâre publicată, precedată de consultarea instituțiilor pe care le implică, cu criterii și ponderi cunoscute înainte de deschiderea competiției, cu reguli de incompatibilitate, cu motivarea rezultatului și cu o cale de contestare care să funcționeze și în fapt, nu doar în text.

Respectarea angajamentelor europene este, desigur, obligatorie, dar ea se realizează înăuntrul Constituției, iar nu pe lângă ea.

Ceea ce ar afecta cu adevărat poziția României la Luxemburg nu este o întârziere de câteva săptămâni, ci un judecător care ar purta, pe toată durata mandatului, stigmatul de neșters al îndoielii cu privire la legitimitatea felului în care a fost ales.

În anii de judecată am înțeles că autoritatea unei hotărâri nu stă în puterea celui care o semnează, ci în regularitatea drumului pe care a ajuns să o semneze. Un judecător se alege după reguli pe care le poți privi în față. Am crezut asta când am judecat și o cred, cu atât mai mult, acum”.