Procuroarea DNA Elena Hach (foto), iesita in urma cu cateva zile la pensie, a publicat, miercuri, 15 iunie 2023, un mesaj de ramas bun cu ocazia plecarii din magistratura, dupa 28 de ani de activitate. Un mesaj care cuprinde, in mare parte, o relatare a experientelor din ultimii cinci ani, perioada in care Hach a ocupat functia de procuror judiciar.

Precizand ca are o rata de condamnari obtinute de peste 90%, Elena Hach tine sa le multumeasca atat judecatorilor in fata carora a purtat “duelurile judiciare”, cat si colegilor sai procurori cu care a impartit biroul de 18 mp alocat DNA la Curtea de Apel Bucuresti. Iar in acest sens, Elena Hach dezvaluie ca in cei cinci ani cat a activat ca procuror judiciar al DNA nu a intalnit vreun sef al parchetului anticoruptie care sa calce prin incapere, pentru a vedea conditiile in care opt procurori si doi grefieri trebuie sa isi desfasoare activitatea in doar 18 mp.

Prezentam mesajul procuroarei DNA Elena Hach, postat pe pagina sa de Facebook:

“Asa a fost.

Din cei 28 de ani de magistratura, imi aduc aminte cu exactitate ultimii 5 ani.

Nu ca nu ar fi contat ceilalti. Ani multi in procuratura, periplul din Italia, interimatul de la CSM, mandatul din Oficiu, toate au contat si au locul lor.

Dar cei 5 ani sunt prezentul. Biroul mic, cel mai inestetic si nepotrivit dintre toate birourile unitatilor de parchet, alocat de CAB, era al nostru. Al directiei specializate. In 18 mp, sunt 8 birouri de procurori si 2 birouri de grefieri.

Noroc ca nu ne nimeream cu totii in acelasi timp, mereu. Dar si cand se intampla, era o efervescenta. Discutii aprinse, dosare rasucite si rasfoite, discursuri cu voce tare si multi pasi facuti de cel care initiase dialogul sau de cel care se pregatea sa intre in sala. In 18 mp. Spre disperarea grefierilor, oamenii nostri de incredere rezistau eroic in spatele calculatoarele sau dispareau in meandrele CAB-ului pana la intrarea eroului dezlantuit in sala. Aici, in birou, sefii din Stirbei nu calcau. Sau eu cel putin nu i-am vazut in acesti ani.

Nimic nou sub soare. Oricum, puterea unei unitati de parchet e data de procurori, de cei din operativ, sala sau urmarire, nu de cei din zona neoperativa chiar daca ea are uneori si denumire de management. Dar nu despre asta e vorba in cuvintele pe care le scriu in graba.

Ma uit la ei, cei din biroul mic, sunt tineri, dar au cearcane. Insa sunt indarjiti. Asta imi place. Mi-a placut mereu. Ma gandesc ca sunt unii care fac cat zece procurori, iar unii dintre ei nu sunt egalati nici macar de sefi. De cei din zona neoperativa. Ei au rezistat ani intregi, acum revad un episod cu un procuror care a fugit mancand pamantul dupa cateva luni in Directie, iar acum s-a intors sef.

Nimic nou sub soare. Dar autoritate morala nu va avea. Poate figuratie, aparente. E plina si tara de astfel de scenarii. Deci nimic nou.

Am ras, am glumit, am facut hartii, am comentat fluturasul de salariu, inform prin debilitatea continutului, i-am observat pe furis cum isi reciteau sinteze din dosarele cu care intrau. E un privilegiu. Am baut din cafeaua facuta la filtru, cea mai tare cafea pe care am baut-o vreodata, scoala si mortii din groapa.

De 5 ani tot asa e. Dar altfel nu ai cum sa rezisti. Sunt zile lungi cu dezbateri chinuitoare, ce te solicita la maxim. La ele se adauga orele petrecute in preziua sau noaptea anterioara termenului de judecata cand nu dormi. Te asteapta concluziile pe fond. De la ora 10 dimineata la ora 10 seara, cu pauza involuntara a unei glume sinistre cu bomba prin cotloanele CAB-ului, de la ora 10 la ora16, de la ora14 la ora 20 si tot asa.

La acestea se aduna anii cu inchisoare ceruti si obtinuti in salile de penal, Hamangiu, Tanoviceanu sau Papadopol.... rata de condamnari de peste 90%. Imi vin cu forta in fata flash-uri din dosare, numai dosare mari, imense, unul era cat un camion, numai nume mediatizate, revista presei in toata regula.

Si eu, in roba care mi-a fost parte loiala in toata aceasta piesa. Sau duel judiciar. Drumul catre sali, cu pas apasat, cu simturile ascutite si in alerta, incordare si concentrare in fiecare secunda. Rata de condamnari de peste 90%.

Iesi din sala ca dupa un maraton, epuizat complet.

Am incercat sa ii gasesc pe cei cu care am intrat. Judecatorii. Unii nu mai sunt, iar o mare parte erau in sedinte. I-am cautat timid prin birouri, nefiind obisnuita decat cu usa de intrare rezervata publicului, pentru salile de judecata.

Pe multi, asa cum spuneam nu i-am gasit. Intr-un fel am rasuflat usurata.

Mai am timp sa caut cuvinte. Simteam ca sunt stangace. Sala e pentru mine.

Acolo nu e loc de emotii. Voi reveni si le voi spune tuturor: MULTUMESC.

Cum sa le spui in cateva cuvinte cat ii apreciezi, cum au curs anii impreuna cu ei, si cum au fost orele dure, grele din duelul judiciar? Cum sa le spui fara sa fi stangaci ca impreuna am scris unele pagini de istorie judiciara? Cum sa le spui un simplu multumesc? Chapeau bas!

Revin in biroul mic, ma asez la birou, dar de aici lipsesc dosarele. Ma ridic, ating pe furis roba mea draga, ce mi-a adus atatea bucurii, zambesc, imi iau la revedere si plec. Trec prin sala pasilor pierduti, ma pierd printre avocati si ascult atenta zumzetul.

Pretoriul ma cheama, e timpul insa pentru o pauza si o cafea.

Asa a fost.

5 ani cu roba si doua insigne.

Elena Hach, 15 iunie 2023”.