Lumeajustitiei.ro continua publicarea eseurilor procurorului Florin Roman (foto) de la Parchetul Tribunalului Arad, cu un articol despre cum vede magistratul avocatura penala. Amintim ca procurorul Roman a devenit tinta unor verificari diciplinare ale Inspectiei Judiciare a CSM dupa ce acesta a facut declaratii impotriva actualului regim, suspectate ca ar avea conotatii politice. Cititi-l, este foarte interesant!

Pledoarie pro avocatura penala

<Florine, cu mult mai greu se va mantui un avocat decat un magistrat”. Am meditat indelung la aceasta afirmatie, mai ales ca duhovnicul meu o spusese cu atata convingere. Si concluziile la care am ajuns m-au determinat sa scriu cele ce urmeaza.

Profesia de avocat de drept penal e foarte frumoasa, dar in acelasi timp si foarte alunecoasa.

Un magistrat este platit de stat sa faca dreptate. Adica sa descopere adevarul si sa-i traga la raspundere pe infractori, protejandu-i, in acest fel, pe oamenii de buna credinta. Dar un avocat (cu exceptia celui din oficiu) e platit de clientul sau. In ce scop? Ca sa il scoata cat mai curat, daca se poate chiar nevinovat. Asta spera marea majoritate a infractorilor. si cum s-ar putea realiza asta? Numai prin denaturarea adevarului, prin pasarea vinovatiei asupra altcuiva sau prin „cosmetizarea” infractiunii in banal accident.

Pasarea raspunderii in ograda altora are origini ancestrale. Inca din Rai, dupa de a muscat din mar, fiind intrebat de catre Dumnezeu de ce a incalcat porunca, Adam a dat vina pe El si pe Eva: „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu m-a ispitit!”. Intrebata fiind Eva, si aceasta si-a declinat vinovatia: „sarpele m-a indemnat!”. Teologii spun ca daca amandoi si-ar fi recunoscut atunci vina, fara a invoca scuze, Dumnezeu i-ar fi iertat pe loc si nu i-ar fi alungat din Rai.

Sunt putini infractorii care isi recunosc fapta. Chiar si atunci cand au fost prinsi in flagrant, ei cauta tot felul de scuze. Putini sunt si cei care alearga la preot, sa-si marturiseasca pacatele, in Taina spovedaniei. Noi, oamenii, incercam tot timpul sa ne scuzam. Foarte putini sunt cei care au puterea sa zica impreuna cu fiul risipitor: „Tata, nu sunt vrednic sa ma mai numesc fiul tau. Primeste-ma ca pe unul din argatii tai!” Uitam prea usor ca tatal (Dumnezeu) l-a primit pe fiul sau risipitor (omul) cu bratele deschise, cu mare bucurie si l-a iertat pe loc. De ce? Intotdeauna, in orice timp si in orice loc, recunoasterea sincera si completa a greselii, oricat de grava ar fi, insotita de hotararea de a nu o mai repeta, stinge infailibil orice foc launtric si sterge instantaneu greseala comisa. Si daca pedeapsa trebuie totusi aplicata (ca sa-l ajute pe penitent sa ramana statornic in hotararea lui de indreptare) ea va fi aplicata cu multa blandete. Avocatul fiului risipitor a fost el insusi. si a fost cel mai bun avocat din lume. Asta inseamna ca profesia de avocat de drept penal nu are sens? Ca trebuie desfiintata? Nicidecum.

Un banc spune ca un avocat bun cunoaste bine legea, iar un avocat foarte bun il cunoaste bine pe judecator. Lasand gluma la o parte, e un mare adevar in aceasta asertiune. Cu o precizare: Un avocat foarte bun il cunoaste bine nu pe judecator, ci pe JUDECATOR. si are grija sa-I respecte poruncile, inainte de a respecta legile omenesti. Dar oare exista avocati foarte buni? Unde erau avocatii la procesul lui Iisus? Unde erau avocatii la procesul lui Socrate?

Unde erau avocatii la procesele celor care in timpul comunismului au devenit detinuti politici? Iisus, Socrate, detinutii politici nu erau fii risipitori, sa se apere ei insisi. Nu aveau de ce sa se apere.

Se stie cum stau lucrurile in viata. Foarte multi avocati, ca de altfel majoritatea oamenilor, sufera de o sete nestapanita de inavutire. Sunt in stare sa faca orice pentru bani. Daca sunt bine platiti, ei incerca prin orice metode sa faca dintr-un mare infractor cel mai nevinovat mielusel. Dar asta numai pana la finalizarea procesului. Nu il mai intereseaza pe avocat ca acest „mielusel”, dupa achitarea lui de catre instanta, se va intoarce la „oile sale”. si-a incasat onorariul gras, si-atat. Trece la urmatorul caz. Pentru aceasta metamorfozare procesuala a clientului sau, din lup in oaie, avocatul bine platit cauta martori mincinosi (se gasesc destui, la second hand si cu pret redus), aduce probe contrafacute (nici contrafacerea nu costa scump), face trafic de influenta, invoca diverse exceptii procesuale, cauta vicii de procedura, face cereri de revocare a arestarii, aduce acte medicale falsificate care „adeveresc” ca clientul lor nu suporta arestul etc. Cu alte cuvinte, cauta nod in papura ca sa eludeze fondul problemei – ADEVARUL. In mijlocul intereselor lor materiale sau de alta natura, cei mai multi avocati se intreaba, ca si Pilat in fata lui Iisus: Ce e adevarul?

Chiar daca nu intotdeauna apeleaza la asemenea metode subversive, adesea avocatul de drept penal are tendinta de a provoca dubii in constiinta procurorului sau judecatorului. Dar oare rolul avocatului este de a provoca dubii? Nu cumva rolul lui este de a contribui la construirea certitudinii? Odata, intr-un caz de omor cu cadavrul victimei nedescoperit, dar cu multe probe in acuzare si cu sala de judecata neincapatoare, in timpul pledoariei finale avocatul inculpatului a facut urmatoarea afirmatie: „- Domnule judecator, am sa va dovedesc chiar acum ca clientul meu este nevinovat. Va rog sa priviti usa salii de judecata. Peste un minut pe usa aceasta va intra insasi victima”. Bineinteles ca toti cei prezenti in sala si-au indreptat privirile spre usa, inclusiv judecatorul, asteptand cu emotie. Victima insa n-a aparut. Atunci avocatul a continuat: „– Vedeti, stimate domnule judecator, ca pana si dumneavoastra aveti mici dubii asupra vinovatiei inculpatului? In considerarea acestor dubii, va rog sa dispuneti achitarea lui, intrucat este nevinovat”. Judecatorul s-a retras pentru a delibera si dupa putin timp a revenit in sala arhiplina, pronuntand sentinta: „Vinovat!” si anuntand pedeapsa aplicata. Surprins, avocatul l-a intrebat de ce, avand totusi dubii, a dispus condamnarea clientului sau. Judecatorul a raspuns: „ – Domnule avocat, recunosc ca atunci cand ati spus ca pe usa va intra victima, am privit si eu, ca intreaga asistenta, spre aceasta usa si in mintea mea a aparut un oarecare dubiu. Insa acest mic dubiu mi s-a spulberat imediat, pentru ca, in timp ce ma uitam la usa, am tras cu coada ochiului si la inculpat: era singurul din sala care nu si-a indeptat privirea spre usa. stia ca victima n-are cum sa apara”.

Acesta e un caz fericit, cu un judecator experimentat. Dar exista multe situatii in care judecatorul cade prada unor asemenea tertipuri avocatesti.

Pericolul moral permanent in care se afla avocatul de drept penal rezulta si din faptul ca, atunci cand el devine parlamentar (si in orice stat din lume exista foarte multi senatori si deputati de profesie avocat), are tendinta de a elabora legi cat mai ambigue si interpretabile, pentru a le putea ulterior interpreta in interesul clientilor sai. Asta se intampla, vizibil pentru cunoscatori, si in Romania actuala. Pentru majoritatea avocatilor, banul si renumele e tot ce conteaza. Si ei se ascund sub masca „naturii profesiei”, refuzand sa recunoasca faptul ca la Dumnezeu si in constiinta nu exista nici cea mai mica permisiune pentru denaturarea adevarului. Chiar daca, in aparenta, avocatul face o fapta buna, ajutandu-si clientul sa scape „cat mai” nevinovat. si aici se potriveste proverbul care spune ca drumul spre iad e pavat cu intentii bune.

Cand se produce o eroare judiciara, intreaga societate il arata cu degetul pe magistrat. Dar oare invocarea tendentioasa a viciilor de procedura de catre avocat, neaducerea la procuror sau in fata instantei a unor probe in acuzare, care ar putea fi aduse numai de catre avocat si clientul sau, tergiversarea de catre aparare a unui dosar pana la prescriptia raspunderii penale etc.– tertipuri legale, de altfel, oare toate acestea nu pot contribui la o eroare judiciara?

Cred insa ca avocati foarte buni exista. Putini, dar exista. Insa un avocat foarte bun contribuie intotdeauna la aflarea adevarului, ajutandu-l pe procuror si pe judecator in acest sens. In primul rand, nici un avocat nu are voie sa fie subiectiv, chiar daca e platit de client. Atunci cand exista probe la dosar din care avocatul, in mod obiectiv, isi formeaza convingerea ca clientul lui e vinovat, dar acesta sustine ca e nevinovat, avocatul trebuie in mod necesar sa-l convinga sa spuna adevarul magistratului. Si numai din aceasta situatie premisa trebuie initiata apararea, adica gasirea tuturor circumstantelor atenuante existente. Mai mult decat atat, chiar si atunci cand nu exista probe la dosar, dar clientul recunoaste, in particular, fata de avocat, ca e vinovat si ii cere acestuia sa-l scoata nevinovat, avocatul foarte bun ii va propune sa marturiseasca public adevarul. Daca clientul vinovat e hotarat sa pledeze nevinovat si nici nu exista probe acuzatoare, avocatul foarte bun va renunta oficial sa-l apere. Pentru ca oricat de mare ar fi onorariul, el nu poate valora cat adevarul. Exista o singura situatie in care avocatul foarte bun se lupta pentru a dovedi nevinovatia clientului sau: atunci cand clientul sustine constant ca e nevinovat, atat in fata magistratului cat si a avocatului, iar in urma studierii dosarului, cu obiectivitate, avocatul are dubii cu privire la vinovatia clientului sau sau pur si simplu e convins de nevinovatia lui.

In concluzie, dupa umila mea parere, un avocat foarte bun indeplineste obligatoriu si cumulativ urmatoarele trei conditii: 1. contribuie intotdeauna la aflarea adevarului, pe cat ii sta in putinta si indiferent de circumstante; 2. nu lasa neexploatata nici o circumstanta atenuanta; 3. renunta la apararea oricarui client care se declara nevinovat atunci cand el are convingerea ca clientul lui e vinovat si dupa ce a depus toate diligentele necesare sa-l determine sa recunoasca adevarul.

POST SCRIPTUM: E-adevarat, niciodata un avocat foarte bun nu va fi si foarte bogat, dar va fi iubit de Dumnezeu si va avea un nume bun printre oameni: „Mai de pret este un nume bun decat untdelemnul cel binemirositor si ziua mortii decat ziua nasterii” (Eccleziastul 7,1).>>