Motto: „De ce uitati ca-n voi e numar si putere?

Cand vreti, puteti prea lesne pamantul sa-mpartiti”.

Mihai Eminescu

Prin nesabuinta autoritatii judecatoresti (DNA-CAB-ICCJ-CSM), „Cazul Rarinca” a capatat dimensiuni istorice. Desfiintarea hotararii judecatoresti „definitive” prin care cetateana Mariana Rarinca – un om oarecare din masa oamenilor de rand – fusese achitata de acuzatia adusa ei ca urmare a denuntului formulat de ditamai Presedinta Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ICCJ) si revenirea la hotararea initiala de condamnare, al carei recurs a inceput a fi rejudecat in conditii scandaloase, nu mai pot fi confundate cu o eroare judiciara izolata. (Nu-i asa domnule Presedinte Klaus Johannis? Errare humanum est; perseverare diabolicum.) Avem de-a face cu un abuz evident, in forma continuata, care pune fata in fata, intr-o confruntare fara posibilitate de remiza, poporul roman – demosul, reprezentat prin nefericita pensionara Rarinca – si puterea. De asta data nu puterea politica – aceasta a capitulat lansand consemnul „scapa cine poate!” –, ci puterea judecatoreasca; sau mai exact, grupul oligarhic care a confiscat autoritatea judecatoreasca transformand justitia intr-o impostura agresiva.

Sa ne imaginam pentru o clipa ca in locul doamnei Livia Stanciu, Presedinta ICCJ, ar fi fost unul dintre detestatii politicieni ai Romaniei (din Guvern sau din Parlament). Crede cineva ca acel politician ar fi indraznit sa faca plangere penala impotriva unui alegator care ii cerea decontarea sumei (modice pentru el) de 2000 lei, chiar daca aceasta era nedatorata? Nici vorba de asa ceva. Cel mai probabil i-ar fi trimis prin mandat postal 5000 de lei si o scrisoare recomandata prin care s-ar fi scuzat pentru intarziere si ar fi cerut sa nu fie uitat la proximele alegeri. Necum sa faca pe fata presiuni asupra procurorilor si judecatorilor pentru ca amaratul de creditor sa fie condamnat la inchisoare.

Asta nu inseamna ca magistratii sunt rai, iar politicienii sunt buni. Sistemele in care ei functioneaza azi in Romania sunt diferite. Oricat de slab ar fi controlul poporului asupra politicienilor, acestia traiesc totusi sub presiunea electoratului. Oricat de bolnava ar fi democratia (la noi dar nu numai), ea mai lasa inca un spatiu in care cetatenii de rand, oamenii obisnuiti, cenzureaza si sanctioneaza comportamentul elitei politice, al oamenilor politici. De aceea politicienii nu isi permit chiar orice. Asa-zisul stat de drept romanesc, in schimb, a scos complet puterea judecatoreasca de sub controlul popular. In consecinta, ca in orice sistem dictatorial, nu se fac concesii, nu exista flexibilitate. Potrivit psihologiei dictatoriale, un pas inapoi este unul prea mult; recunoasterea unei greseli este sfarsitul lumii.

Atat de departe au mers lucrurile, incat, iata, Presedintele Consiliului Suprem al Magistraturii (CSM), mergand pe linia nenumaratelor decizii antidemocratice ale Inspectiei Judiciare, nesanctionate de nimeni, cere ca poporul si reprezentantii sai alesi sa nu puna in discutie abuzurile magistratilor. Cu alte cuvinte, putem protesta si demonstra impotriva ministrilor, parlamentarilor sau sefului statului, o putem face impotriva politicilor salariale sau fiscale, a austeritatii sau saraciei, dar nu ne este permis sa o facem impotriva relei judecati, a justitiei selective si a abuzurilor judiciare, a procurorilor si judecatorilor care sub ochii nostri distrug destine, familii, elite, locuri de munca, capital national, flexibilitatea pietei si eficienta administratiei.

Putem cere public o buna guvernare, dar nu putem cere o buna justitie (sic!). Magistratii si justitia nu raspund in fata nimanui; cu exceptia propriei suprastructuri oligarhice.

In Romania, in numele unei false independente a justitiei, magistratii si magistratura au devenit imuni la scrutinul popular. Prin aceasta sunt ilegitimi! Sa o mai spunem o data: democratia se defineste drept conducere (kratos) de catre popor (demos). In lumea moderna, pentru motive pe care nu le mai reluam aici, democratia nu este directa, poporul exercitandu-si puterea prin reprezentanti. Aceasta nu inseamna insa ca poporul inceteaza a fi detinatorul primordial al puterii in integralitatea sa si ca orice dezmembramant al acestei puteri exercitat de alte persoane (parlamentari, ministri, magistrati etc.) este legitim fara sa fi emanat de la popor si fara sa fie responsabil fata de popor.

Orice democratie functionala se caracterizeaza prin echilibrul dintre putere si legitimitate. Exista si puteri nelegitime. Numai in conditiile pastrarii unui asemenea echilibru puterea (care prin natura sa discretionara predispune totdeauna la abuz) poate fi compatibila cu libertatea. Toate dictaturile functioneaza prin exercitarea puterii. Exercitarea absoluta a puterii absolute. Nu este vorba insa despre o putere incredintata de popor sau despre indeplinirea unui mandat popular, ci despre puterea pe care un grup restrans de persoane a confiscat-o poporului si pe care o foloseste in interes propriu sau intr-un fel de interes national definit de grupul care o detine, iar nu de titularul sau originar.

Regimul hitlerist a avut stat de drept. Regimul stalinist a avut stat de drept. Regimurile fundamentaliste islamice au stat de drept. Dictaturile din America Latina au avut stat de drept. Ca responsabil OSCE si raportor ONU pentru Belarus, mi-l amintesc pe presedintele Alexandr Lukasenka explicandu-mi ca liderii partidelor din opozitie se afla in inchisoare nu pentru infractiuni politice, necunoscute in „democratia” belarusa (sic!), ci pentru infractiuni de drept comun, prevazute de lege si constatate de instantele judecatoresti. La fel cu multi dintre liderii romani actuali.

Au existat magistrati nazisti. La Nurenberg, ei au cerut sa fie absolviti de vina intrucat au aplicat legea. Cu toate acestea au fost condamnati intrucat legea pe care o invocau era nelegitima; la fel de nelegitima ca si justitia careia ii apartineau. Au existat magistrati bolsevici. Ei au pretins ca nu au comis crime intrucat crimele sunt ilegale in timp ce ei nu au facut decat sa aplice legea. Multi au sfarsit-o totusi in inchisoare – caci si dictatura este silita la sacrificii. Justitia romana isi reclama astazi independenta. Acea independenta care sa ii permita persecutarea unei pensionare fara nici o putere; suprimarea libertatii unui cetatean inocent in afara oricarei obligatii de a raspunde pentru o asemenea fapta in fata cetatenilor. O astfel de justitie este independenta, dar nu legitima. Nu orice independenta este legitima.

In Romania, printr-o gresita constructie a sistemului constitutional, dar mai ales printr-o gresita interpretare si aplicare a Constitutiei, statul de drept a fost despartit de statul democrat. Astfel, statul de drept a fost scutit de controlul popular si de raspunderea fata de popor. Justitia romana ca putere „absolut independenta” a devenit nelegitima. Aceasta situatie periculoasa este sintetizata in „cazul Rarinca”. De aceea, in acest caz lupta nu se da intre Mariana Rarinca, pe de o parte, si grupul „Livia Stanciu - Laura Kovesi”, pe de alta, si nici macar intre Mariana Rarinca si (pseudo)justitia romana sau sistemul „statului de drepti”, ci intre poporul roman si magistratura ilegitima, intre democratie si oligarhia judiciara, intre ordinea democratica si ordinea oligarhica.

Romanii au astazi sansa de a compara avantajele democratiei, fie ea si profund imperfecta, cu dezavantajele oligarhismului inflexibil incarnat de un asa-zis stat de drept, strain de orice interes national, si o asa-zisa justitie, fara nici o sensibilitate populara. Avem o democratie in care, intr-adevar, libertatea se manifesta haotic si de aceea este ineficienta. Sa-i fie oare preferabil un oligarhism judiciar supereficient in care libertatea este anulata? Romanii au de ales intre dezgustatoarea ipocrizie democrata a clasei politice romane si terifiantul cinism oligarhic al nomenclaturii judiciare romane. Cu mentiunea ca ipocritii, chiar daca se poarta cum nu trebuie, stiu macar cum trebuie sa se comporte si cel putin mimeaza corectitudinea. Cinicii, in schimb, nici macar nu stiu care este comportamentul cel bun si nici nu vor sa il afle sau sa faca vreun compromis intre interesele lor si regulile acestuia. Ipocrizia este gretoasa; cinismul este letal.

Daca vom opta in favoarea oligarhismului judiciar, trebuie sa fim constienti ca astfel optam pentru renuntarea la libertate si la controlul democratic asupra statului de drept, fara sa stim cand, cum si cu ce costuri le vom putea recupera. In acest caz, putem sta linistiti acasa, permitand astfel condamnarea Rarincai (probabil deja hotarata). Daca vom opta pentru pastrarea dreptului de a controla statul in toate componentele si manifestarile sale, oricat de iluzoriu va fi fiind el, si astfel pentru conservarea libertatilor noastre fundamentale, oricat de firave vor fi fiind ele, atunci trebuie sa iesim in strada.

Nici o instanta nu va indrazni sa o condamne abuziv pe Mariana Rarinca cu cateva mii de demonstranti in fata usilor ei. Iar daca ar indrazni, faptul ar fi urmat imediat de demonstratii similare in toate orasele tarii. Asemenea demonstratii nu sunt in apararea unei inculpate si nu urmaresc musamalizarea vinei ei eventuale. In realitate, ele apara legitimitatea democratica a justitiei, legatura dintre statul democrat si statul de drept, dintre putere si legitimitate. In ultima instanta, apara independenta reala a justitiei, depolitizarea justitiei, iesirea magistratilor probi din starea de iobagie in care i-au adus oligarhii autoritatii judiciare.

Presedintele CSM are dreptate cand spune ca justitia nu se face pe strada, ci in instanta judecatoreasca. Instanta judecatoreasca trebuie sa fie, insa, templul justitiei, iar nu teatrul unde se joaca vodeviluri justitiare dupa scenarii compuse in birourile oculte in care s-a baricadat oligarhia judiciara. Era rolul membrilor CSM (si chiar cel al Presedintelui Romaniei) de a se asigura ca justitia se realizeaza in salile de judecata, iar nu in acele birouri. Nu au facut-o, iar acum, speriati de furia populara starnita in „cazul Rarinca”, cer poporului sa arate cumpatarea si rezonabilitatea pe care suprastructura magistraturii nu le-a aratat; adica sa inghita abuzurile acesteia fara cracnire si sa accepte ordinea ei nedemocrata.

Un asemenea apel este nerusinat. Nu critica libera afecteaza increderea in justitie, ci realitatea scandaloasa a faptelor criticate. Nu ascunderea gunoaielor justitiei sub covorul tacerii impuse intareste increderea cetatenilor in justitie, ci aruncarea mizeriei la cosul istoriei. CSM era obligat sa faca aceasta curatenie, iar nu sa puna pumnul Inspectiei Judiciare in gura societatii. Nu s-a achitat de obligatie. Mesajul sau este tardiv si in orice caz gresit adresat. Institutiile statului nu si-au facut datoria. Este acum randul „strazii” sa si-o faca. A sosit timpul ca „strada” sa vorbeasca. Tocmai pentru ca justitia nu se face in instanta judecatoreasca. Acum ori niciodata.

Desigur, fara sa cunoastem detaliile dosarului nu avem cum sti daca Mariana Rarinca este sau nu vinovata pe fond. Ceea ce vedem, stim si este limpede ca lumina zilei, este ca Mariana Rarinca nu are parte de un proces echitabil si ca drepturile sale fundamentale sunt incalcate fara jena. Iar asta pentru ca puterea judecatoreasca din Romania, autoritatea judiciara in ansamblul ei, a ajuns a nu fi controlata de nimeni, a nu fi responsabila fata de nimeni si a nu fi limitata de nimic (cu exceptia „partenerilor de nadejde” din tara si strainatate, a caror interfata de fapt este). De aceea, ea este nu numai ilegitima, ci si corupta sau coruptibila.

Cand drepturile fundamentale ale unui singur cetatean sunt incalcate de aceasta maniera, drepturile tuturor sunt in pericol. Este, deci, datoria noastra a tuturor sa ni le aparam aparandu-o pe Mariana Rarinca. Numai indiferenta noastra o mai poate condamna. Iar condamnarea ei condamna libertatea noastra.