Ministrul Justitiei, dl Tudorel Toader, a anuntat ca intentioneaza sa promoveze de urgenta (desigur urgenta moldovineasca, ca doar nu dau turcii) un act normativ care sa permita revizuirea sentintelor penale pronuntate in contextul colaborarii dintre instantele judecatoresti si serviciile de informatii secrete, prin recurgere la probe necunoscute apararii.

Cuvantul “revizuire” are un inteles general care sugereaza desfiintarea unei hotarari nedrepte prin reevaluarea conditiilor in care aceasta a fost luata, si unul tehnico-juridic referitor la o procedura specifica avand ca scop modificarea unei sentinte. Pentru nejuristi cuvantul suna intr-un fel; pentru juristi in alt fel. Anuntandu-si intentia la un post de televiziune, tind sa cred ca profesorul Toader a utilizat termenul in acceptiunea profana, urmand sa gaseasca ulterior mijloacele juridice adecvate pentru a-si pune in opera proiectul.

Ceea ce mi se pare esential este ca, in fine, Ministrul Justitiei recunoaste public ca mentinerea unor sentinte judecatoresti nedrepte (indiferent ce se intelege prin nedreptate) este intolerabila si ca este obligatoriu a se face ceva pentru corectarea situatiei.

Declaratia ministrului a trezit imediat reactii adverse. Dintre acestea cea mai semnificativa mi se pare cea a unui oarecare domn Mateescu, judecator desemnat de colegii sai magistrati “probi” – care, evident, “nu au stiut nimic” despre protocoalele de colaborare ale instantelor lor cu Parchetul si SRI (sic!) – in ditamai Consiliul Suprem al Magistraturii. Pe distinsul domn nu il framanta nedreptatea, nu il oripileaza ideea ca niste oameni au ajuns in inchisoare intrucat judecatorii i-au gasit vinovati pe baza unor informatii de care acestia nu aveau habar si fata de care nu s-au putut apara. Pe el il intereseaza doar ca, potrivit unei hotarari a CCR (si aceea referitoare la legea de procedura civila, iar nu la cea penala), sentintele judecatoresti nu pot fi desfiintate pentru motive stabilite de lege ulterior pronuntarii lor. Atat il duce capul pe un magistrat; ori poate, nu atat capul cat constiinta.

Corul opozitiei fata de preocuparea Ministrului Justitiei este, insa, mult mai amplu si liniile melodice mai variate. Un fost consilier politic care a lustruit clanta tuturor presedintilor ultimelor decenii in nevoie de amplificator pentru teze geopolitice dubioase, avertizeaza ca revizuirea unor hotarari judecatoresti reprezinta o lovitura data stabilitatii raporturilor sociale reglementate prin lege, ducand la eliminarea principiului fundamental al justitiei care este “stabilitatea hotararilor judecatoresti” si de aici la anomie. Mentinerea unor hotarari judecatoresti care si-au pierdut orice credibilitate sociala deoarece s-a decoperit ca sunt rezultatul unor procese inechitabile, consolideaza oare stabilitatea raporturilor sociale? Stabilitatea hotararilor judecatoresti rezultata dintr-o conspiratie impotriva statului de drept, este, oare, un principiu fundamental al justitiei? Desfiintarea in anii 1990 a sentitelor de condamnare poitica pronuntate in anii 1950 impotriva elitei politice antebelice, a condus, oare, la anomie?

Pe de alta parte, ar fi, oare, ordinea de drept aparata daca s-ar decide ca toti cei care au violat in perioada 2004-2018 sa ramana nejudecati? Cine ar indrazni sa sustina asa ceva?! Atunci cum putem sustine ca aceia care au violat dreptul atator oameni – vinovati sau nu, nu mai avem cum sti – la un proces corect, trebuie sa ramana in afara oricarei discutii, efectele violului comis de ei fiind validate, iar victimile violului abandonate?!

Dincolo de toate sofismele, ceea ce ramane sa zguduie orice constiinta de om normal, este observatia ca grija pentru a nu aduce atingere “stabilitatii hotararilor judecatoresti” nu are nici o paralela cu grija de a nu aduce atingere libertatii si demnitatii semenilor nostri, condamnati si detinuti politici; sau cu grija de a nu ne supune semenii unor procese inechitabile; sau cu grija de a nu mentine in vigoare sentinte vadit ilegale si esential netemeinice. La limita, haideti sa cautam o solutie care sa impace cele doua griji: cum sa nu modificam hotarari date la capatul unor procese in care dreptul fundamental la aparare al acuzatilor a fost incalcat, si in acelasi timp sa facem ca persoanele condamnate fara a se fi putut apara sa nu sufere efectele unor asemenea hotarari?

Imposibil? Catusi de putin! Solutia, chiar si criticata ca imorala, s-a dat de mult in procesul Dreyfuss. Ea a fost amnistierea condamnatului. Astfel el a fost reabilitat, iar magistratii abuzivi au invatat lectia, fara a-i fi luat locul in inchisoare, asa cum in mod normal ar fi fost cazul.

Ca student la drept in timpul regimului comunist am aflat de la marii mei profesori ca dreptul la aparare tine de ordinea publica si ca incalcarea lui duce la nulitatea absoluta a hotararii judecatoresti consecutive unei asemenea proceduri viciate. Au fost comunistii mai democrati, mai principiali si mai respectuosi cu drepturile omului decat anticomunstii de astazi? “Nu, au fost niste ipocriti!”, vor raspunde acestia, intrucat dreptul la aparare a fost numai proclamat dar deseori incalcat. Poate! Daca aceia au fost ipocriti, ei inca ne-au introdus temeinic in constiinta respectul cel putin teroretic pentru dreptul la aparare; in timp ce criticii lor de astazi sunt niste cinici care nici macar nu recunosc existenta unui asemenea drept sau admit deschis violarea lui.

Adeptii mentinerii cu orice pret a condamnarilor politice mai sustin ca pana la urma printre cei condamnati fara posibilitatea de a se apara sunt si unii vinovati. Unii invoca si exemplul condamnarii gangsterului american Al Capone, pentru evaziune fiscala iar nu pentru abominabilele sale crime. “Si ce? Nu a fost bine?”

Sfanta incultura! Ce frumos stii tu sa creezi confuzie acolo unde totul este limpede?

Al Capone a fost condamnat pentru o evaziune fiscala reala, iar nu pentru una inventata; si asta s-a petrecut la capatul unui proces in care dreptul sau la aparare a fost respctat riguros. Agentii FBI nu au furnizat judecatorilor informatii pe care apararea sa nu le fi cunoscut. Cu atat mai putin ei nu au dat instructiuni secrete judecatorilor in legatura cu ceea ce trebuiau sa decida. Or, noi discutam despre vini inventate si sustinute de probe, circumstantiale daca nu de-a dreptul masluite, care au format judecatorilor convingeri fara a fi fost confruntate cu apararile inculpatilor.

Printre cei astfel condamnati exista si vinovati? Mai mult ca sigur. Sa scape si ei? Nu, sa scape numai nevinovatii! Cum sa se faca insa diferenta intre unii si altii? Are cineva solutia?

Probele, informatiile si instructiunile secrete vor fi disparut de mult, ascunse in bezna din care au venit. Cei care au recurs la ele, care le-au furnizat sau le-au folosit, incalcand un drept din domeniul ordinii publice, au comis o infractiune care nu are nici o legatura cu adoptarea sau neadoptarea Ordonantei propuse de Ministrul Justitiei. Infractiunea s-a comis atunci, indiferent cat de legale sau ilegale au fost protocoalele sinistre incheiate intre SRI, parchete si instantele judecatoresti. Pentru asta nu este nevoie ca protocoalele sa fie denuntate (de cine?) sau anulate (de justitia care este parte le ele?). Un astfel de protocol nu este legal pentru ca nu este anulat, ci este anulat pentru ca nu este legal. Faptul ca deocamdata nici o instanta nu a pronuntat nulitatea nu inseamna ca ilegalitatea este acoperita. Lipsa anularii nu face actul legal, ci ilegalitatea actului il face anulabil. Iata de ce, toti cei care au instrumentat procesele in discutie au avut grija sa ascunda urmele si nu vor ridica un deget pentru a scoate la lumina dovezile unor derapaje de natura a le arunca in aer nu numai sentintele, ci mai ales carierele, reputatia si chiar libertatea.

In atari conditii, neavand cum sa deosebim victimile vinovate de cele nevinovate, putem oare accepta ca inocentii, condamnatii politici, sa ramana in continuare sub apasarea unui statut penal, in timp ce adevaratii „penali”, criminalii judiciari si complicii lor se bucura de privilegii, libertati si imunitati? Aceasta este intrebarea!

Abia mentinerea unei asemenea stari de fapt, devenita imposibil de ignorat pentru marea majoritate a oamenilor normali ai acestei tari conduce societatea la anomie. Deja societatea romaneasca este anomica.

Aici nu este vorba despre legalitatea protocoalelor cu SRI (evident ca sunt ilegale) si nici despre vinovatia condamnatilor, ci despre incorectitudinea unor procese care in loc sa stabileasca acea vinovatie prin metode echitabile constand in asigurarea egalitatii armelor intre acuzare si aparare, au oficializat decizii rezultate din negocierile secrete ale judecatorilor si procurorilor, desfasurate sub supravegherea serviciilor secrete, patrunse abuziv “in campul tactic” pentru a promova anumite interese politice. Concluzia la care se ajunge prin aplicarea unor procedee corecte se bucura de prezumtia de corectitudine si ea trebuie pastrata cu fermitate. Concluzia rezultata la capatul unei proceduri viciate este lovita de prezumtia de incorectitudine si ea trebuie desfiintata cu promptitudine.

Toate aceste critici ale criticilor adresate dlui Tudorel Toader, conduc insa si spre o alta observatie. Anume aceea ca initiativa ministrului justitiei, atat cat a fost ea explicata este inutila, fiind lipsita de orice eficienta practica.

De ce este asa? In primul rand pentru ca a judeca pe baza de probe tinute secrete fata de inculpati este oricum, cum am spus, o infractiune. Prin urmare, fara nici o Ordonanta, viitoarea sectie a Ministerului Public pentru cercetarea infractiunilor comise de magistrati ar trebui sa fie sesizata sau sa se autosesizeze imediat si sa inceapa urmarirea in rem referitor la asemenea fapte.

Pe de alta parte, potrivit legislatiei in vigoare revizuirea hotararilor judecatoresti poate fi deja ceruta atunci cand “s-au descoperit fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute la solutionarea cauzei si care dovedesc netemeinicia hotararii pronuntate”, precum si cand “un membru al completului de judecata, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmarire penala a comis o infractiune in legatura cu cauza a carei revizuire se cere, iar aceasta a influentat solutia pronuntata in cauza”. Evident ca probele care nu au fost cunoscute si dezbatute de toate partile in proces, au lasat hotararea pronuntata fara temelia faptelor stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil. Cum aceasta imprejurare este rezultatul incalcarii legii procesuale si a prejudiciat pe condamnat, ne aflam cel putin in fata unui abuz in serviciu, daca legea nu o califica altfel. Ordonanta dlui Toader nu are de adaugat, asadar, nici un alt caz la cele de revizuire reglementate in prezent, ci doar cel mult sa dea niste exemple sau explicatii care sa faciliteze aplicarea sa la situatiile care ne preocupa.

Abia in acest punct apare obstacolul cu adevarat insurmontabil. Cum sa aduca victima abuzului probele ascunse chiar de cel care urmeaza sa judece abuzul si care, chiar daca nu neaparat in acel caz dar in altele similare, a comis abuzul? Daca probele incriminatorii nu i-au fost aratate condamnatului, cum le poate el invoca? Cine i le va arata acum? si, in fine, ce facem cu cazurile in care cu siguranta probele ascunse au fost distruse? Dl prof. Toader ofera un remediu inaplicabil; un drept imposibil de valorificat.

Sa fi vrut, oare, doar ca astfel sa ii puna pe criminalii in roba in situatia de a se deconspira alungandu-si musca de pe caciula? Sa fi urmarit, oare, a-i face sa realizeze ca amnistia este pentru ei o solutie mult mai putin riscanta decat slobozirea revizuirii hotararilor abuzive din Cutia Pandorei?

Pana cand vom intelege mai multe un lucru ramane esential. Ministrul Justitiei a recunoscut oficial ca nu cercetarea achitarilor consecutive unor inculpari abuzive trebuie sa reprezinte principala preocupare in asanarea justitiei selective, ci stingerea efectelor condamnarilor politice. Fara desfiintarea deciziilor pronuntate de justitia politizate, desfiintare care nu are cum opera decat de plin drept, adica automat, fara recurgerea la procese inutile in care victimile sa fie judecate de agresori, lichidarea mocirlei judiciare romanesti este de neconceput. Evitarea acestei probleme devine de acum practic imposibila. Daca revolta impotriva unei asemenea nedreptati, nu numai la adresa unor indivizi si a familiilor lor, ci si la adresa intregii natiuni, va inceta sa ne sa ne ghideze atitudinile, lasand locul altor considerente, totul va fi pierdut.