Titlul acestei analize impune cateva precizari, mai ales pentru nespecialisti. Astfel, cuvinte precum “pedeapsa”, “penal”, “penalitate”, “penalizare” isi au originea in cuvantul latin “poena” (se citeste peona) care inseamna “pedeapsa” si desemneaza forma cea mai grava de sanctionare a unei ilegalitati; o ilegalitate de domeniul penalului avand ca obiect atingerea celor mai importante valori ale unei societati – viata, proprietatea, ordinea publica, increderea in institutii, corectitudinea functionarului public, etc. Nu orice greseala merita a fi sanctionata penal, intrucat nu orice valoare lezata printr-o greseala este atat de importanta pentru armonia sociala incat sa justifice represiunea penala, respectiv pedeapsa prevazuta de dreptul penal , “dreptul pedepselor”, prin excelenta.

Dreptul civil isi trage numele de la latinescul “civis” , care se traduce in romana prin “cetatean”; adica, la origine, un om liber, membru al comunitatii locuitorilor cetatii (Roma), aflat sub protectia acesteia. Cetatea era, de fapt, comunitatea cetatenilor sau forma de organizare a puteriii reunite a cetatenilor; mai exact organizarea exercitiului acelei puteri. Acesti oameni liberi intrau unii cu altii in “raporturi civile”, raporturi protejate si disciplinate de norme de drept care impreuna alcatuiau ordinea cetatii. O ordine care, asemenea oricarei ordini, urmarea pastrarea pacii si armoniei sociale in conditiile stimularii simultane a libertatii de initiativa si actiune, ca sursa a progresului si premisa a satisfacerii nevoilor esentiale ale cetatenilor.

In ordinea civila, incalcarea legii nu este sanctionata prin “pedeapsa”, ci prin obligatia refacerii echilibrului stricat intre “membrii cetatii” participanti la raportul juridic afectat. Cel vinovat de incalcare, adica cel care a gresit, trebuie sa repare prejudiciul astfel produs, restabilind situatia de dinaintea greselii. Logica civila are in vedere revenirea la normalitate, iar nu pedepsirea celui care a tulburat-o.

Este adevarat ca termenul “penalitate” nu este cu totul strain nici dreptului civil. Sunt cunoscute astfel “penalitati de intarziere” pe care o persoana este tinuta sa le plateasca atunci cand nu si-a executat obligatiile la timp. In acest caz, insa, pe de o parte “penalitatea” sau “pedeapsa” este, de fapt, un prejudiciu antecalculat, iar pe de alta parte, ea are un obiect exclusiv, fara a aduce limitari dreptului fundamental la libertate al omului.

Legea civila este cea care stimuleaza actiunea, incurajandu-i pe oameni sa isi asume riscuri prin oferirea garantiei ca orice abatere de la normalitate va fi reparata. Ea serveste cetatii, protejandu-i pe cei care vor sa castige, iar nu pe cei care vor doar sa isi apere drepturile castigate. Cu alte cuvinte mentalitatea civila se opune stagnarii, care inseamna moarte, dand intaietate echilibrului dinamic in relatiile dintre oameni. Aceasta ofera satisfactie si legilor obiective ale naturii (economiei) care spun ca sporirea bogatiei depinde de viteza cu care circula banul, respectiv de viteza schimbului de valori.

Prin contrast, legea penala este cea care stimuleaza frica. In loc ca perspectiva castigului sa incurajeze actiunea (legala), conducand la inflorirea cetatii, teama de pedeapsa stimuleaza inactiunea (ilegala) , la limita instaurand linistea si ordinea cimitirelor.

Desigur, ambele ramuri de drept sunt necesare. Problema este stabilirea echilibrului optim dintre ele. Daca in dreptul penal s-ar pune accentul pe recuperarea prejudiciilor, socializarea capitalurilor acumulate prin acte de coruptie si antrenarea infractorilor la munca in folosul comunitatii, am putea vorbi despre “civilizarea dreptului penal”; adica despre punerea lui in slujba cetatii de o maniera pozitiva. Daca, in schimb, in dreptul civil, greselile ar fi supuse pedepsei de tip penal, persoanele implicate in raporturi civile stiind ca vor plati nu numai cu averea (sau chiar deloc cu averea), ci si cu libertatea, se poate spune ca asistam la “penalizarea dreptului civil”; adica la transformarea lui din instrument al prosperitatii colective prin includerea tuturor in comunitate, in instrument al excluderii din cetate, atat a gresitilor, cat si a banului, care fuge din locul unde domneste frica.

Precizarile de mai sus permit intelegerea mentalitatii penaliste care tinde sa domine in prezent dreptul romanesc, un exemplu actual si edificator fiind tocmai dezbaterea referitoare la modificarea dispozitiilor Codului penal privind abuzul in serviciu.

Potrivit definitiei actuale, abuzul in serviciu este fapta functionarului public care nu isi indeplineste sau isi indeplineste defectuos atributiile de serviciu, producand astfel un prejudiciu unei alte persoane. Aceasta infractiune, devenita foarte “populara” in randul magistratilor si politicienilor romani de orientare autoritar-populista in cea de a doua decada a secolului XXI, nu este cunoscuta in dreptul democratiilor consolidate vest – europene si americane, fiind acceptata cu mari reticente si numai in situatii cu totul exceptionale, cand valoarea aparata este siguranta nationala sau sunt drepturile omului, de Comisia de la Venetia pentru democratie prin drept. Ca ministru pentru reforma, sub semnul democratiei – liberale careia ii deschisese drumul Revolutia din decembrie 1989, decisesem dezincriminarea abuzului in serviciu, alaturi de dezincriminarea neglijentei in serviciu, dar mineriada din 1991 a pus capat acestor proiecte.

Lipsita de curajul necesar sau poate de majoritatea democrata indispensabila pentru a se lua de piept cu “industria anti-coruptiei” si sustinatorii ei de extrema dreapta, dar si oripilata de abuzul recurgerii la abuzul in serviciu pentru distrugerea elitelor romanesti, Curtea Constitutionala a stabilit ca autoritatea judiciara nu are nici dreptul nici competenta de a cenzura deciziile de oportunitate ale functionarilor publici, ci numai acele decizii care implica incalcarea unei legi si care astfel produc un prejudiciu de valoare semnificativa. Pozitia Curtii Constitutionale are meritul de a readuce in legalitate aplicarea dispozitiilor penale referitoare la indeplinirea defectuoasa a atributiilor de serviciu, dar are marele defect de a impinge lucrurile mai departe pe calea nefasta a “penalizarii” dreptului romanesc.

Asadar, daca un functionar public in exercitiul atributiilor sale produce un prejudiciu ca urmare a unei hotarari defectuoase care incalca o lege, acesta va fi tinut nu numai la repararea prejudiciului, eventual cumulativ cu pierderea functiei, ci va fi trimis si la inchisoare. Fiecare lege are, insa, propriile sale sanctiuni, congruente cu natura legii si caracterul valorilor pe care le protejeaza. Daca incalcarea vizeaza o lege penala, in mod normal ea atrage pedeapsa cu inchisoarea sau amenda penala. De ce sa i se adauge acestei pedepse un plus de represivitate? Nu este suficient ca si asa inchisoarile sunt pline, iar media condamnarilor la inchisoare in Romania este de sapte ori mai mare decat in UE? Daca legea incalcata este una civila, aberatia este si mai mare. Atunci cand legiuitorul a crezut ca apararea legalitatii actelor si faptelor de comert necesita recurgerea la sanctiuni penale (ca in cazul bacrutei frauduloase), a facut-o in mod expres. De ce sa transformam acum legile civile in legi penale cu titlu general si de maniera implicita? O maniera care neaga inclusiv principiile fundamentale ale dreptului penal, potrivit carora nu poate exista nici infractiune nici pedeapsa fara o dispozitie explicita a alegii (nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege).

Desigur, a stabili o valoare minima a prejudiciului produs printr-o incalcare a unei legi nepenale, pentru a transforma o decizie gresita intr-o infractiune, este mai bine decat sa umpli inchisorile pentru pagube de doi lei. Ar fi si mai bine daca sfera legilor incalcate s-ar limita, cum sugereaza Comisia de la Venetia, la cele care au ca obiect drepturile omului (legile privind siguranta nationala cuprind deja pedepse suficient de mari, iar o singura fapta nu poate fi pedepsita si ca abuz in serviciu si ca tradare, sa spunem).

Aceste amendamente nu modifica, insa, problema de baza si anume primejdia “penalizarii” dreptului romanesc, respectiv transformarea aproape a oricarei fapte intr-o crima si a tuturor sanctiunilor in pedepse. Hiper-represivitatea poate stopa multe actiuni cu potential de fapta penala, prin intarirea fricii, dar nu poate rezolva nici o problema referitoare la progresul societatii. Pentru asta avem nevoie de “civilizarea” dreptului. O asemenea evolutie nu va avea loc atat timp cat conducatorii tarii sunt dominati de forte mai mult sau mai putin oculte, animate de atari conceptii.

Verbul “a civiliza” are si sensul lepadarii de primitivism, barbarie, cruzime si intoleranta. “Penalizarea” dreptului este exact contrariul civilizarii lui. Un stat care intareste dimensiunea penala a legii, intarind prin accentul pus pe pedeapsa caracterul razbunator al ordinii de drept, este un stat primitiv, barbar, crud si intolerant. Vor, oare, romanii un asemenea stat? Merita ei, oare, sa il aiba?