Nu stiu cum si de ce, mi-am amintit brusc de Pierre Malahude, fost ofiter de legatura trimis de la Paris la Bucuresti la sfarsitul anilor ’90. Prin ianuarie 1999 vestea mortii sale m-a luat prin surprindere si m-a tulburat profund, prilej sa scriu un text, 'Crima?', publicat in presa vremii. Din pacate, suspiciunile mele n-au miscat pe nimeni si decesul politistului francez a ramas invaluit in ceata. Slujba religioasa dinaintea transportarii cadavrului in tara de origine s-a tinut in prezenta ambasadorului din „Hexagon”, intr-o biserica din apropierea Statuii Aviatorilor. S-au rostit necrologuri emotionante, evocandu-se devotamentul si cariera exceptionala a raposatului, pe al carui sicriu fusese intins drapelul Frantei. In rest, tacere si mister…

In urma cu vreo trei ani, cand eram inca procuror, am fost invitat de doi politisti romani pentru a-l cunoaste pe ofiterul francez de legatura, abia numit in tara noastra. Un tip de vreo 50 de ani, sportiv, jovial, cu o privire agera si patrunzatoare, semn al unei inteligente indelung exersate. Ii placea sa vorbeasca, iar istorioarele relatate tradau o experienta impresionanta si coplesitoare. Se numea Pierre Malahude. Am lucrat impreuna cu el in multe dosare, indeosebi in cele care aveau ca obiect traficul de droguri (domeniul sau preferat) si, in general, paienjenisurile penale ce includeau cetateni romani. Am ramas prieteni, asa cum am facut-o cu toti profesionistii adevarati, nu si cu cei care doar mimau o competenta inexistenta, cum, din pacate, se intampla cel mai adesea, numarul impostorilor fiind in continua crestere.

In ultimele luni l-am simtit extrem de agitat si ingandurat, lipsa de reactie si de „fair-play” a colegilor romani, de la cel mai inalt nivel al Politiei, care refuzau sa dea curs informatiilor ce vizau traficul de stupefiante, uimindu-l si revoltandu-l. Mai mult, la Parchet nu i se mai deschideau usile, cu toate ca i se tot promiteau audiente, schimbarile intervenite dupa 1996 insemnand de fapt trantirea obloanelor. Cu doua saptamani inaintea decesului, ne-am reintalnit si am stat indelung de vorba pe marginea ultimelor evenimente traite de el in Romania. Prin luna octombrie sau noiembrie, apartamentul sau din Bucuresti ii fusese spart, iar presupusii hoti i-au taiat toate obiectele vestimentare. Nu i-au sustras nimic, ci doar i se transmisese un avertisment , asa cum se procedeaza in astfel de cazuri.

De asemenea, la inceputul lunii decembrie, primise doua telefoane de amenintare cu moartea. Am ascultat de cateva ori caseta cu inregistrarea respectiva, facuta pe robotul telefonului, dar nu i-am dat prea mare importanta. Mi se parea doar o gluma de prost gust, cum in spatiul mioritic se petrece frecvent. O voce de barbat tanar radea golaneste si il anunta ca in cel mai scurt timp va fi un om mort. Pentru prima oara l-am simtit speriat pe Pierre, motiv pentru care a si plecat imediat in Franta si s-a intors inarmat cu un pistol. Nu stia insa ca, in fata destinului, nu te poti apara cu arma! Am incercat sa distingem amanuntele esentiale ale inregistrarii, remarcand, in fundal, vocea unei femei, care ii soptea barbatului, necunoscator al limbii franceze, intelesul mesajului de pe robot.

„Care ar fi pista ?” ne intrebam amandoi, incercand sa descifram misterul mesajului mortii. Afacerea Carlos ? „Indiscutabil, nu!” mi-a raspuns sigur, argumentand ca el nu lucrase efectiv in acea poveste, iar personajele respective nu se pretau la astfel de gesturi. Dupa ce a stat in cumpana, framantat de ganduri naprasnice, mi-a marturisit ca totul trebuie legat de traficul cu stupefiante, subiect de nemultumire si de certuri cu omologii romani, loviti de o inexplicabila inertie. Ar mai fi si varianta unei femei din Ardeal, implicata intr-o escrocherie cu un francez, dar cu prelungire in Moldova de peste Prut, concetateana noastra fiind si „protejata” unui sef de la Serviciul „Crima organizata”. Oricum, acestea, erau cele trei ipoteze, care urmau sa fie verificate, in timp ce se astepta raspunsul organelor speciale de ancheta, abilitate sa-i descopere pe autorii spargerii si ai amenintarilor.

Joi si vineri ne-am vazut din nou, iar lunea urmatoare, cand l-am sunat, secretara mi-a raspuns in lacrimi: „A MURIT PIERRE !” A doua zi am cautat curios presa, dar nicio stire, desi subiectul trebuia gazduit pe prima pagina a fiecarui ziar ce se respecta si care mai practica independenta, ca reflex al democratiei. Ulterior, cu doua exceptii, am gasit, reluate sec, niste comunicate oficiale. Gaunoase si stupide. Desi existau serioase suspiciuni cu privire la deces, nu s-a procedat la autopsierea cadavrului, in conditiile in care la Institutul National de Medicina Legala se efectueaza zilnic cateva necropsii inutile, in cauze lipsite de dubii, cu boschetari rataciti prin parcuri. Ma tem ca, pe termen mediu si lung, moartea aceasta va mari si mai mult distanta ce ne separa de lumea civilizata, iar maniera in care este tratata demonstreaza ca vorbele despre cooperarea internationala in domeniul criminalitatii sunt doar simple lozinci.

Sper, insa, ca in cel mai scurt timp cateva capete cu cascheta sa cada, ca ultima sansa a SCHIMBaRII, depozitara iluziilor noastre pierdute !