Ieri, 7 aprilie 2026, la lăsarea serii, cei mai mulți dintre noi s-au dus la culcare cu gândul că peste noapte în Iran se va stârni Armaghedonul - bătălia finală la capătul căreia se anunța nu doar sfârșitul civilizației persane, ci chiar sfârșitul lumii. Noaptea, însă, a fost, se pare, un sfetnic bun. 

Amenințările cu „obliterarea” civilizației persane emise de Președintele Trump, au fost, așa cum speram, nu o tehnică de negocieri menită să sperie Iranul, ci o manevră de gestionare a crizei (devenită tot mai mult una internă americană) prin… criză; respectiv prin amplificarea crizei existente tocmai spre a face rezolvarea problemei inițiale acceptabilă, inclusiv pe calea unei capitulări deghizate în victoria celui mai „înțelept” care, vezi Doamne, părăsește lupta cu onoare și generos renunță la pretenții. 

Când prim-ministrul pakistanez (Pakistanul fiind o putere nucleară învecinată cu Iranul, aflat într-o relație de parteneriat aprofundat cu China și având un pact de asistență mutuală cu Arabia Saudită) a cerut ieri public Iranului și SUA acceptarea unei întreruperi a ostilităților pe o perioadă de 15 zile pentru negocierea păcii, am fost aproape sigur că o face de conivență cu destinatarii apelului său, formula fiind deja acceptată de ei. Altminteri asemenea demersuri, dacă sunt serioase, se fac pe căi diplomatice, cu discreție. 

Confruntat acasă cu o iminentă procedură de impeachment (demitere) și cu o posibilă rebeliune militară, precum și cu presiunea propriului partid speriat de posibilitatea unei înfrângeri dramatice la alegerile parțiale din toamnă, sub efectul numărului crescând și tot mai greu de ascuns de sicrie aducând familiilor trupurile militarilor americani căzuți pe frontul medii-oriental, părăsit de aliații din NATO și G7 (care obținuseră, prin negocieri bilaterale, libera trecere prin strâmtoarea Hormuz, în beneficiul propriu), cu bazele militare din Golf devenite inutilizabile și cu monarhiile gazdă ale acestora întoarse împotriva sa șocate de constatarea că „regele este gol”, respectiv că garanțiile de securitate americane nu valorează doi bani, rămas cu unica opțiune militară a unei invazii terestre condamnată să se lovească de neașteptat de puternica rezistență a armatei iraniene, dar și obligată să treacă peste submarinele rusești și chineze cu propulsie nucleară apărute în calea sa, președintele Trump a trebuit să facă singurul gest care nu era sinucigaș, acceptând să negocieze pe baza condițiilor de pace formulate de Iran; desigur totul împachetat retoric în ambalajul victoriei. 

La rândul său, Iranul, care refuzase constant și justificat armistițiul solicitat de SUA, menționând că nu este interesat decât de o pace durabilă cu luarea în considerare a condițiilor sale deduse din statutul de putere suverană și compatibile cu demnitatea unui vechi imperiu creator al uneia dintre marile civilizații ale lumii, a oferit ieri „satului global” rămas cu gura căscată, spectacolul unei mobilizări populare pașnice uluitoare, cu sute de mii, dacă nu milioane de oameni, înveliți în drapelul național, care au alcătuit lanțuri și scuturi umane în jurul țintelor civile ale anunțatului atac american (la limita nebuniei pasibil să fie și nuclear, după cum se temeau mulți), gata să le apere nu cu rachete și tancuri, ci cu trupurile lor neînarmate. 

Așa cum cândva spusese Gordon Pașa, guvernatorul britanic al Sudanului, arma cea mai puternică a omului aflat în fața unei agresiuni totale este însăși viața sa. Iranienii au recurs la această armă, nu împotriva regimului teocratic sionistofob, ci în apărarea patriei lor eterne împotriva unui „eliberator” nedorit. SUA - ca, de altfel, nici o altă putere a lumii - nu are în arsenalul său tehnica militară care poate contracara o asemenea „armă”. Armele de distrugere în masă apar a fi neputincioase în confruntarea cu arma rezistenței în masă. 

Desigur, regimul iranian a organizat această grandioasă și neașteptată operațiune, dar succesul la un nivel de o asemenea magnitudine nu putea avea loc fără o participare voluntară a poporului iranian; un popor cu o educație și o psihologie net diferite de cea americană și occidentală în general. Acolo s-a produs o ciocnire între civilizații și Orientul a învins. 

Mișcarea, totuși foarte riscantă, anunța, însă, faptul că un deznodământ pașnic era deja convenit în culise. (Aceleași culise pakistaneze în care, în paralel cu culisele românești, în anii 1970, s-a mediat și normalizarea relațiilor dintre SUA și China.) 

Amenințarea scelerată americană și reacția civică a sacrificiului suprem colectiv iraniană au fost cuplul de forțe care a mișcat robinetul negocierilor de pace, tunetul care anunță sfârșitul furtunii sau măcar o pauză în desfășurarea acesteia. 

Pentru specialiști, comunicatele american și iranian privind încetarea focului și două săptămâni de negocieri, emise în același timp și cu texte în oglindă, spun multe. Înseși textele respective fuseseră negociate și convenite. Cineva a clipit, și primul care a făcut-o știm cine este. 

Iranul trebuia să accepte, în cele din urmă negocierile de pace și încetarea ostilităților pe perioada desfășurării lor. Altminteri pierderilor mari deja suferite li s-ar fi adăugat inutil multe altele, chiar dacă aceasta nu ar fi dus la înfrângerea sa strategică. Ceea ce era important era ca toate condițiile sale să fie acceptate pe agenda celor de negociat. Unele din aceste condiții sunt deja consacrate de situația de pe teren. Altele vor trebui acceptate de SUA pentru a se extrage, minimizându-și pierderile, din capcana acestui război în care a intrat fără a fi nevoie, dintr-o eroare de calcul. 

Desigur și Iranul va fi obligat să facă anumite compromisuri în cadrul negocierilor. Probabil acestea vor privi oferirea de garanții, nu numai SUA, ci și vecinilor săi din Golf, cu privire la orientarea programului său nuclear exclusiv spre scopuri pașnice. De asemenea, pentru a se pune la dispoziția SUA un „pod aurit” pe care să retragă din regiune, va fi nevoie, probabil, să se renunțe la pretenția despăgubirilor, cel puțin în formă directă: nu despăgubiri, ci compensații, și nu prin transfer de valori, ci prin cooperare economico-financiară. 

Dincolo de acceptarea condițiilor sale ca bază de negocieri, un succes extraordinar iranian constă în aceea că, odată cu încetarea operațiunilor militare pe frontul din Golf, se anunță și oprirea lor pe frontul libanez, acolo unde, cel puțin oficial, SUA nu este implicată. Comunicatul președintelui Trump, vorbește numai în numele Americii, dar angajează și Israelul, fără ca Israelul să fi declarat ceva în acest sens. 

Faptul amintește de comportamentul URSS în relația cu Cuba, în chestiunea crizei rachetelor cubaneze din 1963. Atunci, deși Havana era interesată direct în conflict, înțelegerea s-a făcut peste capul ei și fără consultarea sa, direct și exclusiv între Moscova și Washington, cu umilirea lui Fidel Castro. Probabil că acum Ierusalimul / Țel Aviv a fost anunțat, dar nu cu titlu de rugăminte, ci ca ordin de executat întocmai și fără întârziere. Așa se explică, desigur, declarațiile premierului Netanyahu de ieri având ca obiect, fără a vorbi despre negocieri de pace, bilanțul „succesului” operațiunii militare israeliene din Iran, care, chipurile, înlăturase orice posibilă amenințare din partea acestuia acum și pe viitor. Dacă era așa, evident, lupta trebuia oprită. 

Adevărata problemă a guvernului israelian actual nu este însă soarta războiului său cu Iranul, Libanul, Yemenul, Siria, Irakul și alte state vecine, ci pierderea războiului cu SUA. Pe fondul prăbușirii suportului popular în America (nu este vorba de antisemitism, ci netanyahofobie și sionistoscepticism) și în condițiile emergenței unei noi ordini regionale și globale post americane, statul israelian este obligat să își caute alte soluții pentru securitatea sa decât războiul permanent împotriva tuturor purtat cu plasa de siguranță americană. O atare schimbare constând în adoptarea principială a soluției negocierilor politice, acceptarea egalității suverane în raporturile cu vecinii, respectul pentru dreptul internațional și asumarea statutului de stat civic membru al comunității statelor medio-orientale, este criteriul victoriei SUA în războiul cu Israelul. O victorie care pe termen lung salvează și SUA și Israelul. 

În stilul caracteristic, Președintele Trump anunță că va negocia și ca reprezentant al tuturor statelor arabe din Golf. Nu este clar dacă și cum a primit un asemenea mandat. Cel mai probabil el este autoasumat. Oricum, dacă le va reprezenta interesele bine și cu bună credință, viitoarea convenție de pace, definind, desigur, și o nouă arhitectură de securitate regională, va include și retragerea bazelor americane de pe teritoriul statelor amintite. 

Toate părțile își atribuie, deci, victoria. SUA vizează astfel, ca și în războiul din Vietnam, după expresia președintelui Nixon, o altă „pace cu onoare”. 

Istoricii vor trebui, totuși, să stabilească al cui a fost succesul și cine s-a ales cu eșecul. Timpul va ajuta și el la clarificarea situației. 

În orice caz, potrivit cutumelor în materie, atunci când balanța pierderilor materiale și umane este oarecum echilibrată, victoria este atribuită celui care rămâne pe poziția teritorială și politică deținută la începutul luptei, în timp ce înfrângerea trece în contul celui ce abandonează poziția inițială renunțând atât la prezența pe câmpul de luptă, cât și la pretențiile care i-au guvernat intrarea în luptă. 

Nu trebuie uitat, însă, că în acest război doar în aparență s-au confruntat SUA (împreună cu Israelul) și Iranul. În realitate este vorba despre războiul dintre ariergarda vechii ordini globale unipolare americane și avangarda noi ordini globale multipolare post americane. O confruntare în care SUA, superputerea decadentă, s-a întâlnit cu puterile globale emergente, unele noi, altele reabilitate (cu precădere China). 

Pax americana era deja defunctă înainte de aventura iraniană. Iranul i-a pus, însă ultima lopată de pământ în cap. Și asta independent de soarta negocierilor care se vor desfășura în Pakistan (nu în România) și care, din păcate, ne mai pot furniza vești neplăcute. Căci Bibi este încă viu, iar spiritul lui plutește deasupra apelor învolburate ale Golfului Persic. 

În cazul Vietnamului, în ciuda declarațiilor administrației americane, prin acordul încheiat nu s-a obținut nici pace nici onoare. În cazul de acum, despre onoarea SUA sau Israelului nu prea poate fi vorba. Măcar de s-ar obține pacea. 

O pace care ar consemna, într-adevăr, sfârșitul lumii; dar nu sfârșitul lumii anunțat de Donald Trump, ci sfârșitul lumii lui Donald Trump. Un sfârșit care doar el, smerind-o, va oferi șanse pentru regăsirea măreției Americii într-o lume nouă post-americană.