Lumea Justitiei publica o analiza extrem de interesanta facuta de sefii Camerei Consultantilor Fiscali (CCF), presedintele Dan Manolescu (foto) si vicepresedintele Adrian Luca. O analiza care vine in contextul unor noi modificari fiscale adoptate de Guvern si care isi propune “sa ancoreze pragmatic (in cifre, in principii, in contextul european si international) dezbaterile despre fiscalitate pentru a nu naufragia in cuvinte frumoase si bune intentii”, asa cum precizeaza autorii.

Iata analiza presedintelui CCF Dan Manolescu si a prim-vicepresedintelui CCF Adrian Luca:

“Cea mai patriotica intrebare a momentului “cum ar fi daca Romania ar ramane fara bani?”.

Si alte cateva intrebari care ne pot ajuta sa construim o politica fiscala fara politica.

Acest text pleaca de la o idee simpla – nimic nu induce mai repede schimbari in societate asa cum o face fiscalitatea. Ca beneficiara a reformei, societatea, in toate dimensiunile ei, trebuie sa fie intrebata ce doreste de la sistemul fiscal (sa incurajeze X, sa descurajeze Y) si apoi sa-si exprime preferintele (impozite/facilitati/scutiri) pentru a se ajunge la dezideratele dorite. In anul super electoral 2024 va parea ca se vor pune aceste intrebari, dar nu vor fi intrebari “pe bune” atata timp cat celor chemati sa raspunda nu li se prezinta intregul tablou, pentru a-si putea potrivi asteptarile cu realitatile din teren.

Aceasta isi propune acest text: sa ancoreze pragmatic (in cifre, in principii, in contextul european si international) dezbaterile despre fiscalitate pentru a nu naufragia in cuvinte frumoase si bune intentii. Ne uitam la experienta altora pentru a pleda mai convingator asupra necesarei schimbari pe care trebuie sa si-o asume nu doar clasa politica, dar si economia si societatea in ansamblu. Pe aceasta baza, ridicam cateva intrebari inevitabile si, in final, propunem un pact fiscal, ca o invitatie la dialog catre toate partile interesate de ziua de azi, dar si si de ziua de maine a societatii romanesti.

timp de lectura: 20-24 de minute

Sa te intrebi “ce/cum ar fi daca” face parte din (noul) normal. Cand incepi sa ai un deficit de intelegere privind noul program Q* de la ChatGPT e semn de inteligenta sa te intrebi cum ar fi daca omenirea ar scapa de sub control inteligenta artificiala? Sau, cand ai deficite cronice de apa (printre altele), e indicat sa te intrebi cum ar fi daca Europa ar ramane fara apa? Rolul civic al unor astfel de intrebari nu e sa dea scenarii de filme de groaza, ci sa constientizeze asupra nevoii de actiune: poate ca evenimentele respective au probabilitate mica de aparitie (acum), dar consecintele pot fi de o asa magnitudine ca impun (acum) cel putin dezbateri privind solutiile potrivite: reglementari, investitii in inovare, schimbari de comportament, constrangeri, prioritati.

Sunt, desigur, situatii in care nici nu mai are sens sa te intrebi cum ar fi daca pentru ca nu mai e loc de dezbateri. Spre exemplu, timp de doua saptamani, doua proiecte de OUG (puse in regim de consultare publica), au cautat sa ne convinga evidenta – ”incetarea temporara a functionarii sistemelor informatice ale MF echivaleaza cu o situatie de dezastru national”. Pe aceasta premisa indiscutabila, de notorietate fiind uzura fizica si morala a infrastructurii tehnologice, ce poti spune de nevoia de infiintare, dezvoltare si administrare, sub auspiciile SRI, a unui Hub Financiar la nivelul MF, respectiv nevoia de retehnologizare, sub auspiciile STS, a centrului de date din Brasov al MF? Poate ca, intradevar, urgenta nevoii de actiune (o urgenta de care se stie, totusi, de ani de zile [1]), plus contextul international fierbinte si “pendinte” (conform nota fundamentare Hub), sa faca inevitabila o rezolvare in regim cazon. Chiar e nevoie sa ne pregatim pentru ... “lumea de maine care va fi o lume a digitalizarii” (din nou, nota de fundamentare).

Ne contrariaza insa altceva – nici macar aceste proiecte zise de interes national nu mai indeplinesc acea minima formalitate de a estima cheltuielile necesare. Cand ai o idee de cheltuieli, ai si o idee de unde iei banii. Ne multumim doar cu formula deja standard “Finantarea cheltuielilor se asigura prin Planul National de Redresare si Rezilienta al Romaniei, de la Bugetul de Stat, prin fonduri externe nerambursabile sau din alte surse de finantare legal constituite”. Adica, aceeasi clasica asigurare auzita anul acesta si care va fi tot mai auzita in super-anul electoral viitor: exista bani!

Ajunsi aici, la capatul unui an extenuant de pseudo-reforma fiscala, tinand cont de deficitele financiare cronice, fiind inca in marja Zilei Nationale si mai fiind si sub fascinatia intrecerii marilor orase pe tema cine are bradul si caruselul mai mare si mai sclipitor, credem ca nu e un moment mai potrivit sa punem intrebarea-intrebarilor: dar cum ar fi daca Romania ar ramane fara bani?

Ramanand in cadrul civic de care aminteam mai sus, ne dorim ca aceasta intrebare-retorica sa nu declanseze avalanse de retorica, ci dezbateri-aplicate, tema afectand nediscriminatoriu fiecare roman. Ca premisa de plecare, atasam alte cateva intrebari:

(i) Cum franam, cat sa nu derapam?

Primul ministru a recunoscut ca guvernarea este mai dificila in noile constrangeri, ca “provocarile sunt de o severitate cu care republica noastra nu s-a mai confruntat pana acum”. Se intampla in Germania, prima economie europeana, unde guvernul cauta surse de finantare pentru continuarea proiectelor de interes national si in bugetul pe 2024, la doua saptamani dupa ce Curtea Constitutionala l-a obligat sa-si aduca aminte ca exista o frana constitutionala a indatorarii/debt-brake [2]. Evident, Decizia Curtii nu pune in discutie nevoia de investitii pentru dezvoltare, ci practic spune ca guvernul/politicienii/societatea trebuie sa-si asume ca atat e plapuma, sa inteleaga ca dezvoltarea inseamna nu sloganuri, ci alegeri pe baza de prioritati bine fundamentate, pentru a taia cu grija din cheltuieli daca nu-ti ajung veniturile. Iar daca, totusi, nu esti dispus la sacrificii, cel putin nu clama ca vrei dezvoltare, doar imprumutandu-ne nesanatos pe seama generatiilor viitoare.

“Cu cat dureaza mai mult o criza si cu cat legiuitorul (autoritatea) apeleaza pe scara tot mai larga la imprumuturi de urgenta, cu atat mai mult acesta trebuie sa dea explicatii detaliate de ce criza continua si de ce e nevoie de acele masuri de managementul crizei. in particular, legiuitorul trebuie sa demonstreze ca masurile luate anterior s-au dovedit eficiente si astfel se poate ajunge la concluzia ca masurile viitoare sunt potrivite (…) Motivarea ca nu e suficienta”, suna verdictul, cu o duritate de otel german.

Ajunsi aici, nu poate fi ocolita o dezbatere pe tema daca ar fi oportuna si la noi introducerea unei frane la indatorare? La ce nivel? Ajuta/nu ajuta pentru sporirea credibilitatii in fata investitorilorsi finantatorilor interni si externi, cei care sustin, direct si indirect plata taxelor?

Cat de (auto) linistitor este sa aratam ca datoria guvernamentala este la noi de doar 50% din PIB, ”nivel net inferior sub media europeana”, fara sa pomenim ca suntem pe primul loc la deficit bugetar (care, apropo, trebuie acoperit prin imprumuturi)? [3]

Inevitabil, dezbaterea va ajunge la subiectul proiectelor de tara, privind investitiile concrete care antreneaza valoarea adaugata pe lantul economic. Va ajunge la nevoia de a explica de ce facem o cheltuiala si nu alta. Banii sunt putini. Rezerva de incredere, si mai putina.

(ii) Cum tratam uzura fizica si morala a platitorului de taxe?

Prin definitie, banii inseamna incredere. Poate nu reflectam suficient la faptul ca banii pe care-i “face” statul din taxele obligatorii pe care le incaseaza exprima increderea platitorului privat de taxe. Asa a aparut o disciplina moderna de studiu, tax morale, care incearca sa explice de ce platesc oamenii taxe, dincolo de simplul fapt ca sunt obligati sa o faca. Raspunsul: exista o legatura directa intre conformarea voluntara a platitorului si modul in care acesta percepe ca este respectat contractul social, prin bunurile si serviciile publice primite contra taxelor platite. “De cele mai multe ori nu reusesc reformele care nu tin cont de dimensiunea politica si de legatura dintre impozitare si cheltuieli”. Cel putin asa spun studiile (OECD 2012).

Cand se strica (grav) echilibrul de incredere contribuabil-guvernanti (valabil si viceversa), contractul social se destrama cel mai usor la partea de taxe. in istoria reformelor fiscale, ramane intrebarea ce ar fi fost daca Doamna de Fier, Margaret Thatcher, nu ar fi insistat sa-si incheie glorioasa cariera cu acea tax poll/taxa comunitara (rata fixa pe cap de locuitor in locul sistemului bazat pe valoarea proprietatii), vazuta o taxa ideologizata, rau explicata, si mai rau impusa – cel putin din punctul de vedere al contribuabililor revoltati (tax riots – 1990). Sau, cum s-ar fi schimbat, 32 de ani mai tarziu, cariera meteorica a premierul Liz Truss, daca nu ar fi insistat ca “reducerea taxelor e corecta din punct de vedere moral si economic”: pentru ca nu-i suficient sa invoci sloganuri frumoase, mai trebuie sa fii si credibil!

Aducand in discutie aceste episoade, nu putem trage concluzia, dezirabila pentru unii, cota unica e rea, asa cum nici nu putem sustine cota unica e buna, cum ar vrea altii; nici ca, automat, e buna reducerea taxelor, nici ca e rea cresterea taxelor. Dar putem sa ne pastram convingerea (CCF, 2022 – in asteptarea momentului cand ar putea fi inlocuita cota unica) ca un sistem de impozitare nu este, el in sine, nici mai bun, nici mai rau decat altul. Orice judecata se face concret, pe cazuri specifice, tinand cont de efectele, dar si de costurile de aplicare, in baza carora poti amplifica beneficiile si controla riscurile. Iar un sistem de impozitare nu este, in sine, un panaceu: in niciun caz nu isi atinge potentialul daca nu e ajutat si de alte parghii pentru a misca cu adevarat economia.

Studiu de caz (fierbinte si pendinte) – impozitarea muncii vs. beneficii. Luam cazul unei familii cu doi copii, ambii parinti castigand 100% din venitul mediu. Pentru acest tip de familie, doar in patru state membre UE se inregistreaza o rata efectiva de impozitare mai mare de 30% din castigurile brute - Germania (32%), Lituania, Danemarca, Romania (33%), Belgia (35%). In Polonia, rata e de 13%. La paritatea puterii de cumparare, familia noastra castiga anual net – 34.789 unitati PPS in Romania, 38.779 in Lituania, 59,252 in Danemarca, 63.632 in Belgia, 69.600 in Germania. in Polonia – 46.139

Blocaj moral: Aceasta familie stie ca suntem in topul statelor europene cu cele mai mari contributii pentru sustinerea sistemului de pensii publice, totusi bugetul de asigurari sociale de stat ruleaza deficite tot mai mari, trebuind sa fie echilibrate de la bugetul general. Iar pensiile sunt, desigur, departe de a fi decente, pe ansamblu. in acelasi timp, familia noastra simte, iar statisticile confirma, ca suntem la nivelul cel mai de jos in ce priveste cheltuielile educationale pe copil in sistemul public de invatamant. (pentru sursa datelor, vezi [4])

Blocaj: poate nu se vede neaparat pe strada, dar statistica nu iarta. Suntem printre primii si la nivelul ratei de dependenta: 48% - populatie inactiva peste 65 de ani fata de angajati 20- 64 ani (prin comparatie, Belgia - 45%, Germania - 43%, Danemarca - 40%, Lituania - 37%, Polonia - 39%), cu perspectiva de a ajunge pe primul loc in urmatorii 20 de ani. Situatia e si mai grava daca includem copiii si studentii: total populatie inactiva reprezinta 142% comparativ cu angajatii de 20-64 ani. Doar Italia e mai sus, cu 151% (unde, totusi, rata de impozitare a muncii e de 29%).

Dezbatere: cum rescriem contractul social, pentru a convinge angajatul de azi ca trebuie sa contribuie cu mai mult pentru necesara crestere a pensiilor “altora” stiind de pe acum ca pensia lui va fi tot mai greu de sustinut de angajatii de maine, in a caror pregatire investeste total insuficient azi. Doar “lumea de maine va fi a digitalizarii”, nu-i asa?

(iii) Cum schimbam perceptia asupra perceptorului?

Dar o veste: lumea de azi e deja una a digitalizarii! Saptamana trecuta, administratia fiscala a fost nevoita sa-si prezinte scuze pentru nenecesare ingrijorari pricinuite de scrisorile trimise contribuabililor privind datoriile istorice on hold/in asteptare care pot fi vechi si de zeci de ani si ar putea fi compensate din credite fiscale viitoare. Contribuabilii s-au plans ca, dat fiind timpul scurs, nu mai au mijloace sa conteste sumele reclamate. De cealalta parte, Fiscul spune ca nu are puterea sa scuteasca sau sa amane o datorie fiscala, dar va revizui abordarea in acest caz, tocmai pentru ca exista precedentul nedorit al robo-debt/robo-datoriile, sistemul de stabilire automata a datoriilor contribuabililor.

Ca sa punem capat speculatiilor, stirea de mai sus vine din Australia. Astfel de scandaluri se intampla si la case mai mari [5], ca inerente in vremea de inceput a revolutiei AI (artificial intelligence). Deocamdata este greu de delimitat (acceptat?) domeniul in care pot/au dreptul sa se desfasoare superalgoritmii care invata singuri sa scotoceasca prin Big Data contribuabililor, sa vada cat mai multe supraraportari, sa citeasca cat mai multe analize comportamentale. Iata de ce, e vital ca, pentru a mentine increderea in stat, sa nu fie exclusa administratia umana, omul-functionar, partener al omuluicontribuabilului (cel putin pentru viitorul previzibil).

Cursa modernizarii administratiei nu se duce acum pentru adoptarea si incorporarea inevitabila a universului AI, ci pentru adaptarea fortei umane si procedurile, sa fie capabile sa struneasca algoritmii, incat sa functioneze pentru a usura si a creste conformarea fiscala a omului platitor de taxe.

Luna trecuta, ministrul Finantelor din Polonia prezenta (”Tax for SDGs/Taxe pentru de dezvoltare sustenabila”, eveniment derulat sub auspiciile ONU), ce inseamna o reforma administrativa. Cum s-a ajuns ca, intre 2015-2022, incasarile din TVA sa creasca cu 25 de miliarde de dolari (+87%), din impozitul pe profitul companiilor, cu 12 miliarde (+182%), din impozitul pe venitul personal, cu 6 miliarde (+51%) etc. A vorbit, evident, despre clasicele ”solutii digitale pentru administratia fiscala”, in jargonul momentului SAF-T, SENT, PUESC, STIR, e-PIT, e-Institution, pe scurt, platforme pentru raportare automata, de precompletare rapoarte (de exemplu, in cazul veniturilor persoanelor fizice) motoare de analiza a riscului fiscal prin masivele de date, plus aplicatii punctuale IT dezvoltate, nota bene, de o firma de stat constituita special pentru a ajuta parteneriatul contribuabil-administratie.

Pentru ca despre asta e vorba, despre parteneriat: “am creat o administratie care nu e ostila, vedem platitorul corect de taxe ca un client, comunicam, ii explicam, il sustinem sa se conformeze, stim ca face si nu sunt usoare eforturile sa adopte toate noile procese. Asa am reusit sa reducem controalele intruzive, de la 120 de mii, in 2015, la circa 20.000”. Si apoi le-a dat colegilor din Republica Moldova, Columbia, Nepal, Kargazstan datele de contact ale ”Centrului de solidaritate fiscala”, divizia de la Varsovia special creata, nota bene, pentru a exporta modelul polonez de crestere spectaculoasa a incasarilor.

Ce spune oficialul polonez nu e nou decat poate pentru cei care cred ca digitalizarea inseamna doar legarea caselor de marcat la ANAF si hub in clouds, magii care aduc automat crestere de 2% a incasarilor, apoi a inca 2%, doar ca asa e in lumea digitala. intr-o analiza de acum cativa ani, FMI o spunea direct: sa nu credem ca am tras asa simplu 'glontul de argint': “nu simpla imbunatatire tehnologica aduce rezultatele consistente privind cresterea veniturilor sau imbunatatirea permanenta a conformarii.” [6]

E suficient sa ne gandim ca instrumentele-minune se bazeaza pe date care, acolo unde nu pot fi confirmate prin retinerea la sursa, “nu sunt nimic altceva decat declararea unei tranzactii care a avut sau poate nu a avut loc. Crearea unui astfel de document depinde de bunavointa (good will) contribuabilului si de modul cum se intersecteaza interesele celor implicati”. Intersectia intereselor partilor interesate e conceptul magic, al cincilea element, care trebuie sa insoteasca orice actiune care tinteste spre cele „patru zone-cheie ale ciclului fiscal” (din nou, FMI), adica: inregistrarea in sistem/completarea la timp a declaratiilor/ plata la timp a obligatiilor/ prezentarea la timp de informatii corecte catre administratia fiscala.

Daca nu te pui in situatia micului /marelui comerciant care are nevoie sa stie cum se va schimba viata lui in relatia cu administratia fiscala, ai mari sanse sa ramai tot unde esti de 30 de ani incoace (efectiv de 30 de ani incoace, indiferent de sistemul de impozitare si de retorica politica [7])

Si inca ceva. Apropo de eliminarea riscului de “ne-utlizare inteligenta a datelor”? (conform nota fundamentare a OUG cu Hub-ul). Cine sa elimine acest risc? Unde este campania de angajare masiva de informaticieni, matematicieni, dar si sociologi si psihologi, oameni care sa stie sa lucreze si sa traga concluzii din Big Data? Putem vedea aici cum arata o platforma online a administratiei franceze, iar aici un poster neasteptat al campaniei de recrutare derulata de ANAF-ul japonez. Un mesaj clar ca administratia, chiar si in aceasta noua varsta a digitalizarii, este tot ... despre oameni.

Nu putem incheia aceasta sectiune despre administratie fara o stire de ultima ora, nu intamplator tot din Polonia. Pe 1 decembrie, au tinut un atelier in cadrul programului european Fiscalis – conformare prin cooperare. “Noi am inceput programul acum patru ani. Aceasta intalnire a 14 administratii fiscale din UE este o ocazie excelenta de a invata unii de la altii, de a face schimb de experienta”, spun oficialii polonezi. Desigur, un program pentru cine simte ca are nevoie sa invete ceva pe subiectul acesta al parteneriatului contribuabil-administratie: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania, Ungaria. Ce marcare frumoasa a Zilei Nationale ar fi fost daca aveam si noi macar un observator pe acolo. De-aia zicem, poate e timpul pentru inca un ... ...

subiect de dezbatere: Cati bani investim in administratia ca partener al contribuabilului, in achizitia de echipamente si tehnologii, dar si in adoptarea celor mai bune practici in materie de proceduri, plus reformarea aparatului – pregatire angajati, salarii pe masura, intinerire cu specialisti in noile tehnologii. Pe scurt, cand cum, cu ce si cu cine se va face aceasta modernizare care sa functioneze pentru toate partile interesate? Timpul preseaza, bugetul de rabdare e deja pe deficit.

(iv) Cum legam politica de principii?

Daca vorbim de timp, sa luam in calcul ca “propunerile de reforma fiscala tin cont, fara indoiala, de constrangerile politice si intotdeauna va exista o tensiune intre ceea ce e dezirabil economic si ceea se poate din punct de vedere politic” (cf. ”Dimensions of Tax Design”, Oxford, 2010). Inevitabil, ”cei care pierd dintr-o reforma fiscala au tendinta sa fie razbunatori, iar cei care castiga, nerecunoscatori”.

Intr-un final, nu doar ca nu e rezonabil, dar nici dezirabil sa scoti politica din dezbaterile pe fiscalitate. Dar e cat se poate de indreptatit sa scoti ideologia din analizele pragmatice care trebuie sa caracterizeze discutiile despre fiscalitate.

Acum 250 de ani, scotianul Adam Smith, parintele economiei politice (sa ramanem la denumirea pe care o folosesc si francezii, fara legatura cu politica de partid) formula cele patru principii clare ale fiscalitatii: certitudine (sa stii ce platesti); proportionalitate (taxe in functie de abilitatea/capacitatea platitorului de a plati) usurinta de plata (taxa sa fie simpla si clara) eficienta (sa duca la cresterea incasarilor, reducand la cat mai putin posibil reactiile adverse, distorsiunile de piata, ineficiente economice). Lista se poate reinterpreta – spre exemplu, guvernul local scotian din zilele noastre mai adauga - angajament (“persoanele fizice si companiile trebuie sa poata intelege sistemul fiscal, iar guvernul si autoritatea fiscala joaca un rol critic pentru acesta – transparenta, consultare cat de mult posibil. Aceasta este crucial pentru a urmari cheltuielile si rezultatele, castigand astfel incredere”) plus eficacitate (“construirea sistemului in asa fel incat sa minimizeze oportunitatile de evitare. Marea majoritate a contribuabililor vor sa-si plateasca corect taxele si o fac. Dar la tentativele de evaziune trebuie raspuns rapid si sa fie combatute proactiv”).

Doar daca te bazezi pe principii ajungi rezolvi si partea de corectitudine, conceptul cel mai greu de definit, darmite de pus in practica in fiscalitate. Echitatea se judeca la nivel orizontal (la capacitate egala de plata, taxe egale), si vertical (la capacitate mai mare de plata, taxe mai mari). O rata unica nu inseamna ca nu se asigura echitatea verticala: cel cu venituri mai mari plateste mai mult decat cel cu venituri mai mici. Poate nu ”suficient” de mult ca intr-un sistem progresiv, dar “nu exista o masura pentru progresivitatea optima” – arata un ghid de buna practica fiscala al Centrului de Excelenta in Fiscalitate din statul american Minnesota. Un lucru e clar, cand examinam corectitudinea fiscala, ”e important sa luam in considerare progresivitatea si regresivitatea intregului sistem”.

Din Minnesota, iata cateva ganduri pentru punerea in practica a unei bune politici fiscale: a) nu te amagi ca poti sa ignori principiile fiscale; b) compromisul face parte din realitatea politicii fiscale; c) principiile care par mai putin interesante sunt de obicei cele mai importante pentru un sistem sanatos - de exemplu simplitate, transparenta, stabilitate; d) mare grija la “exportul” de taxe – sa nu ne amagim ca, dupa o vorba populara, ”don’t tax me, tax that that fellow behind the tree/nu ma impozita pe mine, impoziteaza-l pe cel care vine: altfel spus, sa nu ne amagim ca un impozit pe care il pun, spre exemplu, pe companii, ”ca au de unde”, nu se intoarce in final tot la mine, consumator; e) unele obiective pot fi atinse mai bine prin impozitarea la nivel federal – ceea ce, in cazul europenilor, s-ar traduce prin impozitarea venita via Bruxelles, de genul impozitului minim pe profitul marilor grupuri, care intra in vigoare de anul viitor. (si astfel de la anul vom avea bucuria a trei sisteme de impozitare a marilor companii [8])

Subiect de dezbatere: instituirea unui pact fiscal cel putin pe perioada super-anului electoral 2024: orice propunere/discutie pe teme fiscale sa fie evaluata printr-un punctaj in functie de modul in care taxa respectiva raspunde, concret, urmatoarelor criterii: este usor de inteles, nu impune costuri suplimentare de conformare sau costuri suplimentare de administrare/colectare; este transparenta, astfel incat contribuabilul poate face o legatura intre povara fiscala si serviciile primite (poate controla cheltuielile facute de stat); isi atinge impactul dorit si reduce la minimum efectele adverse; protejeaza competitivitatea economica; este impusa pe beneficii reale primite de contribuabil si se aplica celor care au capacitatea/abilitatea sa plateasca; este dificil de evitat, exceptiile sunt minime; incurajeaza stabilitatea si predictibilitatea. Moratoriu pe orice propunere care nu poate fi insotita de o estimare credibila a cheltuielilor implicate si a veniturilor asteptate.

Inca un semnal, inainte de final

In final, am zice si noi precum autorii culegerii ”Dimensiuni ale constructiei fiscale”, de la Institutului britanic pentru studii fiscale – nu am vrut sa ne limitam la recomandarile pentru care eram siguri ca primim sprijin imediat si entuziast de la spectrul politic: daca ar fi fost asa, n-am fi scris atat. si ei au scris undeva la 1400 de pagini...

Va rugam sa considerati noul nostru demers (dupa ”Cum sa uram un pic mai putin taxele: propuneri de deblocare a cooperarii pentru conformare fiscala”, CCF august 2023) drept o invitatie la dialog: cu pragmatism, cu principii si cifre pe masa, sa vorbim despre constructia fiscala pe care ne-o dorim, pentru economia si societatea pe care ne-o dorim, si despre cum putem face sa ajungem acolo! Un dialog de la care nu poate lipsi economia reala, administratia, scoala ... intreaga societate. Credem ca trebuie trase semnalele de alarma necesare, acum cand trenul supra-incarcat electoral a prins deja viteza spre 2024.

Se scriu tratate despre “Surprizele neplacute? Alegerile electorale si socul stirilor fiscale” (vezi FMI - iunie 2023). La noi se pare ca deja intrebarea e retorica, si clasa politica isi “asuma” neplacerile pentru 2025. Dar problema e ca n-ar trebui sa ne lasam doar pe ce-si asuma politicienii: noi, societatea, putem sa dam o directie, atata timp cat stim de unde plecam si unde vrem sa ajungem!

Asteptam propunerile si comentariile din partea tuturor partilor interesate/stakeholders! Poate ca prin dialog nu vom reusi, neaparat, sa “temperam” promisiunile 2024, dar, cel putin putem face ca acestea sa fie “taxate” de alegatori in cunostinta de cauza, la adevarata dimensiune! Tot ar fi un pas inainte!

Va dorim un an bun, cu sanatate, ganduri si fapte bune!

Dan Manolescu este presedintele, Adrian Luca, prim-vicepresedintele Camerei Consultantilor Fiscali.

Note [1] vezi stirea ”Presedintele ANAF – alarma oficiala: sistemul informatic al Fiscului sta sa crape”, februarie 2017; sau „Doamne fereste”. Marcel Bolos si-a facut cruce cand a intrat intr-un birou ANAF din Capitala, august 2023.

In notele de fundamentare ale OUG citate, putem citi de o stare de fapt in care serverele, aplicatiile si bazele de date descentralizate sunt amplasate in peste 250 de cladiri si localitati diferite. Sau ”deoarece nu s-a putut construi (s.n.) un imobil dedicat unui centru de date care sa gazduiasca sistemul informatic, solutia aleasa de Ministerul Finantelor a fost (...) o cladire care nu a fost proiectata pentru a gazdui echipamente informatice”. O stare de fapt despre care nu se poate spune ca nu s-a stiut de ani de zile.

[2] Pe scurt, despre ce e vorba: din 2011, dupa Marea Criza, Germania a stipulat in Constitutie ca bugetul federal trebuie sa fie echilibrat fara apelarea la imprumuturi, iar, daca totusi e nevoie de imprumuturi, acestea nu pot depasi un plafon anual de anual 0,35% din PIB. Doar in situatii cu totul exceptionale, plafonul poate fi suspendat, cum a fost in perioada pandemiei. Pe aceasta baza, in aprilie 2021, guvernul a primit in Parlament autorizatia unui imprumut suplimentar de 60 de miliarde de euro, peste nivelul stabilit initial in buget, de 180 de miliarde. Pe parcursul anului, a devenit evident ca nu poate fi folosita suma, dar autorizatia a fost mentinuta pentru suplimentarea Fondului Special pentru Energie si Clima, banii astfel redirectionati fiind tinuti ca rezerva pentru folosirea in exercitiile fiscale ulterioare.

Decizia Curtii din 15 noiembrie 2023 a anulat acest artificiu (bani folositi intr-un an, in baza unui angajament din anul anterior), obligand astfel guvernul sa gaseasca solutii de a plomba noua spartura de 60 de miliarde din Fondul care deja a inceput sa angajeze cheltuieli, in conditiile in care plafonul de indatorare anual a fost deja atins. ”Guvernul nu a reusit sa demonstreze de o maniera suficienta legatura reala/concreta intre declararea urgentei si masurile care se finanteaza prin imprumutul de urgenta”, motiveaza Curtea. De notat un comentariul din cel mai mare cotidian national – frana pe datorie nu e despre proiecte de mediu, e despre faptul ca ii protejeaza pe germani (FAZ – 1 decembrie). Aici si declaratie ministru Finante privind nevoia de respectare a limitei (Reuters, 5 decembrie)

[3] In raportul pe septembrie privind datoria publica, transmis de MF se prezinta doar o parte a tabloului european, adica tarile care au o pondere a datoriei peste nivelul nostru de 40%. Dar lipsesc din cadru Cehia, Irlanda, Letonia, Lituania, Suedia, Danemarca, Luxemburg, Bulgaria (20%), Estonia. Nu putem spune ca acesta trebuie sa fie modelul, dar, privind prin ochii unui investitor, Romania e la cateva economii distanta de Germania (65%), intre ele fiind doar Slovacia, Malta si Polonia. Acelasi investitor poate vedea cum, pentru prima economie europeana, 0,35% (limita) pentru finantarea deficitului e o chestiune de dezbatere nationala (vezi nota anterioara), in schimb, pentru Romania, o nevoie de finantare de 0,6% din PIB e tratata ca fiind ”usor realizabila”.

Plus ca ramane problema necesarului anual de finantare, care pentru 2023 este estimat la 10% din PIB (4,3% pentru acoperire deficit, 5,8% pentru rambursare rate).

De notat aici o prognoza deloc optimista a CE din toamna 2020 (comunicare speciala privind situatia fiscala din Romania), in ipoteza in care nu se schimba politicile. S-or mai fi schimbat de atunci, dar ... cat?

[4] Bugetul asigurarilor sociale de stat inregistreaza, conform datelor oficiale, un deficit de 4,1 miliarde de lei, dupa primele 10 luni, mult mai mare comparativ cu anii precedenti, in aceeasi perioada (1,4 miliarde, in 2022, sau 2,8 miliarde in 2019). Din experienta, sfarsitul de an mai aplaneaza pierderea (spre exemplu, deficitul final 2022 a fost de 872 milioane, iar in 2019 de 191 milioane), dar aceasta nu poate ascunde ca deja bugetul pensiilor face cu greu fata angajamentelor.

Celelalte date din aceasta sectiune sunt preluate din baza de date Eurostat – tax revenue by country / net earnings and tax rates, precum si din raportul European Commission – 2024 Ageing Report

[5] Sistemul robo-debt al ATO, care a inlocuit analiza manuala, a provocat un scandal politic, cu anchete parlamentare la presiunea societatii civile, plus scuze din partea guvernului.

In acelasi registru, in 2020, sistemul SyRI al Fiscului olandeze a ajuns o problema de drepturile omului, considerandu-se ca avea mandat in alb de a scotoci prin toate datele individuale; in 2021, guvernul si-a dat demisia in urma acuzatiilor ca foloseste un algoritm care este discriminatoriu la adresa beneficiarilor de ajutoare sociale, impunand astfel, in mod ilegal, returnarea sumelor.

Mai multe pe aceasta tema in editorialul ”AI, vreo idee de ce va fi prin 2030?” (octombrie, 2023)

[6] Raportul FMI citat vizeaza o cercetare din 2015 (la care inclusiv Romania a participat) despre EFD – Electronic Fiscal Devices. Ne-am referit la acesta in editorialul Operatiunea ”Conectarea” si al cincilea element (Revista CCF – iunie 2020). Acum trei ani, se spunea ca, ”prin conectarea caselor de marcat si alte operatiuni de informatizare care vor urma se vor aduce suplimentar 2 procente din PIB”. Astazi, in nota de fundamentare a OUG privind Hubul de la MF se spune ca prin noile capabilitati de detectie la nivelul sistemelor informatice si organizarii datelor actuale, evitand astfel o pierdere insemnata la nivelul colectarii taxelor, estimata la peste 2% din PIB prin comparatie cu statele care au observat rezultatele dupa implementarea unor astfel de sisteme.

In treacat fie spus, investitia de implementare a Hub este doar una din cele noua pachete investitionale care, in baza angajamentelor prin PNRR, sa sustina cele sase reforme din cadrul Componentei 8 – Reforma fiscala si reforma pensiilor. Altfel spus, inainte mult mai este.

[7] Aici, tabloul Eurostat privind ponderea incasarilor bugetare din PIB, 1995-2022. Romania, cu 27,5% anul trecut este practicc la nivelul din 1995. Valorile extreme s-au inregistrat in 1999 si 2000, in jurul a 30%. Sa fie acesta potentialul national? Iata o eventuala tema de discutie. Prin comparatie, Polonia avea in 2022 – 35%, in 1995- 37%.

[8] E usor de estimat bucuria departamentelor de contabilitate care de acum va trebui sa-si calculeze darile in trei variante (dupa regulile nationale clasice/dupa regulile impozitului minim national/dupa regulile impozitului minim european). Parca si vedem bucuria investitorilor straini... hai in Romania, ca acolo, garantat, nu o sa ne plictisim!. Am vorbit despre acesta in comentariul ”Cand Guvernul vrea sa joace pacanele (si gratis). Atentie, da dependenta!” (octombrie 2023). Pana una-alta, ne bazam pe semnalele de realism date in ultima perioada de guvernanti, privind o reevaluare in primavara urmatoare, cel putin in ce priveste neinspiratul impozit minim pe profit, 1% pe cifra de afaceri (99% transpiratie pentru investitori)!