La începutul acestui an am mai isprăvit de scris o carte - Viața ca un bazar -, la sfârșitul căreia îmi așterneam pe hârtie propriile-mi neliniști…

***

Demult tare, să tot fie douăzeci și cinci de ani de atunci, realizatoarea de emisiuni de radio Viorica Ghiță Teodorescu, o scormonitoare a sensibilității umane, m-a întrebat, cu vocea-i inconfundabilă, ce mă neliniștește. Am tăcut îndestul înainte de a-i răspunde, simțeam nevoia să-mi adun gândurile, să le ordonez orișicât. Și m-am mărturisit până la capăt...

În primul rând, mă neliniștește condiţia de muritor, insuportabilă mai ales în copilărie, când lacrimile curgeau necontenit în nopţile peţite de strigoii sosiți de pe tărâmul întunecat, înspăimântător prin lipsa vreunui semn sau gest transmis nouă, trecătorilor efemeri prin imensa sală de aşteptare care este viaţa. Pe nesimţite, încăperea se goleşte de prieteni ori rude şi devenim martorii propriei însingurări, comemorându-i pe dispăruţii dragi. Până într-o zi, fiindcă fumul lumânării mirosind a tămâie va fi chiar sufletul nostru plecat dincolo, într-o aventură pe care fiecare şi-o imaginează în fel și chip.

În al doilea rând, mă neliniştește prostia, cu nemărginitele-i forme de manifestare. Prostia ostensibilă şi fudulă, purtată ca podoabă, de care te loveşti la ieşirea din casă, la birou sau în societate. Dar cu adevărat revoltătoare mi se pare lăbărţându-se pe ecranul televizorului sau pe fotoliile din Guvern şi Parlament, unde ni se hotărăşte soarta.

În al treilea rând, ar fi răutatea oamenilor, cu pornirile lor distructive, adesea canibale. Răutatea care schilodeşte sufletele şi îi face pe fraţi să se ucidă, pe copii să-şi blesteme părinţii și invers, pe oameni să se măcelărească pentru rămăşiţele neconsumate ale istoriei. Iar pe răutate se grefează cel mai bine invidia, orgoliul şi răzbunarea, tridentul mortal al omenirii, mai letal decât toate bombele create de sinucigaşii inconştienţi şi programaţi.

În al patrulea rând, să nu omit incapacitatea de a înţelege a oamenilor şi coexistenţa lor în lumi fără puncte convergente. Din aceste divergențe se nasc confruntările sângeroase, dintre care războaiele şi luptele religioase sunt, indiscutabil, cele mai nătânge. Mai ales că semnul crucii este invocat de ambii combatanţi...

În al cincelea rând, mă nelinişteşte lipsa de verticalitate, cu atât mai dureroasă cu cât sunt trăitor într-o ţară care plăteşte cumplit și perpetuu pentru această malformaţie. Oameni cu coloana frântă la nouăzeci de grade, incapabili de a lua o decizie sau de a se împotrivi la momentul potrivit, oameni lepădați de bunăvoie de curajul responsabilităţii, mulţumiţi cu insignifiantul rol de anexe comode şi utile ale mai marilor zilei. Și-au acceptat voluntar condiţia de unelte și te ciocnești de ei oriunde individul trebuie umilit şi îndatorat, sau unde păpușarii nu vor să-şi murdărească mâinile. Folosite o vreme, în funcţie de interesul imediat, uneltele sunt aruncate grabnic şi înlocuite cu altele.

În ultimul rând, mă nelinişteşte minciuna, care răstoarnă ierarhii şi evidenţe, introducând falsul şi impostura. Minciuna ce deformează şi contorsionează destine, care usucă viaţa şi o transformă într-o farsă sinistră. Ca român, sunt poate mai îndreptăţit decât alţii să vorbesc despre minciună, căci existenţa noastră stă sub semnul acestei zeiţe slute. Sub imperiul ei am fost şi suntem manipulaţi şi prostiţi cu neruşinare, nereuşind să învăţăm ceva din mascarada nesfârşită...

Acestea sunt, în mare, neliniştile nesuferite, aducătoare de insomnii şi spaime, care îmi transformă existenţa într-o caznă teribilă.

Plăcut, mă nelinişteşte valul înspumat al mării sau al oceanului, ori placiditatea misterioasă a luciului de apă dulce. În preajma lor ai ocazia să visezi la iubiri neîmpărtăşite sau piscuri neatinse, iar în oglinda translucidă îţi poţi vedea chipul înfrumuseţat sau urâţit de mişcările sufleteşti. Cocoţat pe o stâncă sau lungit lasciv pe nisipul fierbinte, faldul mării se întinde pentru a muşca vârtos din uscat, după care se retrage neputincios, ritualic și sisific deopotrivă, lăsând în urmă răni argintii. O dureroasă zbatere, permanentă şi egală cu ea însăşi, simbolizând victorii sau înfrângeri relative.

Sau neliniştea transmisă de contemplarea unui tablou, ori de ascultarea unei muzici sau poezii în clipele de inegalabilă emoţie lăuntrică, nepereche!

Unică prin adâncimea voluptăţii, neliniştea de care vorbesc acum este spaţiul nostru de securitate interioară, înlăuntrul căruia ne vindecăm rănile şi ne pregătim noile asalturi, atinşi de aripa imaginară a nemuririi. De altfel, astfel se și explică infinitele noastre începuturi şi sfârşituri, asemenea tânguirii oceanului. Înviere și reînviere.

O floare tremurândă şi îmbrobonată de rouă, un miros ademenitor - nostalgic, o cădere de frunză ruginie, un şuierat de pasăre speriată, un nor rătăcitor în imensitatea albastră, un foşnet de iarbă mângâiată de adieri vesperale, iată tot atâtea prilejuri de nelinişti plăcut-creatoare...

Aveam aproape patruzeci de ani la ceasul neliniștilor tocmai evocate, dar ele mă bântuie și azi. Mai abitir însă, întrucât suirea în vârstă le-a amplificat, dându-le contururi precise și agasante. Într-adevăr, efemeritatea, prostia, minciuna, vrajba și lașitatea semenilor mei mi-au albit nopți în șir (și nu puține!) și mi-au ferfenițit iluziile adolescentine. Mi-au alungat bruma de optimism și m-au apropiat deseori de un cinism respingător, defel confortabil. Din păcate, nimeni nu scapă întreg din moara asta ce ne macină întruna orele și zilele, sănătatea trupească și mintală, nimeni!

La capătul drumului, ne pomenim că suntem alții, mai buni sau mai răi, în funcție de încercările la care ne-a supus fatalitatea. Și cum să nu-ți aștepți cu neliniște ieșirea din scena deja prăfuită și demodată? Îndeosebi când aprinzi o candelă la mormântul dispăruților indispensabili și te reculegi la crucea lor...

Între neliniștile insațiabile, de răsfăț carnal și spiritual, aș adăuga acum și...

...încordarea dinaintea revederii ființei iubite și atingerea, mângâierea trupului ei însămânțător de părelnică eternitate...

...căutarea și deschiderea cărții ce te cheamă asemenea unei nimfe irezistibile...

...frământările încolțite după citirea acelor rânduri și paragrafe scrise parcă pentru tine...

...mirajul apropierii de coala de hârtie și violarea ei fecundă cu stiloul, în aventura inegalabilă a creației...

...frenezia întâmpinării noii tale apariții editoriale...

...licărul divin din ochișorii nepoților și mânuța lor diafană prinsă în căușul palmei tale îmbătrânite, dar protectoare ...

...leneveala domestică, retragerea în spatele zidurilor despărțitoare de nebunia lumii dezlănțuite, smintite...

...însoțirea, peste decenii, a prietenilor, mereu și mereu alături, la bine și la greu, un fel de aripi crescute înadins ca să ne ajute în survolarea hârtoapelor existențiale...

Aproape de terminarea confesiunii, de undeva de foarte departe, am auzit vocea cuiva strigând către noi, muritorii: „Țineți-vă de fericire cu amândouă mâinile!”[1]. M-am neliniștit deodată și mi-am adus aminte că „fericirea e atunci când nu mai există niciun fel de dorințe”[2]... Or, eu nu mi le-am epuizat, am atâtea la care tânjesc, încât mi-ar mai trebui o viață ca să mi le împlinesc ! Am rămas pe gânduri, nu, să nici n-aud de o asemenea fericire, fiindcă doar muribunzii o pot atinge! Da, oamenii aflați la capătul drumului, iar eu n-am ajuns încă acolo! Cel puțin astfel îmi place să cred, deși nimic nu-i sigur pe lume... Deja încep să mă neliniștesc și zău c-aș râde, să alung relele presimțiri. Nu de alta, dar „râsul este arma cea mai cumplită: prin râs poți omorî orice”[3], cică. Oare și moartea ? Mi se învârtește capul și-n jurul meu e o liniște apăsătoare, „doar într-un colț, la mii de mile depărtare - picură picături în lavabou, și eu sunt universul, și de la o picătură la alta se duc ere, epoci!”[4]. Nu că e anxioasă imaginea? Aidoma și perspectiva. Una care ne înghite pe toți, laolaltă...