Lumea Justiției prezintă o hotărâre definitivă pronunțată de către celebra judecătoare Raluca Moroșanu (foto 1) de la Curtea de Apel București – eroina grupurilor de interese #rezist din justiție și din „societatea în civil”. O hotărâre în urma căreia inculpatul acuzat de agresiune sexuală asupra unui minor a scăpat de executarea pedepsei.

Prin decizia nr. 1088/2026, pronunțată joi, 18 iunie 2026, în dosarul nr. 39216/300/2024, Moroșanu și colegul de complet Bogdan-Alexandru Dari au transformat o pedeapsă de 6 ani de închisoare cu executare primită la fond de către un inculpat pentru agresiune sexuală asupra unui minor în formă continuată într-o condamnare la numai 3 ani de închisoare cu suspendare.

Este vorba despre Nicu Grameni (foto 2), fost crainic al FC Dinamo, prins de către activistul civic Alexandru Constandachi („Justițiarul de Berceni”) – foto 3 – când urma să se întâlnească cu un băiat de 15 ani (vezi galerie video la finalul articolului).

Prin sentința nr. 4 din 13 ianuarie 2026, judecătorul Andrei Tutunaru de la Judecătoria Sectorului 2 îl condamnase pe Nicușor Grameni la 6 ani de închisoare cu executare pentru agresiune sexuală asupra unui minor în formă continuată (două acte materiale) – click aici pentru a citi.

În apel, magistrații CAB Raluca Moroșanu și Bogdan Dari au menținut starea de fapt reținută de către instanța de fond, dar au considerat că o pedeapsă cu executare ar fi prea dură pentru Grameni, având în vedere „maniera în care inculpatul a acționat”, chiar dacă instanța de apel recunoaște că „există probe atât directe, cât și indirecte” că acesta a săvârșit fapta.

Indulgența completului Moroșanu-Dari este cu atât mai suspectă, cu cât CAB, în acord cu JS2, reține atât forma continuată a faptei (două acte materiale ale infracțiunii), cât mai ales declarația unui martor potrivit căreia Nicu Grameni ar fi întreținut relații sexuale cu el pe vremea când martorul avea 15 sau 16 ani, ceea ce arată preferința inculpatului pentru minori. De asemenea, la fel ca prima instanță, răsculata #rezist și colegul de complet reţin circumstanţa agravantă constând în faptul că Grameni a agresat sexual minorul „prin surprindere” și „profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa”. Chiar și așa, în final, Moroșanu și Dari decid că o pedeapsă cu executare era prea dură. 

Comentariile vă aparțin.

Iată minuta Curții de Apel București:

„În temeiul art. 421 pct. (2) lit. a) C.pr.pen. admite apelul declarat de apelantul – inculpat Grameni Nicuşor împotriva s.pen.nr. 4 din 13.01.2026 pronunţate de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în dosarul penal nr. 39216/300/2024.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În temeiul 2191 alin. (1)2 cu aplic art. 35 alin. (1) C. Pen. şi art. 5 C.pen., condamnă pe inculpatul Grameni Nicuşor la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în formă continuată.

În temeiul art.67 alin.2 C.pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a comunica cu victima (...), drepturi prev. de art.66 alin.1 lit. a), b), f), și n) C.pen., pe o perioada de 5 (cinci) ani, care se calculează conform art.68 alin.1 lit. c) din Codul penal.

În temeiul art.65 alin.1 C.pen., interzice inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 91 C.pen., dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 (trei) ani închisoare la care a fost condamnat prin prezenta inculpatul pe o durată de 4 (patru) ani în condițiile art. 92 alin. 1 şi 2 C.pen..

În temeiul art. 93 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de supraveghere, dispune ca inculpatul să respecte următoarelor măsuri de supraveghere:

a. să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c. să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d. să comunice schimbarea locului de muncă;

e. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) C.pen., impune inculpatului ca pe durata termenului de încercare să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu acesta.

În temeiul art. 93 alin. (3) C.pen., pe durata termenului de supraveghere, obligă pe inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Administraţiei Domeniului Public Sector 2 Bucureşti sau la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici.

Încredinţează Serviciului de Probaţiune Bucureşti procedura de supraveghere a inculpatului în vederea respectării măsurilor şi obligaţiilor dispuse prin prezenta.

În temeiul art. 404 alin. (2) C.pr.pen rap. la art. 91 alin. (4) C.pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispozițiilor prev. de art. 96 C.pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 68 alin. (1) lit. b) C.pen., pedepsele complementare sunt executorii.

Pedepsele accesorii se execută în condițiile în care se va dispune executarea în regim de detenție a pedepsei principale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale, care nu contravin prezentei.

În temeiul art. 275 al. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului din oficiu pentru persoana vătămată, în sumă de 616 lei, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă. Pronunţată prin punerea acesteia la dispoziţia părţilor şi procurorului prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 18.06.2026”.

Redăm minuta sentinței Judecătoriei Sectorului 2:

„În temeiul art.396 alin.2 C.proc.pen. condamnă pe inculpatul GRAMENI NICUŞOR la pedeapsa de 6(șase) ani închisoare, pentru comiterea, în formă continuată, a infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, prev. de art.219 ind.1 alin.1 ind.2 C.pen., cu aplic. art.35 alin.1 C.pen.(două acte materiale).

În temeiul art.67 alin.2 C.pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a comunica cu victima (...), drepturi prev. de art.66 alin.1 lit. a), b), f), și n) C.pen., pe o perioadă de 5 (cinci) ani, care se calculează conform art.68 alin.1 lit. c) din Codul penal.

În temeiul art.65 alin.1 C.pen., interzice inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art.404 alin.6 ind.1 C.proc.pen., informează persoana vătămată că poate solicita emiterea unui ordin european de protecţie în condiţiile legii.

În temeiul art.399 alin.1 C.proc.pen., menține măsura controlului judiciar față de inculpat.

În temeiul art.404 alin.4 lit. a) C.proc.pen. cu referire la art.72 C.pen., deduce din pedeapsa principală aplicată, o zi, corespunzătoare reținerii inculpatului în cauză, la data de 19.09.2024.

În temeiul art.7 din Legea nr. 76/2008, dispune prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii pofilelor genetice în Sistemul National de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art.25 C.proc.pen. și art.397 C.proc.pen. raportat la disp. art.1357 C.civ., admite, în parte, acțiunea civilă formulată de persoana vătămată și obligă inculpatul la plata către aceasta a sumei de 50.000 lei, reprezentând daune morale.

În temeiul art.274 alin.1 C.proc.pen., îl obligă pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 10.000 lei (din care suma de 5000 lei, aferentă fazei de urmărire penală).

În temeiul art.275 alin.6 C.proc.pen. onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu inculpatului, în cuantum de 300 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției către Baroul București, pentru avocat Barbu S. Marilena, iar onorariul majorat avocatului desemnat din oficiu părții civile, în cuantum de 2500 lei, se va avansa pentru avocat Spînu C. Ștefan.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția inculpatului, părții civile și procurorului, prin mijlocirea grefei instanței, astăzi, 13.01.2026”.

Prezentăm principalul pasaj din decizia Curții de Apel București:

„Curtea de Apel, analizând apelul declarat în cauză în raport de criticile formulate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 417 alin. 2 C.pr.pen., apreciază că acesta este fondat, însă numai sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului. (...)

Al doilea motiv de apel vizează achitarea inculpatului cu privire la ambele acte materiale ale infracţiunii în temeiul art.16 alin.1 lit. a Cod de procedură penală, încât fapta nu există.

Potrivit art. 219/1 al. 1/2 Cod penal, ‘actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218^1, comis de un major asupra unui minor prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi’.

Curtea observă că acuzaţia adusă inculpatului constă în aceea că în toamna anului 2022, în timp ce persoana vătămată (...), în vârstă de 16 ani, înota în compania inculpatului Nicușor Grameni în bazinul complexului Dinamo din Sectorul 2 București, a fost ridicată de acesta, într-un moment de neatenție, în timp ce era complet dezbrăcată și așezată de inculpat peste penisul său gol, moment în care persoana vătămată a ieșit din piscină, timp în care inculpatul Nicușor Grameni își cerea scuze pentru cele întâmplate. Iar în primăvara anului 2023, în timp ce se afla singur în mașină, pe bancheta din spate, în parcarea clubului Dinamo din Sector 2 București, alături de persoana vătămată (...), în vârstă de 16 ani, inculpatul Nicușor Grameni a atins-o pe aceasta pe picior și mângâiat-o pe mâini, i-a spus că o iubește și că dorește să o sărute, moment în care persoana vătămată a început să plângă și ulterior a plecat din mașină.

Ceea ce se reţine în actul de acuzare este împrejurarea că persoana vătămată minoră a fost luată prin surprindere în ambele situaţii, întrucât inculpatul a profitat în cazul primului act material de neatenţia minorului, iar în cazul celui de-al doilea de faptul că se aflau într-un autovehicul, astfel că a avut posibilitatea să o atingă pe persoana vătămată mai înainte ca aceasta să poată schiţa vreun gest de împotrivire.

Cu privire la existenţa faptei în materialitatea sa, Curtea observă că există atât probe directe, constând în declaraţiile persoanei vătămate şi declaraţiile inculpatului, cât şi probe indirecte – procesele verbale în care sunt transcrise convorbiri între inculpat şi alte persoane, convorbirile persoanei vătămate, declaraţiile martorilor audiaţi, analizate pe larg în cuprinsul sentinţei penale apelate.

Cu privire la primul act material al infracţiunii de agresiune sexuală, apărarea îşi întemeiază solicitarea pe raportul de expertiză extrajudiciară în domeniul biomecanic întocmit de expert criminalist Gheorghe Popa, considerând că urmare a acestui raport concluzia ce se poate trage este că fapta nu există.

Relativ la acest motiv de apel, Curtea apreciază că nu este fondat, pe de o parte declaraţiile părţii civile fiind constante, iar pe de altă parte având în vedere celelalte probe indirecte aflate la dosarul cauzei, respectiv declaraţia martorului (...), care a precizat că la vârsta de 15-16 ani l-a cunoscut pe inculpat pe un site de dating şi că s-a întâlnit cu acesta în sauna Clubului Dinamo, unde în timp ce erau aşezaţi inculpatul l-a pus peste el şi a avut loc un act sexual anal.

Rezultă astfel din declaraţia martorului că inculpatul, după ce martorul şi-a exprimat consimţământul, a întreţinut un raport sexual anal ce a avut loc în cadrul bazei sportive a Clubului Dinamo București, putând fi identificate astfel comportamente similare al numitului Grameni Nicușor care deşi nu se circumscriu ilicitului penal, conturează afinitatea inculpatului de a întreţine relaţii sexuale cu persoane minore de acelaşi sex. De asemenea, în declaraţia persoanei vătămate apare acelaşi mod de a acţiona al inculpatului, respectiv că acesta l-ar fi ridicat şi pus peste organul său genital.

Mai mult, aşa cum temeinic a reţinut prima instanţă, există o diferenţă între ridicarea unui corp în apă faţă de ridicarea în aer, astfel că, fizic, acţiunea inculpatului era posibilă.

De asemenea, inculpatul a recunoscut faptul că s-a aflat în bazin împreună cu partea vătămată, că amândoi erau dezbrăcaţi, persoana vătămată i-a spus că îl doare umărul, moment în care inculpatul i-a cerut să se întoarcă şi l-a masat, apoi persoana vătămată a plecat.

Cu privire la cel de-al doilea act material al infracţiunii, se face referire la faptul că inculpatul nu ar fi profitat de vreo imposibilitate a părţii civile de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Prioritar, Curtea observă că şi cu privire la cel de-al doilea act material al infracţiunii inculpatul recunoaşte că s-a întâlnit cu persoana vătămată în parcarea Clubului Dinamo, însă pentru a-i da o legitimaţie. Arată că persoana vătămată a început să plângă şi i-a spus că are probleme cu părinţii acasă, iar inculpatul l-a lovit cu palma de câteva ori peste genunchi, dar cu scopul de a-l îmbărbăta, întrucât persoana vătămată plângea.

În declaraţia dată în faţa primei instanţe inculpatul a confirmat cele relatate de martorul (...) şi de asemenea că a utilizat aplicaţia Grinder (n.r. Grindr) pentru găsirea partenerilor sexuali.

La dosarul cauzei se află şi transcrierile convorbirilor telefonice ale persoanei vătămate, în care aceasta se referă la inculpat a fi ‘ăla care s-a dat la mine’.

În concluzie, declaraţiile persoanei vătămate sunt apreciate de instanţa de control judiciar a fi credibile cu privire la ambele fapte deduse judecăţii.

Mai reţine instanţa de control judiciar că în modalitatea [atât] de stabilire cu exactitate a săvârșirii faptei, cât și de administrare şi apreciere a probatoriului în astfel de cauze privind infracțiuni de abuz sexual față de persoane vulnerabile, procesul de deliberare al instanţei de judecată este necesar a se circumscrie specificului acestor cauze, respectiv posibilităţii concrete a victimei de a înţelege ceea ce i se întâmplă, de a percepe gestul îndreptat asupra propriului corp.

Are în vedere Curtea de Apel București că elementul material al infracţiunii tipice de agresiune sexuală constă în săvârşirea de acte de natură sexuală, altele decât raportul sexual, actul sexual oral şi anal, precum şi alte acte de penetrare vaginală sau anală, care sunt specifice infracţiunii de viol. Acestea pot consta în acte fireşti de satisfacere a apetitului sexual (acte de masturbare, atingere ori sărutare a organelor genitale, apropierea organelor genitale de cele ale victimei etc.) ori alte acte nefireşti, concretizate în manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate).

Aşadar, noţiunea de ‘acte de natură sexuală’ are un conţinut deschis, iar gesturile inculpatului de a aşeza persoana vătămată pe organul său genital, în timp ce ambii erau dezbrăcaţi, precum şi de atinge persoana vătămată pe picior în timp ce o întreabă dacă o poate săruta pot fi încadrate în noţiunea de acte de satisfacere a apetitului sexual.

Astfel, referitor la noţiunea de ‘acte de natură sexuală’, Curtea de Apel București, apelând la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, constată că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 92 din 16 martie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 219 alin. (1) și C.pen., obiectul juridic al infracțiunii de agresiune sexuală constă în relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală, libertatea psihică, integritatea corporală sau chiar viața persoanei.

Așa fiind, dacă textul de la viol protejează libertatea sexuală a victimei doar împotriva actelor sexuale mai frecvente, expres și limitativ enumerate în art. 218 din noul Cod penal, prin incriminarea din art. 219 din același act normativ legiuitorul dorește să nu lase nicio componentă a libertății sexuale a unei persoane neprotejată față de orice forme de agresiune.

Cu alte cuvinte, spre deosebire de infracțiunea de viol (pentru care legiuitorul a reglementat în mod exhaustiv modalitățile de realizare, modalități excluse din elementul material al infracțiunii de la art. 219 din Codul penal), din perspectiva laturii obiective, infracțiunea de agresiune sexuală prezintă un conținut deschis, legiuitorul arătând că trăsătura esențială ce trebuie îndeplinită este aceea referitoare la ‘natura sexuală’ a actelor săvârșite.

În continuare, Curtea Constituţională a observat că, analizând constituționalitatea dispozițiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal (referitor la infracțiunea de corupere sexuală a minorilor), a constatat că prin expresia ‘act de natură sexuală’, utilizată în cadrul articolului anterior menționat, legiuitorul a avut în vedere actele de natură sexuală prevăzute în dispozițiile art. 219 din Codul penal (care reglementează agresiunea sexuală), și anume orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare (Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 10 octombrie 2017, paragraful 17).

În acest context, Curtea Constituţională a apreciat ca fiind aplicabile mutatis mutandis cele reținute prin Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, precitată, paragraful 22, în sensul că, prin natura ei, incriminarea nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că, prin forța lucrurilor, interpretarea depinde de practică, fiind realizată de organele judiciare. În egală măsură, Curtea Constituţională a apreciat că, în ceea ce privește conținutul concret al sintagmei criticate, acesta urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii, acest aspect necontravenind însă principiului legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție.

Or, în procesul de analizare a materialului probator administrat în timpul urmării penale, al cercetării judecătoreşti desfăşurate în primă instanţă, dar şi în apel, instanţa de control judiciar va avea în vedere că pronunțarea unei soluții în procesul penal decurge din aprecierea probelor de către instanța de judecată care, în urma examinării tuturor mijloacelor probatorii administrate, îşi creează convingerea că inculpatul a săvârșit faptele penale de care este cauzat.

Astfel, deși este un element subiectiv, un sentiment de certitudine, convingerea se întemeiază pe elemente obiective, respectiv probe şi pe reguli logice, iar adevărul judiciar constatat de instanțele de judecată este consecința interpretării probelor ce au fost administrate.

Art. 103 alin.(1) C.pr.pen. consacră principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit căruia niciuna dintre probele administrate în cauză nu are o valoare predeterminată. Prin urmare, nu există vreun criteriu legal de stabilire a priorității în evaluarea vreunui mijloc de probă şi de stabilire a unei valori probante superioare a vreunuia dintre mijloacele de probă administrate.

În aceste condiții, este necesar ca organele de judiciare să evalueze toate probele administrate în cursul procesului penal în mod legal, fiecare dintre acestea având, în esență, o valoarea probantă egală.

În acelaşi sens, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ‘probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe s-a făcut în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe acele probatorii care s-au coroborat între ele şi sunt în măsură să confirme o situaţie clară, de necombătut, indiferent de faza procesuală în care acestea au fost administrate. (...) Important pentru justa soluționare a cauzei este faptul ca mijloacele de probă să asigure aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, iar prin coroborarea lor să se confirme o situaţie exactă, neafectată de vreun dubiu’ (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2479 din 8 septembrie 2014).

În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferință, referitor la forța probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât și credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal și loial în cauză.

În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 697 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 18 ianuarie 2022, paragraful 15, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar.

De asemenea, prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din27 aprilie 2016, Curtea a reținut că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, Curtea de Apel București reține că legiuitorul a asociat elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 219 din Codul penal o cerință esențială – și anume: ca actele să fie comise prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare. Astfel, chiar dacă se stabilește natura sexuală a faptelor, dacă acestea nu sunt realizate prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare, nu va putea fi reținută săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală, prevăzute de art. 219 din Codul penal.

În acord cu sentinţa apelată, Curtea de Apel București apreciază că actele de natură sexuală au fost comise profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, pe de o parte din cauza vârstei, iar pe de altă parte din cauza modului în care a acţionat inculpatul, aşa cum a reţinut prima instanţă, respectiv prin surprindere.

În continuare, constată Curtea de Apel București că, referitor la actele de agresiune sexuală comise în dauna persoanei vătămate, organele de urmărire penală nu au stabilit data comiterii acestora, aspect care ţine de natura infracţiunilor de agresiune sexuală comise împotriva persoanelor vătămate minore, respectiv a posibilităţii concrete a victimei de a înţelege ceea ce i se întâmplă, de a percepe evenimentul, inclusiv sub aspectul circumstanţelor de timp, cu atât mai puţin fiind posibilă memorarea acestei circumstanţe, [cu] cât înţelegerea trecerii timpului, a unităţilor de timp, a succesiunii acestora, nu este proprie decât unei vârste mult mai avansate decât aceea a minorului şi, în condiţii acute de stres, generatoare de traumă de intensitate, este improbabilă raportarea minorului la elementul timp, lipsit, în percepţia acestuia, de orice importanţă.

Totuşi, aceste aspecte, în momentul stabilirii încadrării juridice, nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului, respectiv a existenţei unei legături temporale între actele materiale comise împotriva persoanei vătămate, fiind corect reţinută forma continuată a infracţiunii.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, care vizează individualizarea pedepsei, apelantul inculpat solicită să se pronunțe o nouă hotărâre în privința inculpatului în sensul orientării pedepsei către minimul special și alegerii unui alt mijloc de individualizare a executării pedepsei, urmând a observa că, din însăși practica Curții de Apel București, reiese în mod evident faptul că un asemenea cuantum al pedepsei este unul excesiv, că nu avem în analiză o infracțiune mai gravă decât cea dedusă judecății, cum este infracțiunea de viol, al cărei minim special este de șapte ani. De asemenea, să se aprecieze că atitudinea inculpatului, aceea de a da declarații în cursul urmăririi penale, în fața instanței de fond şi de a da declarații în fața instanței de apel și de a-şi susține, practic, propria versiune asupra situației de fapt ce se presupune că ar întruni elementele constitutive ale dispozițiilor art. 219 ind.1 din Codul penal nu sunt decât aspecte ce țin de dreptul său la apărare, de susținerea nevinovăției sale.

Or, pe cale de consecință, apreciază că o reindividualizare a cuantumului pedepsei, cu stabilirea unor măsuri de supraveghere și obligații în sarcina sa, cu obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, chiar pe o durată mai mare de timp a termenului de supraveghere, nu fac decât să ofere garanția instanței de judecată ca inculpatul să-și însușească acuzația, indiferent de forma acesteia, să înțeleagă consecințele și să se supună rigorilor dispozițiilor penale şi obligațiilor pe care instanța i le impune.

Procedând la o proprie analiză în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, apreciază instanța de control judiciar că în procesul de stabilire a sancțiunii penale urmează a fi avute în vedere dispozițiile art. 74 C.pen, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracțiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Astfel, etapa de individualizare judiciară a pedepselor va avea drept premisă împrejurarea că rolul prioritar al pedepsei este acela educativ dat de dezideratul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, întrucât numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ceea ce privește adaptarea conduitelor destinatarilor legii penale şi dezvoltarea conștiinței juridice şi morale a membrilor societății.

Însă pedeapsa aplicată va avea şi un rol coercitiv, dar şi de exemplaritate, urmând să constituie un avertisment atât pentru inculpat, pentru a-l determina să reflecteze asupra comportamentului său viitor și asupra atitudinii față de valorile sociale, dar și pentru alți indivizi care ar fi tentați să nesocotească normele de conviețuire socială.

În egală măsură, pedeapsa trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social concret al faptei comise, urmând a ține seama de un ansamblu de factori, printre care: gradul de pericol social al faptelor, în abstract, dar şi în concret, circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea, persoana inculpatului, dar şi urmările efective produse.

Din punct de vedere teoretic, individualizarea pedepselor penale constă într-o operațiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale întrucât chiar și infracțiunile din aceeași categorie pot fi săvârșite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului.

Pentru realizarea acestei finalități, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispozițiile legii penale, apoi de instanțele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenție, fiecare dintre ultimele două categorii de autorități anterior menționate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenției sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară și individualizare administrativă.

Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, așa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 și 40 coroborate cu art. 74—79 din Codul penal.

Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic, instanța de control judiciar constată că inculpatul este acuzat de comiterea unei infracţiuni de agresiune sexuală comise împotriva unui minor, în formă continuată, faptă prev. de art. 219/1 alin. (1/2) Cod penal, limitele speciale ale pedepsei fiind prevăzute între 3 şi 10 ani închisoare.

Într-adevăr, în acord cu soluţia pronunţată, apreciază Curtea de Apel București că infracţiunea de agresiune sexuală, în abstract, prezintă un pericol social ridicat, sancţionând o altă modalitate brutală și primitivă de a încălca libertatea sexuală a victimei, care poate fi lezată și în altă manieră decât prin raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană sau alte acte de penetrare vaginală sau anală, incriminarea fiind determinată de dorința legiuitorului penal de a proteja libertatea sexuală a victimei împotriva oricăror altor forme de agresiune.

În acelaşi timp, în concret, actele inculpatului s-au rezumat la executarea unor acţiuni de atingere a persoanei vătămate, prin profitarea de imposibilitatea de împotrivire cauzată de modul inopinat în care acţiona.

Inculpatului i se impută din punct de vedere penal faptul că, deşi cunoştea că persoana vătămată este minoră, a atins-o pe aceasta, în două situaţii, prin surprindere şi într-un mod nepotrivit, cu scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale, deşi persoana vătămată minoră nu a exprimat un consimţământ în acest sens. Totuşi, în aceste împrejurări numitul Grameni Nicușor nu a manifestat un comportament violent faţă de persoana vătămată, stopând acţiunea în momentul în care numitul (...) şi-a manifestat dezacordul şi a plecat de lângă inculpat.

Astfel, punând în balanţă pericolul concret al faptelor comise de inculpat cu circumstanţele personale ale inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, având loc de muncă stabil şi doi copii minori în întreţinere, consideră Curtea de Apel București că condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 3 ani închisoare a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere este adecvată atât gravităţii în concret a infracţiunii, cât şi circumstanţelor personale ale inculpatului.

Curtea apreciază că, raportat la maniera în care inculpatul a acţionat, o pedeapsă cu executare în regim de detenţie ar fi excesivă, însă, în acord cu prima instanţă, apreciază că se impune şi este necesară aplicarea pedepselor complementare, pedepse ce au rolul de a completa pedeapsa principală.

Legiuitorul a permis instanţelor de judecată, în etapa de individualizare judiciară, să aprecieze, în concret, în situaţia îndeplinirii unor condiţii prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală, asupra posibilităţii de a renunţa la aplicarea pedepsei, de a amâna pronunţarea unei soluţii de condamnare sau de a dispune suspendarea executării acesteia.

Astfel, suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii, din perspectiva executării acesteia, care permite instanței de judecată ca, prin hotărârea de condamnare să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere și obligații care au rolul de a adapta regimul de supraveghere la specificul cauzei și la persoana condamnatului, fiind puse la dispoziția judecătorului mai multe posibilități de a configura un regim de supraveghere cât mai eficient, în acord cu circumstanțele concrete ale speței.

Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere că atât măsurile de supraveghere reglementate în art. 93 alin. (1) C.pen., cât și obligațiile stabilite în alin. (2) al aceluiași articol permit supravegherea inculpatului pe durata suspendării executării pedepsei și responsabilizarea acestuia.

De asemenea, potrivit art. 96 alin. (1) C.pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

Aşadar, măsura suspendării sub supraveghere are un caracter provizoriu, până la împlinirea termenului de supraveghere, și definitiv, după acest termen, caracter care îl plasează pe destinatarul normei în postura unui cetățean liber încă de la momentul pronunţării unei soluţii definitive, dar impune acestuia necesitatea respectării măsurilor și obligațiilor stabilite de instanța de judecată.

Astfel, apreciază Curtea de Apel București că este just a acorda posibilitatea inculpatului de a reveni in mediul familial, urmând ca autorităţile statului să monitorizeze comportamentul acestuia prin măsurile de supraveghere reglementate în art. 93 alin. (1) C.pr.pen., iar în cazul în care inculpatul-apelant, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța să facă aplicarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) C.pen. şi să dispună în consecinţă revocarea beneficiului astfel acordat şi executarea pedepsei la care a fost condamnat prin sentinţa apelată în regim de detenție”.

-

sursa foto Grameni: Gazeta Sporturilor