22 July 2024

"In mintea stramba si lucrul drept se stramba"
- parintele Arsenie BOCA

NU AVEM STAT DE DREPT – Senzationalul discurs al presedintelui Uniunii Juristilor din Romania, avocatul Ioan Chelaru, sustinut cu ocazia Zilei Justitiei: ”Ceea ce am cerut noi, lucrurile la care am sperat si pentru care s-au sacrificat multi, erau de fapt atributele, dogmele fundamentale ale unui stat de drept. De vreme ce am acceptat, cu stiinta sau fara, vagi surogate ale acestor drepturi, nu putem nici aminti, daramite pretinde, ca avem stat de drept”

Scris de: L.J. | pdf | print

28 June 2024 13:13
Vizualizari: 3181

Ca in fiecare an, Uniunea Juristilor din Romania (UJR) a sarbatorit Ziua Justitiei. Evenimentul a avut loc joi, 27 iunie 2024, la Biblioteca Centrala Universitara Carol I.

Invitata speciala a fost presedinta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, judecatoarea Corina Corbu. La eveniment au fost prezenti insa si alti invitati de marca, precum seful DNA Marius Voineag, presedinta Camerei Bnucuresti a Notarilor Publici, Laura Badiu, avocatul Florentin Tuca, presedintele Academiei de Stiinte Juridice din Romania, profesorul Bogdan Ciuca, dar si numerosi alti profesionisti ai Dreptului.


 

Ziua Justitiei din 2024 a fost marcata prin conferinta cu tema „Statul de drept intre realitate si deziderat”. O tema abordata de toti cei enumerati mai sus, in luarile de cuvant ale acestora.

Un discurs senzational din punctul nostru de vedere, extrem de actual si de realist l-a avut presedintele Uniunii Juristilor din Romania, prof. univ. dr. av. Ioan Chelaru (foto), care a explicat motivele pentru care, in opinia sa, in prezent Romania nu are stat de drept.


Fara alte comentarii prezentam discursul presedintelui UJR, avocatul Ioan Chelaru:


Statul de drept între Deziderat și Realitate

sau

Locuri comune despre Stat și Statură


Motto: „Libertatea e îndoită: cea dinlăuntru şi cea dinafară... ele sunt surori, una fără alta nu pot trăi... libertatea dinafară este neatârnarea moşiei, în care naştem şi care ne hrăneşte, moşia de la care tragem numele nostru şi dreptul de om, de sub biruirea oricărei alte ţări şi împărăţii. Pentru sângele ce ne dă, suntem datori cu sângele nostru. Pentru aceasta au fost bătăliile neamului nostru şi a neamurilor, bătăliile cele vestite, scrise cu movile şi mănăstiri pe şesuri şi pe dealuri. Slobozenia dinlăuntru este legea, icoana dreptăţii dumnezeieşti, legea aşezată prin învoirea tuturor şi la care toţi deopotrivă se supun. Acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, şi acolo unde legea e numai pentru unii şi ceilalţi sunt scutiţi de sub ascultarea ei, slobozenia a pierit... şi fericirea e stinsă... căci atuncea asuprirea, nevoile, necazurile şi sărăcia izvorăsc în lume: atuncea lumea se împarte în săraci şi bogaţi, în stăpâni şi robi, flămânzi şi îmbuibaţi... atuncea lumea stă în cumpănă de pieire... căci dreptatea dumnezeiască e vecinică; ea urăşte şi blestemă pe omul şi pe neamul ce alunecă în calea nedreptăţii...” (Alecu Russo – Cîntarea României, XVII)


Am ales acest cuvânt al pașoptistului Alecu Russo pentru că în modul rostirii frumoase și în patetismul acestor cuvinte sentențiale se regăsește intrinsec, pentru unii dintre noi, modul intim de a ne iubi țara. Așa suntem: iubim patria cu lacrima în colțul ochiului, cu dorul nostru unic, cu milă și cu patos. Suntem o națiune de sentimentali, ne punem inima în joc chiar pe locul minții, noi dăm o lacrimă de pomenire întru slava limbii române, a eroilor, a neamului, a înaintașilor. Înțelegem repede, mișcăm mai greu, suntem idilici și, ca urmare, ușor de reformat, de manipulat, de aservit, îmbrățișăm candid ideile altora și punem patosul autohton peste gândirea străină care nu ni se potrivește, improvizăm într-o veselă aproximaţie administrativă. Îl iubim pe Alecu Russo care – iată – ce minunate cuvinte ne-a lăsat, îl iubim pe Nicolae Bălcescu, dar uităm că acesta din urmă a murit singur și bolnav de oftică departe de țară. Primitori și darnici, arătăm lumii mereu partea strălucită a vasului nostru sufletesc, despre cea întunecată... mai bine tăcem.

Îmi aduc aminte cu plăcere ce frumos și bine a fost și cum am dansat de bucurie prin piețe când ne-a primit Uniunea Europeană, dar când este necesar și este demn să ridicăm fruntea mult peste inimă, să ne înfingem în carnea realității europene, trăite ca țară, ca națiune, ne comportăm precum spune românul ca „nechematul pripășit la praznic!” Ce facem? Ne întrebăm? Lăsăm pe mâna lui Dumnezeu dreptatea istoriei, nu ne putem aduna, rămânem mereu periferici? Sunt întrebări necesare, nu neapărat în an electoral, ci puse în permanență și raportate la tema conferinței. Noi astăzi dezbatem despre stat ca să ne amintim că statul este și sistem totodată și că rotițele sistemului sunt oameni dintre noi, pregătiți sau, iată, nepregătiți pentru rolul lor de rotiță, oportuni sau inoportuni pentru a asuma funcții de seamă.

Mă gândesc că temeiul teoretic relativ nou și noțiunea statului de drept sunt deja cunoscute, știm despre ce vorbim, dar nu prea știm ce să facem ca, măcar, să fim pe calea cea limpede a legalității și democrației, parcurs care se împlinește prin mișcarea fără cusur a funcțiilor puterilor publice, mai cu seamă și cu precădere a puterii juridice. Mișcarea lor, a puterilor publice, am aflat-o de la baronul de Montesquieu și de atunci... încercăm să aplicăm separația puterilor în stat cu erodate peripeții și sciziuni în toată Europa.

Tema acestei conferințe – Statul de drept între deziderat și realitate – mi-a readus spre analiză noțiuni vechi cu interpretări noi. Am reluat autori și definiții, tratate de drept constituțional și administrativ, noi teme de cercetare ale ideii de stat, am aruncat o privire avidă asupra subiectului din diferite unghiuri și în diferite școli până ce, în capul meu, toate aceste informații s-au aglomerat în mare neorânduială, haotic. Cu intenția de a-mi odihni gândul, am deschis televizorul pe un post de știri, ceea ce nu prea mai fac de ceva vreme, unde, gravi și potenți, oameni diverși, care se pretind oameni de stat își dădeau cu părerea în chestiuni care ne privesc pe toți. Senzația de vraiște și neorânduială din mintea mea s-a acutizat până la panică. De la acuratețea tratatului de școală juridică și până la părerismul avid al potentatului, prost și neclintit în dârzenia cu care își apără poziția și opinia personală este o distanță imensă și totuși... individul este acolo, în structura aparatului de stat, opinează în numele guvernului României, adică și în numele meu, ne privește de sus pe toți și ne copleșește cu un limbaj standardizat și propagandistic fără miez.

Acesta a fost momentul limpede și decisiv în care m-am situat în dilema temei noastre. M-am decis cu toată mintea: statul de drept este un deziderat, unde stat de drept are ca specifică și definitorie trăsătura supremației legii asupra tuturor, domnia legii în toate și curățenia legalității în structurile sale fundamentale. Așadar, în vederea mea, pe care o voi prezenta astăzi în fața dumneavoastră, nu trăim într-un stat de drept, nici pe departe. Conceptul statului de drept ca atare este un ideal aidoma „păcii eterne” a lui Immanuel Kant.

Statul de drept în varianta imperfectă dar plauzibilă, statul în care ne supunem toți legii, este surpat metodic din interior, adică prin fundamentul moral corupt și coruptibil al omului de stat și din exterior, adică prin inconsecvența legislației și incoerența ei, prin presiunea la care ne supun puterile economice ale lumii de azi și prin forța demoralizantă a manipulărilor anti-ideologice.

Voi aproxima și voi atinge, pe rând și cu permisiunea dumneavoastră, motivele măcar parțiale pentru care, crede pesimistul din mine, că nu avem stat de drept. Cauzele tuturor relelor publice sunt de fapt în Om, în toți oamenii, dar mai cu seamă în omul politic dezarticulat și slab pregătit, lipsit de viziune și de simțul realității. Îl vedem peste tot în lume, decis să creadă, decis să apere statele (aș!) și să se înarmeze, decis să salvgardeze planeta, pisicile, băieții-fete, oxigenul, marea, elefanții, curcubeul... Și toate aceste sminteli pe care un om normal le privește consternat au un aer de irealitate cronică, dar ne sunt servite ca adevărate. Ipoteticul posibil se subrogă realității, o copleșește. Acestea sunt cazurile pe care ni le servește câmpul inflaționist de informare media.

Există și varianta în care, în mod pasiv, avem răspundere toți, ca generație, și ni se va imputa cândva. Dacă școala de drept românească, de exemplu, și-a coborât standardul și calificarea absolvenților nu mai prezintă garanții reale, am o culpă, avem o culpă toți cei ca mine care am văzut asta și nu am reacționat sau nu am făcut-o cu mai multă eficiență. În mod colectiv, avem și răspunderea votului și a prezenței la vot, avem răspundere pentru cei care ne reprezintă, pentru că ei, până la urmă, ne place sau nu, într-un sistem democratic, sunt mandatari ai noștri.

În toate mișcările politice și sociale majore, suntem acolo, suntem contemporani cu ele și ne sunt moralmente imputabile, toate. Să nu uităm asta și dacă ne dorim o analiză critică a ceea ce ne oferă astăzi peisajul public, să începem prin a ne autoanaliza. Este un exercițiu reflexiv curativ și benefic. Să ne închidem o oră în noi înșine, să gândim cu mintea noastră, fiecare de pe poziția pe care o deține, să aflăm lucizi și intim în ce fel am contribuit la starea de fapt a lumii noastre, a societății noastre, cât am achiesat pasiv la răul stării noastre? Este necesar acest exercițiu pentru că nu este corect, nu este moral să arătăm cu degetul mereu în afara noastră. Să ne amintim că răspunderea pentru acțiunile noastre personale nu este doar juridică...

Țara asta, statul acesta sunt și eu și esența judecății publice mă vizează în măsura în care și eu însumi am avut și mai am ceva răspundere publică. Noi, generația mea, am trăit cândva într-un sistem de-a dreptul opresiv. Aveam ca libertăți îngăduite doar visele, nici măcar visurile, și reveriile despre o altfel de lume și ne-am hrănit cu acestea. Pentru că hrana noastră era doar utopică și era libertatea, suntem iată, în situația de a face rechizitoriul unei stări de fapt care nu concordă deloc cu visurile noastre din tinerețe.

Am devenit o țară liberă și acum țara aceasta pare a nu mai fi liberă. Am devenit oameni liberi și nu mai suntem oameni liberi. Am cerut libertate și ne-am oferit libertăți. Am devenit un stat constituțional și nu mai avem respect pentru Constituție. Am intrat în Europa ca stat membru cu drepturi egale și nu suntem egali. Am vrut economie de piață și suntem doar piață. Am vrut libertate de opinie și avem egalitate de opinie. Am vrut libertatea cuvântului și avem o generală și aservită gălăgie. Am vrut liberă circulație și ne-am trezit cu un exod definitiv.

Ceea ce am cerut noi, lucrurile la care am sperat și pentru care s-au sacrificat mulți, erau de fapt atributele, dogmele fundamentale ale unui stat de drept. De vreme ce am acceptat, cu știință sau fără, vagi surogate ale acestor drepturi, nu putem nici aminti, darămite pretinde, că avem stat de drept. Undeva greșim, undeva am greșit, nu doar noi, ci însăși lumea occidentală – leagăn al libertății și liberalismului – greșește undeva. Inapetența pentru tema libertății reale a omului o dă relativa bunăstare a vestului.

Comoditățile de tot felul smintesc condiția omului și timpul reveriei și rațiunii, cea mai prețioasă comoară la dispoziția noastră, este investit în false probleme ca identitatea de gen, egalitatea, supra-egalitatea sexuală. Nimicuri. Mă întreb uneori ce regn de oameni sunt aceia care teoretizează aceste lucruri: sunt sigur că nu au deschis vreodată o carte clasică despre iubiți și iubitori. Acolo e altceva, este rafinament și bun-gust, este viața cu diferențele ei minunate într-o sensibilă și curativă exprimare. Acolo este iubire, aici sexualitate și concupiscență. Sic!

Ideologiile moderne au înnodat necesar-logic libertatea de condiția economică a omului și de aici o serie amplă de erori, de aici rabatul continuu de la libertate, în orice cheie am citi cuvântul acesta. Vanitatea aurului ne-a agățat pe toți. Or, libertatea este caracteristica tragică a omului, pentru că liber este doar acela profund aservit Legii neamului său, patriei sale, numelui și renumelui său, tradiției. Abia la urmă vine atașamentul pentru avutul și bunăstarea sa materială. Libertatea este aidoma fericirii omului îndrăgostit, el este fericit în brațele iubirii sale, doar în această dulce captivitate este el însuși.

Pare că, nu vedem încă destul de clar, dar pe măsură ce statul se erodează și se comportă ca o societate economică privată, vom fi din ce în ce mai neliberi. Desacralizăm totul și prin asta pierdem legătura intrinsecă cu realitatea, ne ștergem apartenența, identitatea deci. Un ipotetic cetățean al lumii, omul nou care se vrea, are condiția tristă a unui apatrid fără rădăcini, o frunză, un număr, o scânteie care nu devine foc. Omul nou, așa cum cred că se dorește a fi nu poate dobândi, în opinia mea, decât fericirea nepăsătoare a indiferenței.

Revenind dinspre reveria morală la realitatea europeană și la dezideratul perpetuu al statului de drept, să vedem cum se prezintă acest concept în documentele oficiale europene. Astfel, citez: „Statul de drept este consacrat în articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană ca fiind una dintre valorile comune pentru toate statele membre al UE. Conform statului de drept, toate puterile publice acționează întotdeauna în limitele stabilite de lege, în conformitate cu valorile democrației și ale drepturilor fundamentale și sub controlul instanțelor independente și imparțiale. Respectarea statului de drept este esențială pentru însăși funcționarea UE: pentru aplicarea efectivă a legislației UE, pentru buna funcționare a pieței interne, pentru menținerea unui mediu favorabil investițiilor și pentru încredere reciprocă.

UE a dezvoltat o serie de instrumente diferite pentru promovarea și respectarea statului de drept. Abordarea politică a statului de drept al UE se sprijină pe 3 piloni care sunt:

  • promovarea unei culturi a statului de drept în UE, care presupune aprofundarea activității comune pentru a răspândi înțelegerea statului de drept în Europa;

  • prevenirea problemelor statului de drept atunci când apar într-un stat membru, având capacitatea de a interveni într-un stadiu incipient și evitând riscul escaladării, inclusiv cu privire la mecanismul statului european de drept, în centrul căruia se află Raportul anual privind statul de drept;

  • abilitatea de a oferi un răspuns eficient atunci când a fost identificată o problemă cu o semnificație suficientă într-un stat membru, inclusiv procedura prevăzută la articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, adică suspendarea calității de membru prin procedură specială și cvorum diferit”. Am încheiat citatul care ar putea dura până pe înserat. De fapt, vreau să recunosc public, constatarea personală, conform căreia asistăm la un fenomen ce constă în forțarea inexplicabilă a semnificației unor noțiuni. Mai exact un fenomen de forțare la schimbare a înțelesurilor bine elaborate ale unor noțiuni în scopul manipulării sau controlării constituțiilor: familia; conviețuire durabilă; extremism antieuropean; dreptul internațional; progresismul; societate deschisă, toate acestea, pe fondul erodării spectrului politic în ultimii 50 de ani, peste tot în Europa, și nu seamănă cu folosirea în viziuni diferite ale unor noțiuni, toate doar din interese de propagandă. Deviza minții deschise, „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem a atinge adevărul, dreptatea și alte valori ce ne leagă viețile” este considerată în prezent, cheia unei vieți izbutite. Alături de existența unei democrații funcționale și de respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților, statul de drept reprezintă de asemenea unul dintre criteriile politice pe care trebuie să le întrunească țările care doresc să adere la UE. Ne amintim. Nu a trecut chiar așa multă vreme.

Am avut curiozitatea, dar și răbdarea masochistă, de a străbate inclusiv conținutul Raportului anual privind statul de drept în România pentru anul 2023, iar datele oficiale arată că ne-am conformat asupra a 65% dintre recomandări, dar rămâne deschisă problema independenței și eficienței justiției, în principal, alături de chestiuni complexe care privesc libertatea presei și alte subiecte. Aici am dorit să ajung, de fapt, pentru că se pune o întrebare.

Înainte de asta cred că este necesară o lămurire preliminară: statul de drept este același lucru cu statul drept, adică i se dă fiecăruia ce i se cuvine, fie că este individ sau persoană juridică, că i se face dreptate în baza unor legi vii și dinamice, că avem justiție, că avem garanții, că avem dreptate socială, că avem cordialitate între puteri, că avem siguranță. Cum se face atunci că încrederea societății în sistemul dreptății este în liberă cădere, dacă noi continuăm să implementăm cu suficiență și neabătuți atâtea directive și recomandări, dacă ne forțăm să inducem în real standardul de dreptate, de luptă anticorupție, să câștigăm procent de apreciere? Unde este de fapt problema folosirii acestor metode?

Analiza critică a minții mele mă duce într-o singură direcție: Uniunea Europeană tinde să devină dictatură a standardelor cel puțin din perspectiva și asupra statelor cu influență mai redusă, cum este România. Să nu uităm: toate dictaturile au debutat frazeologic printr-o tipologie a limbajului de lemn... Tot acest sistem de măsuri pasibile pentru implementare, cuantificabile procentual, impersonale ne va ține în slujba unor ținte mereu în suspensie, îndepărtate, iar între timp, în casa noastră se instalează vraiștea înstrăinării de spiritul național, ușor balcanic și omenos. Tocmai acel mare gânditor care a identificat puterea democratică în separația și controlul reciproc al puterilor în stat, baronul de Montesquieu, spre finele lucrării sale De l'esprit des lois, stabilește fără tăgadă că legile universale ale societății umane au sensibile mutații date de natura intimă, de sufletul unui popor, de limbă și de peisaj și acestea reprezintă specificitatea. Dar cine mai citește până la capăt, mă întreb?

Și rămân la părerea mea, conform căreia, nu se poate dicta unei națiuni balcanice în aceeași cheie ca națiunilor nordice. Tratamentul unional, dacă se dorește egal și eficient, atunci presupune a se lua în calcul anume această diferență națională, căci specificitatea nu este un accident, ci ține de esența unui popor. Iar pentru asta, ar fi necesar, de exemplu, ca acei comisari europeni pe diverse domenii chiar să știe pe cine și cum monitorizează, să cunoască participativ cultura și tradițiile țării în privința căreia se pronunță.

Or, iată, și nu cred că mi se pare, toată funcționărimea europeană tocmai de asta duce lipsă, de cultura diversității europene, de cultură juridică în special. Poate ar trebui aclimatizați un interval suficient de timp în care să respire aerul, să adulmece atmosfera unică a țărilor componente ale Uniunii, mai ales a celor din Est, să cunoască oamenii nu doar în instituții, ci în răgazul lor comunitar dialogal, tradițional.

Văd, tot văd, modele norvegiene sau suedeze împrumutate pentru a dinamiza teatrul și penitenciarele, școala, asistența socială, sistemul de sănătate și nu ne sunt potrivite, pot fi calificate ca experimente ineficiente și care produc niște consecințe complet nelalocul lor. Oamenii, reprezentanții în diverse funcții și grade ai organismelor europene, inclusiv sus-pușii noștri români, care încearcă asta nu au integritate culturală, nu gândesc și nu percep lucrurile cu mintea lor. Ceea ce merge în nordul Europei, la noi, popor latin și profund balcanic, este a priori un eșec.

Aidoma în chestiunea statului de drept. Statul român nu este un ceas elvețian, nu va fi niciodată, pentru că ținem de modul nostru pătimaș și afectiv de a fi în lume. Noi gândim cu inima când ne trimitem reprezentanții în Parlament sau când ne alegem Președintele. Muțenia președintelui, limbajul său sărac nu au prevalat în fața staturii de om înalt, pentru că în mentalul colectiv s-a creat imaginea de om mare printr-o asociere deloc logică, ci patetică.

Și iată, condeiul m-a adus de la sine la subtitlul acestei conferințe, „locuri comune despre Stat și Statură”. Când spun statură mă refer la Om, la oamenii de stat, la dimensiunea lor spirituală, profesională, morală. Dacă soarta potrivește ca acesta să aibă înălțimea fizică potrivită și peste medie ar fi un accident fericit. Frumusețea și înălțimea fizică au fost dintotdeauna atribute ale seducției publice și acest lucru este frumos și de luat în seamă.

Aceia dintre dumneavoastră care mă știți oarecum, recunoașteți ideea pe care o afirm și o susțin, anume că toate problemele de natură publică și politică ale momentului sunt reductibile la om, la calitatea sa intrinsecă și volițională. Spunem mereu și identificăm perioade istorice ca fiind „epoca lui Napoleon”, „domnia lui Ștefan”, „regimul Iliescu”, „sistemul victorian” și așa mai departe. Personalitățile marcante au dat nume unor intervale de timp cu trăsături identificabile în toate aspectele vieții publice, de la politică, la economie, științe și arte, după cum – de exemplu – numim intervalele de cercetare juridică universală drept legea justiniană, măsuri ulpiene și, mai concret, legile imperiale romane aveau în titlul lor numele celor care le-au inițiat, pretori sau consuli: Lex Cornelia de magistratibus, Lex hadriana etc. Istoria întreagă poate fi lecturată și așezată astfel: o înșiruire a numelor excepționale.

Teza pe care îmi permit să o prezint la acest moment și la această conferință este aceea că statul este direct influențat de statura omului de stat. Dacă avem oameni mici la centrul puterii statale, vom avea un stat fragil, slab, fără traiect istoric, fără destin universal. Și, ce avem? Uneori mă apucă un fel de disperare când văd cât de cruntă este superficialitatea celor aleși, sau numiți, sau duși după nasul întâmplării pe funcții de răspundere publică. Nu cred că mi se pare, doar că România este bântuită de așa numitul „sindrom al macului înalt”. Există în mod evident această tendință foarte pronunțată, în mediul politic îndeobște, spre a uniformiza clasa politică, de a o reduce la cel mai mic numitor comun. Din păcate, mulți dintre cei care ar avea experiența, capacitatea, cunoștințe să schimbe ceva au fost „tăiați”, deoarece erau maci prea înalți, fie au făcut un pas în spate și au renunțat... uneori definitiv. Ne și batem joc. Le prezentăm celor tineri, de perspectivă, un mac înalt ca model de urmat, iar ceea ce constată ei pe scena publică, în timp, este o tăiere minuțioasă a macilor ce se ridică deasupra celorlalți și, desigur, amenințarea unei mediocrități nepăsătoare la ideile și proiectele inovatoare. De aici, până la ideea nevoii de „renaștere națională” nu a fost decât un pas, adagiul considerat potrivit fiind celebrul vers al lui M. Sorescu din Iona „Mai naște-mă, mamă, o dată, prima oară nu prea mi-a ieșit”.

Ce subțirime a discursului, câtă lipsă de miez și de măsură, câtă inadecvare la realitate, lipsă de viziune, cât diletantism și improvizație, cât dezacord între vorbă și faptă (ca să nu mai spun între subiect și predicat), ce tușă de personalități agitate și egolatre, cât chiclaz, câtă sărăcie a culturii pe domeniu specific, ce trivialități suburbane, câtă gestică de zâne și amazoane, câtă grijă pentru imaginea personală, bieți narciși învăluiți de unda iubirii de sine. În general, nu văd, cu mult prea rare excepții, oameni care se pricep de-adevăratelea la ceva. Au poate niște școli de-a valma despre administrație publică sau relații publice, ceva noțiuni, dar deloc habar, deloc fler, deloc forță a cuvântului personal angajant.

Cu aceste figuri scoatem pieptul în față ca stat? Stat de drept ne dorim? Desigur. Atunci să aruncăm o privire asupra celor care legiferează, legiuitorul. În facultate ni se vorbea adesea de la catedră despre „intenția legiuitorului” și reprezenta pentru noi o conștiință publică maxim asumată, doxa de știință juridică. Apoi, viața m-a purtat și am aflat că nu există decât rar, profesioniști autentici chiar și în comisiile parlamentare de specialitate. Avem niște băieți și niște fete care copiază legi de prin Franța, Belgia, module și modele, proiecte norvegiene, niște copiști cu retard de conștiință și retard de implicare, dar au, atenție, școală de leadership. Și se erijează în a forma și pe alții după chip și asemănare cu ei înșiși. Aici suntem, aceștia sunt oamenii care compun statul în aparatele sale decizionale, cu salutare și singuratice excepții, bineînțeles.

Să vrei să faci treabă bună, cu cap și coadă, și nu ai cu cine. Conținutul uman al aparatului de stat este derutant și din această pricină îi ține pe cei buni deoparte, iar dacă și-ar dori implicare reală și devotată, nu sunt acceptați în cercul consacrat al mediocrității unde adevărata importanță este strict legată de prea multe ori de rudenie și afinitate.

În viziune personală, într-un stat de drept real, nu are ce căuta un incapabil să se pronunțe în chestiuni de management al resurselor, chestiuni de politică economică majoră, nici dacă sau cu atât mai mult, este botezat sau se încumetrește cu însuși Papa sau Patriarhul. Un stat în care domnește legea presupune deci, eludarea pe cât este cu putință a cohortelor de datornici și îndatorați din mediul aparatului de stat și a puterii politice. Este oare cu putință, vă întreb? Fenomenul are, la noi, proporții colosale, deși este recognoscibil oriunde în lume.

Ce este de făcut, mă întreb și vă întreb din nou? Poate ne iubește Dumnezeu așa năuci și indeciși cum suntem, poate răsare vreun lider, dacă i s-ar permite să crească, și care prin autoritatea morală proprie să schimbe această stare de fapt, să se țină ca nebunul de imacularea sistemului și să redea credibilitatea instituțională statului? Poate, cine știe? Putem visa anul acesta la un președinte și la un legislativ decent?

Nu doar că nu avem stat de drept, putem extrapola chiar că nu există stat de drept nicăieri în lume, decât în varianta sa ideală, academică, dar putem sesiza cu ochiul liber că avem exces de proceduri, și mi se pare că etanșăm procedeele în detrimentul libertății și acest lucru va costa Europa foarte mult și destul de curând.

Procedurile, în orice domeniu, oferă un algoritm aplicabil în orice situație, dar dacă sunt excesive, sunt inhibitorii și dirimante pentru acțiunea liberă a omului. Ca să dau un exemplu: protocoalele medicale din timpul pandemiei ne-au costat vieți și doar doctorii știu, ei chiar știu că intervenția lor empirică și rapidă ar fi salvat oameni și destine. Aș fi de părere ca lumea să aibă un mers de la sine înțeles, pentru că suntem adaptabili, inteligenți și comunicativi, vom merge în rândul lumii, dar prea ni se arată pe unde să călcăm.

Se insistă pentru descentralizare dar, dinspre Uniunea Europeană ni se dau și pașii procedurali pentru raportorul de integritate, cum să-și facă treaba mai bine și mai protejat turnătorul dintr-o instituție. Ca atare, relaxarea decizională descentralizată nu-și poate atinge scopul. Metodele de calcul și control sunt opresive, ni se ia din libertate ca stat, mi se ia din libertate ca individ. Am impresia că acest furibund exces de cuvinte și de proceduri, de protocoale, ascund un complex psihanalizabil.

Se întâmplă ca și cu Imperiul Roman care, spre finele său, avea un copleșitor aparat de funcționari, un noian de legi dispersate și coercitive, erau cetățeni toți neaveniții, în sfârșit, devenise o dihanie policromă înspăimântătoare și greu de urnit. După moartea acestui monstru au mai trecut secole în care lucrurile au funcționat din inerție. Dacă se întâmplă asta și cu noi acum, dacă ne mișcăm în cercul inerției pe câtă vreme democrația europeană a sucombat deja? Mă întreb.

Spațiul libertății prin excelență, spațiul vestic, pe care l-am îmbrățișat cu toată patima frustrărilor comuniste, ne rezervă astăzi surpriza funestă a unor non-sensuri ideologice, sau bolmojeli ale unui adevăr crunt: am fost folosiți ca teritoriu vital pentru țările puternic capitalizate, le-am oferit o vreme oxigenul (sau gazul) pentru respirația lor consumeristă, pentru supraviețuire industrială și creștere economică, iar acum, plini de suficiență, ne lasă în marginea unui univers condițional obtuz. Europa se comportă delictual față de noi, să le arătăm că știm asta și nu o mai acceptăm, măcar atât.

Nu sunt anti-european, și nici nu voi fi vreodată, dar îmi pretind mie însumi să fiu un european critic, pentru că au ajuns iritabile o seamă de condiționări care merg spre absurd, pe câtă vreme avem și noi preocupări multe pe care dorim să le finalizăm cum știm noi mai bine.

Distinși invitați, sunt multe de spus despre stat, multe îngrijorări, multe inadvertențe. Trăim vremuri tulburi din toate punctele de vedere, civilizația umană se descoperă în criză identitară, se mișcă polii puterii mondiale, găsim greu, tot mai greu cărarea subțire dintre adevăr și manipulare. Ce ne rămâne nouă, ca români? Ne rămâne „un acasă” la care este necesar să ținem și unde ne putem gândi oricând să ne întoarcem. Pentru că până la urmă, acasa noastră legală și fundamentală este Statul Român.

Vă mulțumesc!

Av. dr. Chelaru Ioan”

Comentarii

# Cetateanul date 28 June 2024 17:41 +1

Desigur la stat de drept nu se pun șobolănelile de pe hol de la et. 1...alea dimpreună cu nea gogu și alți corifei zgorniști :lol:.

# nae din dealul feleacului date 28 June 2024 19:30 +7

"nu avem stat de drept",studinte in drept si publicist,bine combate....bla,bla bla.Nu exista notiunea "stat de drept"ci "stare de drept".Sa fiti doar agent constatator nu e o mare filosofie,Domnia Voastra ati fost si parlamentar(din partea PSD-ului),stat de drept nu avem doar de ieri-alaltaieri ori de pe vremea cind erati in corpul legiuitor si Maria Ta.Pai daca-i asa cum ziceti Dvs.cu pregatire juridica(pe deasupra doctor in drept)doar atit ati putut produce pentru aceasta natie,doar constatari?Ia opinti-va asa moldoveneste(Dvs.e din Neamt)si propuneti ,ca nu e mult,alte Coduri(Civ..Pr.Civ.,Penal,Pr.Penala)clare,limpezi si pe intelesul tuturor si nu un stufaris de astazi ca nici voi avocatii nu mai intelegeti,juzii nici atit.Sint 5(cinci) legi fundamentale:4 coduri si o Constitutie ce nu pot si nu trebuie sa fie depasite de legi subsecvente.

# maxtor date 29 June 2024 01:14 0

pentru că nu este corect, nu este moral să arătăm cu degetul mereu în afara noastră.-ete na,deja e dialectica marxista(nu dam citate ca nu sint in latina,in original)

# blablabla date 29 June 2024 19:26 0

Ce lux au unii sa umple pagini intregi cu vorbe fara rost. „Scoala de drept Romanească” de la Universitatea Romano-Americana. „Statul Roman” e varza, unii ca dumnealui l-au pus la pamint.

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

Vorbe de fumoar

Vorbe de fumoar – 21.07.2024 – Procurorul care vrea sa infunde AUR nu se lasa

+ DETALII

FACEBOOK

Utlimele comentarii
Cele mai citite
LUMEA JUSTITIEI
Arhiva