22 May 2024

"In mintea stramba si lucrul drept se stramba"
- parintele Arsenie BOCA

Luju

TMB SI CAB IGNORA SUFERINTA PROCURORULUI TUDOSAN – Judecatoarele CAB Cristina Dobrescu si Linda Barladeanu au respins cererea lui Ionel Tudosan de a obliga statul roman la plata a 1.000.000 lei daune morale pentru cei trei ani in care fostul procuror DIICOT a stat suspendat din cauza dosarului fabricat de DNA, soldat cu achitare definitiva. Tudosan a primit doar despagubiri materiale constand in cheltuielile de judecata din dosarul DNA. La fond, magistrata TMB Corina Tudor a dat refuz pe linie

Scris de: Valentin BUSUIOC | pdf | print

9 May 2024 18:17
Vizualizari: 2748

Suferinta prin care procurorul DIICOT Ionel Tudosan (foto) – acum pensionar – a fost nevoit s-o indure timp de trei ani nu valoreaza nimic in ochii Tribunalului Bucuresti si a Curtii de Apel Bucuresti.



Atat judecatoarea TMB Corina Tudor, cat si magistratele CAB Cristina Dobrescu si Linda-Iulia Barladeanu au refuzat sa-i acorde lui Tudosan daune morale pentru cei trei ani cat a fost obligat sa stea suspendat din magistratura – intre 2015 si 2018 – din pricina dosarului pe care Directia Nationala Anticoruptie i l-a fabricat pentru o asa-zisa fapta de complicitate la santaj. Curtea de Apel Bucuresti a aprobat doar partial solicitarea petentului privind despagubirile materiale constand in cheltuielile de judecata la care a fost constrans pe durata procesului cu DNA. Chiar si asa, CAB nu i-a acordat lui Tudosan toti cei 40.000 de lei ceruti, ci doar 30.000 de lei, constand in onorariile celor doi avocati care l-au aparat de-a lungul procesului penal. In schimb, curtea a constatat ca Ionel Tudosan nu a reusit sa dovedeasca cu inscrisuri cei 10.000 de lei constand in cheltuielile de transport ocazionate de procesul penal. Initial, Tribunalul Bucuresti refuzase si acest capat de cerere.

Amintim ca rechizitoriul nr. 649/P/2014 – intocmit de procuroarea DNA Mihaiela Iorga-Moraru si confirmat de seful din acel moment al Sectiei a II-a, Claudiu Dumitrescu (vezi facsimil) – s-a soldat cu achitare la Inalta Curte de Casatie si Justitie atat la fond (in 2017), cat si la apel (in 2018). Mai precis, prima achitare a fost dispusa in dosarul nr. 2600/1/2015, prin sentinta nr. 49 din 31 ianuarie 2017, de catre judecatorii ICCJ Aurel-Gheorghe Ilie, Simona-Elena Cirnaru si Sandel Lucian Macavei, iar a doua achitare a fost pronuntata in cauza nr. 1822/1/2017 de catre magistratii supremi Mirela-Sorina Popescu, Marius-Dan Foitos, Lavinia-Valeria Lefterache, Ioana-Alina Ilie si Luciana Mera.

 



TMB a facut o motivare de mantuiala


Lumea Justitiei prezinta motivarea atat a sentintei TMB nr. 974 din 14 iunie 2022, cat si a deciziei CAB nr. 184 din 16 februarie 2024 (motivata la 17 aprilie). Dupa cum veti vedea mai jos, Tribunalul Bucuresti – cu o motivare intinsa pe mai putin de jumatate de pagina – i-a respins lui Tudosan actiunea pe motiv de inadmisibilitate – mai exact, din cauza ca fostul procuror ar fi introdus-o invocand cadrul legal gresit si pentru ca acelasi Ionel Tudosan ar fi refuzat varianta TMB de schimbare a motivelor de drept care au stat la baza actiunii.

Curtea de Apel Bucuresti a constatat caracterul lacunar al sentintei tribunalului, motiv pentru care a procedat la rejudecarea cauzei. Chiar si asa, CAB a constatat ca cei trei ani in care Ionel Tudosan a stat suspendat din magistratura nu justifica primirea vreunui leu ca daune morale. Judecatoarele Dobrescu si Barladeanu nu s-au aratat impresionate nici de calvarul prin care Tudosan a trecut in cei trei ani si despre care Luju a scris cand am publicat actiunea fostului magistrat: unul dintre judecatorii de drepturi si libertati s-a aratat insensibil la cererea lui Ionel Tudosan de a-i fi ridicat controlul judiciar sau macar interdictia de a parasi Craiova, astfel incat sa-si poata vizita bunica bolnava, aflata in alta localitate. Din cauza imposibilitatii de a-si ajuta bunica, batrana a murit la scurt timp. Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, Tudosan a trebuit sa semneze condica de control judiciar inclusiv in ziua inmormantarii, astfel incat politia sa se asigure ca nu se sustrage cercetarii penale (click aici pentru a citi).


E firesc ca procesul penal sa fie stresant


Cu privire la cererea privind despagubirile morale (refuzata total), Curtea de Apel Bucuresti considera ca este normal ca inculpatul sa resimta un stres si o tensiune psihica pe parcursul procesului penal sfarsit prin achitare definitiva, dar nu are dreptul la daune morale cata vreme acest stres si aceasta tensiune morala nu au depasit niste limite acceptabile. Cu toate acestea, magistratele CAB Cristina Dobrescu si Linda-Iulia Barladeanu nu arata pana unde ar trebui sa se intinda aceste limite acceptabile:

Este de observat ca reclamantul a invocat impactul emotional al masurilor luate pe parcursul urmaririi penale si al judecatii, dar fara a reusi sa dovedeasca, in concret, ca aceste masuri au depasit limitele in care puteau fi luate. Observand probatoriul administrat in speta, nu se poate considera ca actiunile si masurile organelor de cercetare si urmarire penala, respectiv ale instantelor de judecata au fost de natura a genera suferinte mai mari decat stresul si tensiunea psihica inerente procesului penal”.


Iata minuta Tribunalului Bucuresti din dosarul nr. 15869/3/2021:


Admite exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata prin intampinare si respinge ca fiind introdus impotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasiva capatul de cerere privind obligarea paratului la plata sumei de 40.000 lei reprezentand cheltuieli de judecata efectuate in dosarele penale nr. 2600/1/2015 al ICCJ si nr. 1822/1/2017 al ICCJ. Admite exceptia inadmisibilitatii cererii, invocata prin intampinare, in ceea ce priveste celelalte petite ale actiunii.

Cu drept de apel in 30 zile de la data comunicarii, care se depune la Tribunalul Bucuresti. Pronuntata prin punerea solutiei la dispozitia partilor, prin mijlocirea grefei instantei”.


Redam minuta hotararii pronuntate de catre Curtea de Apel Bucuresti:


Admite apelul. Anuleaza sentinta civila apelata si rejudecand:

Respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Statul Roman prin MFP, ca nefondata. Respinge exceptia inadmisibilitatii actiunii, ca nefondata.

Admite in parte cererea. Obliga paratul ca plateasca reclamantului suma de 30.000 lei reprezentand cheltuieli de judecata efectuate in dosarul nr.2600/1/2015. Respinge in rest cererea ca neintemeiata.

Obliga paratul sa plateasca reclamantului suma de 902,5 lei reprezentand cheltuieli de judecata.

Cu recurs in termen de 30 de zile de la comunicare. Pronuntata in conditiile art.396 alin.2 cpc, astazi, 16.02.2024”.


Prezentam principalul pasaj din motivarea Tribunalului Bucuresti:


Actiunea a fost intemeiata in drept pe dispozitiile art. 1349 si 1357 din Codul Civil care instituie raspunderea civila delictuala.

Or, in ceea ce priveste raspunderea statului, trebuie pornit de la dispozitia constitutionala inscrisa la art. 52 alin.(3) conform caruia: 'Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta'.

Astfel, rezulta ca raspunderea statului este o raspundere directa, limitata doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare savarsite in procesele de pe rolul instantelor.

Or, Legea 303/2004 contine dispozitii speciale care prevad conditiile in care se poate antrena raspunderea Statului prin Ministerul Finantelor Publice, respectiv dispozitiile art. 96 si urm. din lege.

Prin urmare, nu se poate alege calea dreptului comun pentru a se dezbate raspunderea statului roman, in conditiile in care exista reglementare speciala, care, la interpelarea instantei de judecata, nu a fost aleasa- indicata de reclamant ca si temei de drept al actiunii sale.

Prin urmare, este inadmisibila actiunea formulata de reclamant.

In ceea ce priveste petitul relativ la plata cheltuielilor de judecata angajate de reclamant in procesul penal care s-a finalizat cu achitarea sa, apreciaza instanta ca paratul nu are calitate procesuala pasiva, nefiind parte in raportul juridic care a condus la angajarea acestor cheltuieli, astfel ca, vazand si dispozitiile art. 36 CPC, va admite exceptia lipsei calitatii procesuale pasive si va respinge acest petit ca fiind introdus in contradictoriu cu o persoana lipsita de calitate procesuala pasiva.


Cititi cel mai important fragment din motivarea Curtii de Apel Bucuresti:


Ca o chestiune prealabila, retine ca potrivit art. 477 alin 1 cod proc civ, instanta de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de catre apelant, precum si cu privire la solutiile care sunt dependente de partea din hotarare care a fost atacata. Prin urmare, si in calea de atac a apelului este pe deplin aplicabil principiul disponibilitatii care guverneaza procesul civil, motiv pentru care va analiza legalitatea si temeinicia sentintei pronuntate de prima instanta numai prin raportare la criticile invocate de apelantul reclamant in cererea de apel.

Observand considerentele sentintei civile, Curtea constata ca acestea nu respecta exigentele impuse de dispozitiile art. 425 alin. 1 lit. c) cod proc civ., potrivit carora 'hotararea va cuprinde considerentele, in care se vor arata obiectul cererii si sustinerile pe scurt ale partilor, expunerea situatiei de fapt retinute de instanta pe baza probelor administrate, motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza solutia, aratandu-se atat motivele pentru care s-au admis, cat si cele pentru care s-au inlaturat cererile partilor'.

In adoptarea acestui text normativ, legiuitorul a avut in vedere atat interesul unei bune administrari a justitiei, cat si posibilitatea instantelor de judecata superioare de a exercita un control efectiv si eficient asupra modului de desfasurare a procesului civil in fazele procesuale anterioare.

Respectarea acestei dispozitii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligatiei ce revine instantei de a garanta partilor exercitiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

In acest sens, in jurisprudenta CEDO s-a retinut constant ca dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decat in situatia in care instanta procedeaza la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si mijloacelor de proba ale partilor, cel putin pentru a le aprecia pertinenta. Desi obligatia instantelor nationale de a-si motiva hotararile judecatoresti nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument (decizia de inadmisibilitate Jahnke si Lenoble c. Frantei). In hotararea pronuntata in cauza Albert c. Romaniei, Curtea Europeana a subliniat ca notiunea de proces echitabil impune ca jurisdictiile interne sa examineze in mod efectiv chestiunile esentiale care au fost invocate.

Or, Tribunalul a admis exceptia inadmisibilitatii cu o motivare succinta si lacunara, limitandu-se la a face trimitere la dispozitiile art. 52 alin.3 din Constitutia Romaniei si la prevederile Legii nr. 303/2004, fara a analiza temeiurile de drept invocate de reclamant in sustinerea cererii de chemare in judecata si fara a prezenta vreun argument pentru care a considerat ca respectivele dispozitii nu sunt incidente in speta.

De asemenea, Tribunalul a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a intimatului, fara insa ca aceasta solutie sa fie sustinuta de un rationament juridic. Prima instanta s-a marginit la a retine ca intimatul nu a fost parte in raportul juridic care a condus la angajarea cheltuielilor de judecata solicitate, omitand a raspunde aspectelor punctuale invocate si detaliate in cuprinsul actiunii, prin care reclamantul a inteles sa justifice temeinicia demersului sau.

Pentru considerentele expuse, avand in vedere faptul ca lipsa motivarii, in forma si limitele circumscrise de textul de lege sus mentionat, a fost privita in jurisprudenta instantelor nationale ca fiind echivalenta necercetarii aspectelor deduse judecatii, situatie care atrage dupa sine sanctiunea anularii hotararii, in temeiul art. 480 alin. 3 teza I din Codul de procedura civila, constanta ca se impune admiterea apelului, anularea sentintei civile apelate si rejudecarea cauzei.

In rejudecare, constata ca, urmare a inceperii urmarii penale impotriva sa, reclamantul a solicitat, iar Consiliul Superior al Magistraturii a aprobat cererea de incetare a activitatii la D.I.I.C.O.T. si revenirea la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Craiova incepand cu data de 15.05.2015.

Prin Ordonanta nr. 649/P/ 2014 din 26.06.2015, a fost luata, cu privire la reclamant, masura controlului judiciar, apreciata ca fiind necesara in scopul asigurarii bunei desfasurari a procesului penal, raportat la faptul ca persoanele care urmeaza a fi audiate pentru stabilirea corecta a situatiei de fapt sunt persoane din cercul relational si pot fi influentate de acesta, precum si in scopul impiedicarii sustragerii inculpatului de la urmarirea penala. Totodata, pe timpul cat se afla sub control judiciar, reclamantul avea si obligatia sa informeze de indata Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, Sectia de combatere a infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie si Politia mun. Craiova – Sectia 5 cu privire la schimbarea locuintei si sa nu paraseasca localitatea de domiciliu, decat cu incuviintarea prealabila a procurorului competent. Masura controlului judiciar dispusa prin ordonanta mai sus mentionata a fost supusa in mod repetat controlului instantelor de judecata si mentinuta pana in data de 28.09.2016.

Prin Rechizitoriul nr. 649/P/2014 din data de 29.06.2015 al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directia Nationala Anticoruptie a dispus trimiterea reclamantului in judecata, in stare de control judiciar, pentru pretinsa savarsire a unei fapte asimilate de coruptie (complicitate la infractiunea de santaj, forma agravata).

Prin HCSM 390/01.07.2015, reclamantul a fost suspendat din functia de procuror la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Craiova, fiind trimis in judecata pentru savarsirea unei infractiuni de complicitate la santaj.

Prin incheierea din data de 02.10.2015 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala in dosarul nr. 2600/1/2015, instanta de judecata a mentinut masura preventiva a controlului judiciar dispusa fata de inculpatul Tudosan Ionel, al carei continut a fost modificat in sensul inlaturarii obligatiei inculpatului de a nu depasi limita teritoriala a municipiului Craiova.

Impotriva incheierii din data de 02.10.2015 a formulat contestatie Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, contestatie ce a facut obiectul dosarului nr. 3612/1/2015, admisa prin incheierea nr. 232C/15.10.2015 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala in dosarul nr. 3612/1/2015. In cuprinsul incheierii nr. 232C/15.10.2015, instanta de judecata a retinut ca, pentru a se respecta dreptul inculpatului la libera circulatie si, in acelasi timp, pentru a se asigura interesul general constand in buna desfasurare a procesului penal, este necesara modificarea continutului interdictiei prevazute de art. 215 alin. 2 lit. a Cod procedura penala impuse inculpatului Tudosan Ionel pe durata controlului judiciar, in sensul obligarii acestuia la a nu depasi teritoriul Romaniei fara incuviintarea organului judiciar.

Prin Sentinta penala nr. 49/31.01.2017, pronuntata in dosarul nr. 2600/1/2015, Inalta Curte de Casatie si Justitie a dispus achitarea reclamantului in temeiul art. 396 alin. 5 rap la art. 16 lit. b) teza I din cod proc. pen. Solutia a ramas definitiva prin Decizia penala nr. 92/30.05.2018, pronuntata in dosarul nr. 1822/1/2017 al Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului, Curtea incepe prin a retine ca potrivit dispozitiilor art. 36 cod proc civ, calitatea procesuala rezulta din identitatea dintre parti si subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecatii, existenta sau inexistenta drepturilor si a obligatiilor afirmate constituind o chestiune de fond. Calitatea procesuala pasiva presupune, asadar, existenta unei identitati intre persoana paratului si cel despre care se pretinde ca este obligat in raportul juridic dedus judecatii.

Reclamantul fiind cel care porneste actiunea, trebuie sa justifice atat calitatea procesuala activa, cat si pe cea pasiva, respectiv indreptatirea sa de a introduce actiune impotriva paratului prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza pretentia sa, raportul de drept procesual neputandu-se lega valabil decat intre titularii dreptului ce rezulta din raportul de drept material dedus judecatii.

Astfel, raspunzand apararilor formulate prin intampinare vizand acest aspect, dar si celor privind admisibilitatea demersului judiciar promovat de reclamant, Curtea noteaza ca potrivit actiunii deduse judecatii, partea nu a invocat angajarea raspunderii statului pentru savarsirea unei erori judiciare, pentru a se pune problema analizei continutului art. 96 din Legea nr. 303/2004 (invocate prin intampinare) si, in continuare, problema raportului dintre legea generala si cea speciala. Reclamantul a invocat o raspundere a statului, in calitate de titular al actiunii penale demarate nejustificat, raspundere ce ar atrage obligatia de suporta consecintele prejudiciabile ale propriei activitati judiciare.

Asadar, reclamantul a promovat o actiune in antrenarea raspunderii civile delictuale a paratului – Statul Roman – intemeiata pe pretinsa culpa a acestuia pentru fapta ilicita descrisa in cuprinsul actiunii. Pornind de la petitul actiunii introductive, Curtea apreciaza ca Statul Roman, in calitate de garant al infaptuirii justitiei, poate raspunde delictual in ipoteza in care se solicita acordarea de daune morale care deriva din promovarea unei actiuni penale nefondate impotriva unei persoane, in masura in care se dovedeste un prejudiciu strans legat de promovarea actiunii penale. Statul Roman, in calitate de titular al actiunii penale, are dreptul, respectiv obligatia de a solicita instantelor de judecata tragerea la raspundere penala a persoanelor pentru savarsirea de infractiuni, insa aceasta prerogativa este insotita si de responsabilitatea pierderii actiunii penale exercitate – cum ar fi, spre exemplu, situatia in care in masurile dispuse pe parcursul procesului ar fi fost luate in mod abuziv.

Sustinerile paratului prin intampinare in sensul ca raspunderea statului este limitata doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare, potrivit art.96 din Legea nr.303/2004 si art.538-539 din Codul de procedura penala (potrivit carora 'statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare'), sunt nefondate asadar, pentru considerentele expuse si in considerarea faptului ca reclamantul nu a invocat aceste temeiuri de drept, ci dispozitiile de drept comun. Raspunderea civila delictuala speciala a Statului pentru fapta proprie in aceasta situatie se intemeiaza pe obligatiile asumate de Stat, in calitate de garant al infaptuirii justitiei si de titular al actiunii penale.

De asemenea, se observa ca reclamantul a facut trimitere la prevederile codului civil – art. 1349, art. 1357, art. 1381 cod civil –, dar si dispozitiile art. 5 din CEDO, art. 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mod constant ca, in virtutea art. 1 al Conventiei, garantarea drepturilor consacrate de Conventie este o sarcina ce revine, in primul rand, fiecarui stat in parte, iar mecanismul de sesizare a Curtii pentru eventuale incalcari este subsidiar sistemelor nationale ce asigura respectarea drepturilor omului. Obligatia statului in acest sens implica nu numai respectarea ca atare, dar si inlaturarea eventualelor incalcari de catre autoritatile nationale. Potrivit art. 13 din CEDO, 'Orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute prin prezenta Conventie au fost incalcate are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale'. Astfel, fara sa fie invocata o eroare judiciara (situatie in care legea speciala ar fi deschis reclamantului calea unei actiuni directe impotriva statului), Curtea considera ca prezentul demers promovat de parte este pe deplin admisibil, intrucat, prin argumentele aduse in sustinerea cererii, se invoca o incalcare a obligatiilor asumate de stat pe de o parte in calitate de garant al infaptuirii justitiei.

In continuare, se impune a face anumite precizari cu privire la calitatea procesuala pasiva a paratului prin raportare la pretentia dedusa judecatii prin primul capat de cerere avand ca obiect obligarea Statului Roman prin MFP la plata sumei de 40.000 lei, reprezentand cheltuieli de Judecata efectuate de reclamant cu ocazia judecarii cauzei penale.

Obiectul primului capat de cerere al actiunii introductive vizeaza dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate in procesul penal solutionat definitiv prin achitare, ca forma de reparare a prejudiciului adus acestuia. Aceasta solicitare a fost fundamentata pe notiunea de culpa procesuala a paratului, ca parte care a pierdut procesul, si necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat partii castigatoare, si intemeiata pe dispozitiile art. 276 alin. 6 cod.proc.pen si ale art. 453 cod.proc.civ.

Asadar, retinand ca cererea de acordare a cheltuielilor de judecata are un caracter accesoriu litigiului principal, constata ca incidente normele de procedura ce reglementeaza modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de parti in procesul in care aceste cheltuieli au fost efectuate.

Potrivit dispozitiilor art.276 cod.proc.pen: '(1) In caz de condamnare, renuntare la urmarirea penala, renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei, inculpatul este obligat sa plateasca persoanei vatamate, precum si partii civile careia i s- a admis actiunea civila cheltuielile judiciare facute de acestea. (…) (5) In caz de achitare, persoana vatamata sau partea civila este obligata sa plateasca inculpatului si, dupa caz, partii responsabile civilmente cheltuielile judiciare facute de acestia, in masura in care au fost provocate de persoana vatamata sau de partea civila. (6) In celelalte cazuri, instanta stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile'.

'Legea civila' la care face trimitere ultimul alineat al textului redat anterior este reprezentata atat de dispozitiile Codului civil privind raspunderea civila (art. 1349 si urm.), cat si de cele ale Codului de procedura civila referitoare la cheltuielile de judecata (art. 451-455), intrucat obligarea partii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecata reprezinta o forma a raspunderii civile delictuale.

Potrivit art.453 alin.1 cod.proc.civ., 'partea care pierde procesul va fi obligata, la cererea partii care a castigat, sa plateasca acesteia cheltuieli de judecata'.

Se impune a face precizarea ca, potrivit art. 14 din Codul de procedura penala, obiectul actiunii penale il reprezinta tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni. Avand in vedere calitatea Statului de subiect pasiv al pretinsei infractiuni, in considerarea statutului de reprezentant al societatii ale carei valori au fost lezate, statul a fost titularul actiunii penale. Scopul actiunii penale, puse in miscare din oficiu, a fost cercetarea penala a reclamantului, astfel incat solutia de achitare pronuntata in dosarul penal nr. 2600/1/2015 – definitiva prin decizia pronuntata in dosarul penal nr. 1822/1/2017 – are semnificatia pierderii procesului de catre cel care l-a pus in miscare, respectiv de catre paratul din prezenta cauza.

Curtea considera ca Statul Roman isi asuma, in calitate de titular al actiunii penale, dreptul, obligatia si puterea de a solicita tragerea la raspundere penala a persoanelor pentru savarsirea de infractiuni, dar si responsabilitatea ce deroga din aceste prerogative. Cu alte cuvinte, in ipoteza pierderii actiunii penale exercitate, trebuie sa suporte cheltuielile de judecata efectuate de catre persoana fata de care a solicitat tragerea la raspundere penala si care a fost achitata in mod definitiv, chiar daca Statul nu a fost, per se, parte in procesul penal. In considerarea acestei responsabilitati, poate fi angajata raspunderea civila delictuala a Statului Roman, nefiind necesara probarea vinovatiei, sub forma intentiei sau culpei, cata vreme este partea care a pierdut procesul.

Totodata, Curtea apreciaza ca respingerea actiunii penale prin pronuntarea unei solutii de achitare in mod definitiv a determinat nasterea, in patrimoniul persoanei achitate, a unui drept de creanta impotriva statului, in virtutea caruia partea poate urmari recuperarea cheltuielilor de judecata facute pentru a-si asigura apararea, daca instanta penala nu s-a pronuntat asupra acestui aspect. Apararea conform careia cheltuiala judiciara efectuata in cadrul unui proces penal nu ar putea fi recuperata de catre persoana care a fost achitata nu poate fi primita, intrucat contravine atat principiilor care guverneaza procesul penal (respectiv legalitatea, aflarea adevarului si garantarea libertatilor persoanei), cat si principiilor procesului civil (si anume: legalitatea, egalitatea in fata legii civile, dreptul la un proces echitabil).

Rationamentul expus de parat prin intampinare va fi inlaturat, intrucat neaga dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecata pe care le-a avansat in exercitarea dreptului sau la aparare intr-un proces penal solutionat prin pronuntarea unei solutii de achitare, in ipoteza in care acestea nu pot fi puse in sarcina unui alt subiect procesual, lipsind, totodata, de efecte prevederile legale care au avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Pe cale de consecinta, Curtea constata ca sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 453 alin. 1 din cod proc civ, reclamantul formuland cerere de obligare a paratului la plata cheltuielilor judiciare efectuate in cursul procesului penal, iar paratul fiind 'partea care a pierdut procesul', data fiind solutia definitiva de achitare a reclamantului.

Referitor la dovada cheltuielilor de judecata, caracterul real al acestora, reclamantul a probat in parte existenta si intinderea lor, astfel cum impune art. 452 din cod proc civ. In acest sens, Curtea retine ca, pe parcursul procesului penal (fazele de urmarire penala si de judecata), reclamantul a beneficiat de reprezentare / asistenta juridica din partea a doi aparatori alesi, achitand onorarii in cuantum total de 30.000 lei, conform ordinului de plata si chitantelor depuse la filele 22-23 din vol. II al dosarului de fond.

Imprejurarea ca reclamantul a fost reprezentat si asistat de cei doi aparatori alesi nu a fost contestata de parat, care doar a invocat faptul ca la anumite termene reclamantul a beneficiat de asistenta din oficiu, fara insa a prezenta dovezi in acest sens, si rezulta din cuprinsul actelor depuse la dosar, astfel incat nu pot fi primite apararile conform carora nu s-ar fi dovedit plata cheltuielilor aferente dosarului penal. Nici argumentul potrivit caruia nu se impune acordarea cheltuielilor, intrucat platile au fost efectuate ulterior pronuntarii deciziei penale de achitare, data platii nefiind relevanta in analiza temeiniciei pretentiei deduse judecatii, cata vreme cheltuiala a fost efectuata in legatura cu dosarul penal.

Referitor la caracterul rezonabil, Curtea noteaza ca, potrivit dispozitiilor art. 451 alin. 2 din Codul de procedura civila, 'instanta poate, chiar si din oficiu, sa reduca motivat partea din cheltuielile de judecata reprezentand onorariul avocatilor, atunci cand acesta este vadit disproportionat in raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfasurata de avocat, tinand seama si de circumstantele cauzei. Masura luata de instanta nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat si clientul sau'.

In sustinerea caracterului rezonabil al cheltuielilor judiciare din faza de judecata, se retine ca onorariile au fost in cuantum de 15.000 lei pentru fiecare aparator, reclamantul detinea functia de procuror, dosarul penal a vizat si un alt inculpat, apararile formulate avand un anumit grad de complexitate, punandu-se in discutie inclusiv schimbarea incadrarii juridice a faptelor. Plecand de la aceste elemente probate prin inscrisurile aflate la dosar, apreciaza ca onorariile in cuantum total de 30.000 lei, achitate de reclamant aparatorilor sai sunt rezonabile in raport de activitatea desfasurata de avocati, tinand seama si de circumstantele cauzei.

Reclamantul nu a facut insa dovada cheltuielilor de deplasare, nu a prezentat pentru acestea bonuri de combustibil (motorina / benzina) sau bilete de transport, sustinand ca nu a pastrat astfel de dovezi. Curtea reaminteste ca pentru a da nastere dreptului la reparatie, prejudiciul trebuie sa fie cert, personal si direct si sa rezulte din atingerea unui drept sau interes legitim. Prejudiciul trebuie sa fie cert atat in privinta existentei sale cat si cu privire la posibilitatea de a se stabili intinderea lui. De vreme ce pretinde recunoasterea dreptului sau la reparatie reclamantul este cel care trebuie sa dovedeasca existenta si intinderea acestui drept.

Or, in speta, reclamant reclamantul s-a limitat la a invoca producerea unui prejudiciu fara insa a aduce nicio proba in dovedirea intinderii acestuia, desi sarcina probei ii incumba potrivit dispozitiilor art. 249 cod proc civ. Argumentele reclamantului nu pot fi primite, intrucat acesta isi invoca propria culpa rezultand din omisiunea de a pastra chitantele ce ar atesta eventualele plati efectuate pentru transport.

Prin urmare, Curtea retine ca existenta prejudiciului reprezentat de cheltuielile de transport nu a fost probata, in conditiile in care aceasta dovada putea fi facuta prin simpla depunere a unor chitante care sa ateste plata combustibilului ori a serviciilor despre care a afirmat ca i-au fost prestate. Singura cheltuiala dovedita este cea privind onorariilor de avocat in cuantum de 30.000 de lei, aferente serviciilor de reprezentare si asistenta in dosarelor penale nr. 2600/1/2015 si nr.1822/1/2017.

Referitor la cel de-al doilea capat de cerere, Curtea noteaza ca reclamantul a invocat caracterul ilicit al faptei constand in declansarea procesului, punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata cu aplicarea masurii controlului judiciar timp de 1 an si 3 luni, in raport de solutia finala de achitare data asupra actiunii penale. Asadar, sustinerile reclamantului trebuie analizate din perspectiva raspunderii civile delictuale raportate la dispozitiile legale invocate prin actiunea introductiva si reiterate prin motivele de apel.

Dintru inceput, Curtea mentioneaza ca nu impartaseste viziunea reclamantului in sensul atragerii, in speta, a raspunderii obiective a statului, in ceea ce priveste daunele morale solicitate, cata vreme ilicitul faptei nu rezulta din normele de drept incidente. Nici textele de lege invocate, nici jurisprudenta Curtii Constitutionale nu contureaza insa un caz de raspundere civila obiectiva de natura celui afirmat de catre reclamant si care sa atraga, de plano, raspunderea statului exclusiv in temeiul garantii obiective pentru exercitarea unei actiuni penale respinse (prin achitare definitiva), inclusiv pentru masurile dispuse in cadrul acestei proceduri, garantie desprinsa de ideea de culpa.

Curtea nu poate retine existenta raspunderii civile pentru fapta de a pune in miscare actiunea penala si de a-l trimite in judecata pe reclamant, urmate de achitare, intrucat s-a apreciat ca faptele cercetate nu pot fi considerate ca fiind prevazute de legea penala. Declansarea procesului, punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata fac parte dintr-o activitate procesuala desfasurata de reprezentantul Ministerului Public, procurorul avand obligatia efectuarii, respectiv verificarii lucrarilor de urmarire penala, dar si de a dispune masurile prevazute de legea procesual-penala.

Imprejurarea ca exista posibilitatea ca, in urma trimiterii in judecata si finalizarii procedurii in fata instantei, solutia sa fie cea de achitare nu este de natura a conduce a concluzia, de plano, astfel cum sustine reclamantul, ca a fost savarsita o fapta ilicita pentru care poate fi angajata raspunderea statului, exceptie facand situatiile, limitativ si expres prevazute de lege, in care este angajata raspunderea procurorului (ipoteza ce nu se regaseste in prezenta cauza). Cu alte cuvinte, descoperirea, investigarea si trimiterea in fata instantei de judecata a cazurilor in care se apreciaza ca a fost savarsita o infractiune constituie activitati de interes public efectuate in vederea protejarii acestui interes, procurorul avand obligatia de a actiona in modul si prin mijloacele puse de legiuitor la dispozitia sa.

Faptul ca, la finalul cercetarii judecatoresti, instanta poate pronunta o solutie de achitare (dand eficienta principiului legalitatii si prezumtiei de nevinovatie in cazurile in care situatia de fapt si probatoriul administrat justifica a astfel de solutie) nu valideaza rationamentul conform caruia trimiterea in judecata ar trebui sa fie dispusa numai daca va obtine o solutie de condamnare, o astfel de argumentatie fiind contrara sistemului de drept si interesului societatii.

Concluzionand, Curtea considera ca nu se poate retine o raspundere obiectiva a statului pentru prejudiciile cauzate printr-o actiune penala care, in urma exercitarii sale si a terminarii cercetarii judecatoresti, este finalizata cu o solutie definitiva de achitare si nici pentru masurile dispuse in cadrul acestora, in conditiile in care nelegalitatea masurilor dispuse nu este constatata.

Rationamentul expus de reclamant nu poate fi primit, intrucat nu este sustinut nici de dispozitiile invocate si nici de jurisprudenta rezultata din aplicarea art.2 din Protocolul 4, respectiv a art. 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, nefiind de natura a justifica angajarea raspunderii statului in sensul de a repara prejudiciile cauzate prin simpla exercitare a actiunii penale, chiar daca aceasta a fost urmata de achitarea definitiva. In sustinerea acestei concluzii, Curtea are in vedere si faptul ca desi reclamantul a afirmat caracterul abuziv al masurilor dispuse, argumentele prezentate nu releva exercitarea cu rea-credinta a actiunii penale.

In acelasi sens, s-a pronuntat si Inalta Curti de Casatie si Justitie printr-o decizie de speta (dec. nr. 1829/17.11.2017 a Sectiei I Civile), in cuprinsul careia a statuat ca exercitarea actiunii penale urmate de achitarea inculpatului nu reprezinta in sine o fapta ilicita generatoare a raspunderii civile, in masura in care actiunea penala nu a fost afectata de grave vicii de legalitate care sa-i fi determinat esecul. In considerentele decizie s-a retinut ca 'Fata de obiectul dedus judecatii, de starea de fapt necontestata si de temeiul de drept invocat in cererea de chemare in judecata (art. 1349 si 1357 Cod civil si art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului), instanta de apel in mod corect a retinut ca litigiul pendinte pune in discutie existenta unui caz de raspundere patrimoniala a statului pentru procedurile legale initiate asupra cetatenilor sai, pretins vatamatoare in masura in care ele nu sunt finalizate cu stabilirea vinovatiei si sanctionarea celui supus acestor proceduri.

Din acest punct de vedere, instanta de apel a constatat ca este necesara o disociere intre procedurile legale, initiate si derulate in cadrul dat de actele normative care le reglementeaza, pe de o parte si cele aparent legale, adica acelea initiate si derulate in aparenta de legalitate, dar care de la bun inceput sunt sortite esecului institutional fata de gravele vicii care le afecteaza. S-a apreciat ca distinctia este esentiala, pentru ca orice manifestare a autoritatilor statului care se incadreaza in sfera atributiilor, competentelor si procedurilor de lucru reglementate va fi una legala, indiferent daca la finalul ei se stabileste sau nu o raspundere a celui supus respectivei proceduri (contraventionale, administrative, penale); depasirea limitelor legale – impuse sub aspectul atributiilor, competentelor, a timpului de actionare, a metodelor specifice de abordare etc. – extrage respectiva manifestare din sfera actelor legale, impunand reglarea disfunctionalitatii prin alte mecanisme. (...)

De asemenea, Inalta Curte apreciaza ca in mod corect si legal a retinut instanta de apel ca initierea mecanismelor de control judiciar sau administrativ-fiscal nu este, prin ea insasi, un act prezumat ilegal si vatamator, dupa cum nici modalitatea de finalizare a acestora in sensul exonerarii individului de la aplicarea vreunei sanctiuni, nu certifica natura abuziva a masurilor adoptate, temeiul activarii si modalitatea de derulare a mecanismelor institutionale fiind cele care definesc respectarea principiului legalitatii'.

In concluzie, noteaza ca astfel cum definita prin prevederile potrivit art. 1349 alin.1 cod civil, fapta ilicita reprezinta o conduita contrara dreptului obiectiv, iar printre cauzele justificative (ale unei conduite aparent contrare) reglementate de lege se numara si exercitiul unui drept, conform dispozitiilor art. 1.353 cod civil. Asadar, pornind de la premisa ca exercitarea actiunii penale reprezinta atat o prerogativa de putere publica, cat si o obligatie a reprezentantilor Ministerului Public, fiind prevazuta in mod expres de lege, conduita organelor abilitate in acest sens nu poate avea, per se, caracter ilicit.

De asemenea, Curtea apreciaza ca acelasi rationament poate fi aplicat si in ceea ce priveste masurile procesuale luate in cadrul derularii procedurilor penale. Este de observat ca reclamantul a invocat impactul emotional al masurilor luate pe parcursul urmaririi penale si al judecatii, dar fara a reusi sa dovedeasca, in concret, ca aceste masuri au depasit limitele in care puteau fi luate. Observand probatoriul administrat in speta, nu se poate considera ca actiunile si masurile organelor de cercetare si urmarire penala, respectiv ale instantelor de judecata au fost de natura a genera suferinte mai mari decat stresul si tensiunea psihica inerente procesului penal.

Sustinerea ca a fost nevoit sa isi dea demisia de onoare din functia de procuror din cadrul DIICOT nu este de natura a influenta aceasta concluzie, in conditiile in care fapta pentru care se efectuau cercetarile penale era in stransa legatura cu activitatea profesionala derulata de reclamant in cadrul respectivei structuri specializate.

In acelasi sens, al caracterului inerent al suferintei produse ca urmare a afectarii imaginii in relatiile cu ceilalti, trebuie privite si sustinerile referitoare la deteriorarea relatiilor cu colegii, prietenii si cunostintele, dar si cele privind opinia publica, din moment ce nu s-a pus problema dovedirii in vreun fel ca autoritatile statului ar fi lansat o campanie mediatica impotriva reclamantului si nici ca ar fi existat o scurgere de informatii din dosarul penal cu scopul denigrarii si afectarii imaginii publice a reclamantului si cu incalcarea prezumtiei de nevinovatie de care se bucura acesta.

De fapt, reclamantul afirma doar ca declansarea procesului penal urmata de achitare a fost de natura a aduce atingere dreptului la viata privata in ceea ce priveste componenta referitoare la demnitate, inclusiv din perspectiva dreptului la respect. Ca o observatie generala, in raport de considerentele expuse anterior, Curtea considera ca pentru a se putea pronunta in concret cu privire la pertinenta argumentelor din cuprinsul cererii de chemare in judecata este necesar ca reclamantul, din moment ce solicita acordarea unor despagubiri pentru incalcarea unor drepturi personale nepatrimoniale, sa produca un minim de probe din care sa rezulte in ce masura aceste drepturi, ocrotite prin Constitutie, i-au fost afectate prin masurile dispuse ca urmare a declansarii actiunii penale. Or, declaratia martorului audiat in fata instantei a relevat doar o reticenta a celorlalti in interactiunea cu reclamantul – atitudine inerenta, avand in vedere procesul penal in curs de desfasurare la acel moment.

Cu referire la masurile dispuse, Curtea reitereaza ca prin Ordonanta nr. 649/P/ 2014 din 26.06.2015 a fost luata, cu privire la reclamant, masura controlului judiciar apreciata ca fiind necesara in scopul asigurarii bunei desfasurari a procesului penal, raportat la faptul ca persoanele care urmeaza a fi audiate pentru stabilirea corecta a situatiei de fapt sunt persoane din cercul relational si pot fi influentate de acesta, precum si in scopul impiedicarii sustragerii inculpatului de la urmarirea penala. Totodata, pe timpul cat se afla sub control judiciar, reclamantul avea si obligatia sa informeze de indata Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, Sectia de combatere a infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie si Politia mun. Craiova – Sectia 5 cu privire la schimbarea locuintei si sa nu paraseasca localitatea de domiciliu, decat cu incuviintarea prealabila a procurorului competent. Masura controlului judiciar dispusa prin ordonanta mai sus mentionata a fost supusa in mod repetat controlului instantelor de judecata si mentinuta pana in data de 28.09.2016.

Prin incheierea din data de 02.10.2015 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala in dosarul nr. 2600/1/2015, instanta de judecata a mentinut masura preventiva a controlului judiciar dispusa fata de inculpatul Tudosan Ionel, al carei continut a fost modificat in sensul inlaturarii obligatiei inculpatului de a nu depasi limita teritoriala a municipiului Craiova.

Impotriva incheierii din data de 02.10.2015 a formulat contestatie Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, contestatie ce a facut obiectul dosarului nr. 3612/1/2015, admisa prin incheierea nr. 232C/15.10.2015 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala in dosarul nr. 3612/1/2015. In cuprinsul incheierii nr. 232C/15.10.2015, instanta de judecata a retinut ca, pentru a se respecta dreptul inculpatului la libera circulatie si, in acelasi timp, pentru a se asigura interesul general constand in buna desfasurare a procesului penal, este necesara modificarea continutului interdictiei prevazute de art. 215 alin. 2 lit. a Cod procedura penala impuse inculpatului Tudosan Ionel pe durata controlului judiciar, in sensul obligarii acestuia la a nu depasi teritoriul Romaniei fara incuviintarea organului judiciar.

Asadar, reclamantului i s-au pus in vedere o parte din obligatii prevazute de art.215 c.pr.civ, printre care obligatia de a nu parasi localitatea de domiciliu in perioada 26.06.2015 – 15.10.2015, respectiv de a nu parasi teritoriul Romaniei pentru perioada 15.10.2015 – 28.09.2016, fara incuviintarea organului judiciar competent, acesta plangandu-se in general de luarea masurii, precum si de faptul ca i-a fost restransa libertatea de miscare si afectata viata de familie.

Analizand argumentatia reclamantului, Curtea observa ca in dreptul pozitiv nu exista o prevedere speciala care sa reglementeze dreptul la despagubiri persoanei cercetate penal, in caz de achitare, daca anterior fusese luata masura preventiva a controlului judiciar, avand in vedere ca dispozitiile art. 539 c.pr.pen. acopera, in urma interpretarii Curtii Constitutionale, doar situatia retinerii si arestarii nelegale sau nedrepte. Contrar sustinerii reclamantului, instanta considera ca rationamentul din Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 136 din 03.03.2021 nu poate fi aplicat prin analogie in situatia masurii controlului judiciar, avand in vedere caracterul specific al interpretarii adoptate, pornind de la caracterul privativ de drepturi al masurii arestarii preventive, spre deosebire de caracterul restrictiv al masurii ce face obiectul prezentei cauze.

Un argument in plus in sprijinul acestei aprecieri si al acestei distinctii clare intre caracterul restrictiv si caracterul privativ al masurilor preventive ce pot fi dispuse pe parcursul procesului penal este interpretarea data de Curtea Constitutionala in cuprinsul deciziei nr. 650/2014. Astfel, Curtea Constitutionala a statuat ca:

'15. (... ) potrivit Codului de procedura penala, masura arestului la domiciliu face parte din categoria masurilor preventive, pe langa retinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cautiune si arestarea preventiva. In legatura cu acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 531 din 13 octombrie 2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 942 din 21 octombrie 2005, a retinut ca masurile preventive sunt institutii de drept procesual cu caracter de constrangere, avand drept scop asigurarea unei bune desfasurari a procesului penal. Ele vizeaza starea de libertate a invinuitului sau inculpatului si au drept efect fie privarea de libertate, fie restrangerea libertatii de miscare.

16. Astfel, Curtea apreciaza ca trebuie stabilit daca masura arestului la domiciliu reprezinta o privare de libertate sau o masura ce restrange dreptul la libera circulatie. Din aceasta perspectiva Curtea constata ca dispozitiile art. 25 din Constitutie garanteaza dreptul la libera circulatie, stipuland, in acelasi timp, ca prin lege se stabilesc conditiile exercitarii acestui drept. In materie penala, pentru a fi posibila desfasurarea instructiei penale, exercitiul dreptului la libera circulatie poate fi restrans cu respectarea si a celorlalte conditii prevazute de prevederile constitutionale ale art. 53.

17. De asemenea, Curtea retine ca inviolabilitatea libertatii individuale este reglementata de art. 23 din Constitutie. Alin. (2) al aceluiasi articol dispune in sensul ca perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege, iar alin. (4) prevede ca arestarea preventiva se dispune de judecator si numai in cursul procesului penal. De asemenea, din ansamblul prevederilor constitutionale rezulta ca restrangerea libertatii individuale are un cadru mult mai strict reglementat decat cel al restrangerii dreptului la libera circulatie.

22. In continuare, Curtea retine ca ceea ce diferentiaza in mod esential o privare de libertate de o restrangere a exercitiului la libera circulatie este intensitatea masurii dispuse si modul in care aceasta este dusa la indeplinire'.

Potrivit cu interpretarea Curtii Constitutionale, se remarca faptul ca cele cinci masuri preventive reglementate in cuprinsul art. 202 alin. 4 C.proc.pen sunt incadrate in doua categorii – si anume: masuri privative de libertate (din care fac parte retinerea, arestul la domiciliu si arestarea preventiva) si masuri restrictive de libertate (respectiv controlul judiciar si controlul judiciar pe cautiune). Corespunzator, controlul judiciar este o masura care prin intensitatea si modul in care este dusa la indeplinire nu ingradeste in intregime libertatea individului, ci doar restrange exercitiul la libera exprimare ,in concordanta cu necesitatile dictate de o realizare adecvata a scopului actului de justitie.

Ca atare, persoana supusa masurii controlului judiciar nu se poate identifica cu o persoana 'privata de libertate' in sensul art. 539 alin. 1 C.proc.pen, aidoma cum perioada in care aceasta a fost supusa masurii restrictive de libertate nu poate fi echivalata unei privari de libertate, procedura speciala prevazuta de Codul de Procedura Penala (astfel cum fost circumstantiata prin dezlegarile pronuntate de Curtea Constitutionala si de Inalta Curte de Casatie si Justitie) nefiind aplicabila intr-o o asemenea situatie.

Dand eficienta aspectelor expuse, Curtea apreciaza ca cererea de acordare de daune morale trebuie sa fie analizata, tot din perspectiva constatarii incalcarii efective a unui drept aparat de dispozitiile legale interne sau de cele conventionale, intr-o masura suficient de importanta ce justifica producerea unui prejudiciu moral si acordarea de despagubiri pentru repararea acestuia.

Astfel, reclamantul a sustinut ca din cauza masurii controlului judiciar, nu a putut sa se deplaseze la bunica sa si sa o ajute, aceasta decedand la scurt timp. Totodata a precizat ca nu a putut participa la inmormantarea acesteia, fiind nevoit sa se prezinte in fata organelor de politie in acea zi. Referitor la aceste afirmatii, Curtea considera relevante mai mult aspecte de fapt, respectiv: reclamantul nu a dovedit, prin niciun mijloc de proba, imprejurarea ca numita Dinu Ecaterina s-ar fi aflat in ingrijirea sa ori legatura de cauzalitate dintre instituirea masurii restrictive la data de 20.06.2015 si decesul acesteia din data de 13.06.2016 (dupa aproximativ 1 an), data la care reclamantul avea doar obligatia de nu parasi teritoriul Romaniei, fara incuviintarea organului judiciar competent. Or, dincolo de faptul ca nu a depus la dosar programatul concret stabilit de organul de politie, Curtea constata ca reclamantul nu a sustinut si nici nu a dovedit ca a solicitat sa i se dea posibilitatea de a se prezenta la politie intr-o alta zi, invocand motivul justificat al decesului, respectiv inmormantarii.

In cuprinsul declaratiei martorului audiat in fata tribunalului, se mentioneaza ca reclamantul nu a putut avea grija de mama si de bunica sa care se aflau la Dabuleni, fara insa a se preciza, in concret, in ce a constat aceasta imposibilitate, in conditiile in care reclamantul a avut libertatea de a se deplasa pe teritoriul tarii, cu exceptia perioadei 26.06.2015 – 15.10.2015. De asemenea, in aceasta perioada, reclamantul putea parasi municipiul Craiova pentru motive justificate, cu incuviintarea organelor de cercetare penala, iar din probatoriul administrat nu a reiesit imprejurarea ca ar fi formulat vreo solicitare in acest sens ori ca cererile sale ar fi fost respinse.

In ceea ce priveste sustinerea ca i-au fost intrerupte in mod brutal legaturile de familie prin obligatia de nu parasi localitatea Craiova, Curtea o gaseste lipsita de relevanta, in contextul in care, pe de o parte, reclamantul a afirmat ca si-a desfasurat activitatea la DIICOT – Structura Centrala timp de 10 ani, perioada in care isi putea stabili domiciliul oficial in Bucuresti, iar, pe de alta parte, nu exista nicio dispozitie legala care sa ii interzica sa fi solicitat ca organele judiciare sa aiba in vedere domiciliul la care locuia efectiv cu familia, respectiv cel din Bucuresti. De altfel, tinand cont de faptul ca reclamantul era procuror, calitate in raport de care se poate considera, in mod neechivoc, ca avea cunostinta de posibilitatea de a-si alege un domiciliu de care se tina cu ocazia instituirii masurilor preventive.

Referitor la situatia materiala si emotionala dificila a familiei prezentata de martor, Curtea constata ca, intr-adevar, reclamantul nu a beneficiat de drepturi salariale in perioada in care a fost suspendat din functie, insa prin actiunea formulata nu a solicitat repararea prejudiciului material. Fara a nega ori a subestima suferintele morale ale celorlalti membri ai familie, considera ca eventualul prejudiciu ar putea fi invocat de acestia, iar nu de catre reclamant.

Cu privire la aplicabilitatea art.5 din Conventia EDO, Curtea noteaza ca aceasta reglementare are in vedere privarea de libertate, iar nu restrangerea libertatii de miscare, simplele restrictii la libertatea de circulatie putand fi analizate, eventual, din perspectiva art.2 Protocolul nr. 4, ce garanteaza acest drept. Deosebirea dintre cele doua libertati a fost analizata de instanta europeana incepand din anul 1980, astfel cum rezulta din cauzele CEDH Guzzardi c/Italiei, respectiv Raimondo c/Italiei. Intrucat impotriva reclamantului nu au fost dispuse masuri privative de libertate, in speta nu sunt incidente prevederile art. 5 CEDO.

Potrivit art. 2 Protocolul nr. 4 la Conventia EDO: '1. Oricine se gaseste in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod liber si sa-si aleaga in mod liber resedinta sa. 2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, siguranta publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora. 4. In anumite zone determinate drepturile recunoscute in paragraful 1 pot face obiectul unor restrangeri care, prevazute de lege, sunt justificate de interesul public intr-o societate democratica'.

In jurisprundenta sa, Curtea Europeana a apreciat ca toate cele trei drepturi ce compun libertatea de circulatie pot cunoaste anumite limitari in cazurile si conditiile prevazute de textul enuntat anterior. Asadar, a analizat conditiile in care aplicarea de catre autoritatile nationale a unei masuri ce constituie o limitare a libertatii de circulatie este compatibila cu art.2 parag.3 din Protocolul 4, in special privind caracterul ei necesar intr-o societate democratica si respectarea raportului de proportionalitate intre asemenea masuri si scopul urmarit prin dispunerea lor.

Cu titlu de exemple relevant, se impune a mentiona ca intr-o cauza in care reclamantul a denuntat plasarea sa supravegherea speciala a politiei, in pofida achitarii sale, Curtea a constatat ca timp de 3 ani acestuia i-au fost impuse restrictii foarte grele ale libertatii de circulatie, masura ce era prevazuta de legea nationala, si care a fost apreciata de instanta europeana ca avand scop legitim: mentinerea ordinii publice si prevenirea infractiunilor penale. Astfel, s-a considerat ca eventuala achitare pronuntata in privinta persoanei supuse masurilor preventive nu le inlatura, ipso facto, orice ratiune de a fi, deoarece elemente concrete culese in timpul procesului desi insuficiente pentru condamnarea acelei persoane, pot, totusi, justifica temeri rezonabile ca ar putea comite in viitor alte infractiuni penale.

Dand eficienta acestor principii si interpretari, Curtea considera ca, in speta, masura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevazuta de codul de procedura penala si a avut un scop legitim, chiar daca procesul penal a fost finalizat cu achitarea reclamantului. Fara a relua argumentele expuse anterior, se impune a sublinia faptul ca masura controlului judiciar a facut obiectul analizei instantelor de judecata fara a se constata nelegalitatea ei, iar pe durata instituirii controlului reclamantul avea posibilitatea de a solicita sa i se permita parasirea localitatii, respectiv a tarii pentru motive justificate. Pe cale de consecinta, nu se poate retine o incalcare a dreptului la libertatea de circulatie susceptibila a da nastere unui drept la despagubire.

Pentru considerentele expuse, va admite in parte actiunea, va obliga paratul ca plateasca reclamantului suma de 30.000 lei reprezentand cheltuieli de judecata efectuate in dosarele penale, va respinge in rest cererea ca neintemeiata.

Vazand dispozitiile art. 453 alin.2 cod proc civ, va obliga paratul sa plateasca reclamantului suma de 902,5 lei reprezentand cheltuieli de judecata, respectiv taxa de timbru aferenta pretentiilor admise”.


* Cititi aici intreaga sentinta a TMB

* Cititi aici intreaga hotarare a CAB

Comentarii

# mitrofan date 9 May 2024 19:17 +4

Minunat extraordinar excelent. De asta salarii ,pensii și multe alte baneficii pentru justite. Acum vede și don procurore cum este sa fii nespecial. În rest eu aprob. Mai poate merge la cedo și sigur va castiga ci noi fraierestenii. Dar nu vor plăti cele două speciale ci noi . Ura ura !! Să traiasca !! Justitea endependentă. Parol!!! neicusorule puicusorule!!!

# DODI date 9 May 2024 20:35 +3

Acelor judecătoare zgârcite cu bugetul statului (când nu le afectează lor buzunarele!) nu le doresc decât să treacă prin aceleași chinuri, sentințe strâmbe și apoi același ”nivel” al despăgubirilor. Poate că nu le-ar strica unor asemenea magistrați ”integri” o ”delegație” de câteva zile cel puțin prin labirintul justiției române și prin ”primitoarele” pușcării pentru a fi mai simțitoare și mai... umane.

# DOREL date 9 May 2024 21:34 +2

Hai s-o dam pe Academei: Nelu Tudosan trebuie sa se roage de 20 de ori pe zi ca nu a facut puscarie (pe care o merita ..) si sa se ascunda in gaura de sarpe! Adeca, tu, procuror DIICOT, trimiti citatii pentru dosare care nu exista ? Si, b): pana la urma, despre ce justitie mai vorbim in scumpa noastra patrie, Republica Capitalista Romania (pardon de cacofonie), cand vinovatii sunt declarari nevinovati si nevinovatii sunt condamnati ?? Intrab, nu dau cu paru ..

# santinela date 10 May 2024 07:16 0

Trei TUTE judeca si se pronunta cu alta parte a corpului decat cutia cu neuroni.O motivare de tot rasul,demna de rusinea jusitiei romanesti,recte Livia Stanciu, si pe acelasi calapod cu Carmen Dan. Cum drac sa "respecti" justitia si pe cei care o reprezinta cand in sistem sunt astfel de specimene,si inca multe ??

# Eduard date 10 May 2024 12:16 +1

Noaptea minții …așa motivare.O rușine pentru justiția de la noi.

# A Popo.. date 10 May 2024 13:29 +1

Este f grea suferinta la voi? Imi dau lacrimile..Sunteti singura casta care nu aveti alta suferinta decat banii.

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

Vorbe de fumoar

Vorbe de fumoar – 21.05.2024 – Minune mare: Bosoc a dat pronuntare!

+ DETALII

FACEBOOK

Utlimele comentarii
Cele mai citite
LUMEA JUSTITIEI
Arhiva