Consiliul Superior al Magistraturii a publicat miercuri, 24 aprilie 2026, Hotărârea nr. 63 din 16 aprilie, prin care a avizat negativ proiectul de lege al Uniunii Salvați România de introducere, în Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a unei abateri disciplinare care să sancționeze judecătorii și procurorii care nu rezolvă dosarul în termenul stabilit de instanța care a admis plângerea împotriva tergiversării (vezi facsimil mai jos). 

De asemenea, inițiativa de act normativ obligă instanța care admite contestația privind durata procesului să stabilească un termen concret pentru soluționarea dosarului – indiferent dacă speța se află pe rolul unei instanțe sau al unui parchet (click aici pentru a citi).

Cu privire la a doua parte, CSM arată că nu totdeauna instanța este de vină pentru tergiversarea procesului, uneori părțile purtând această responsabilitate – după cum, de altfel, o arată și Codul de procedură civilă, la art. 522 alin. 2.

În ceea ce priveşte introducerea unei abateri disciplinare pentru judecătorii şi procurorii care nu respectă termenul impus de instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la tergiversare, Consiliul atrage atenția că există deja o asemenea abatere disciplinară, definită la 271 lit. g din Legea 303/2022: „nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

Redăm cel mai important fragment din avizul CSM:

„În analiza propunerii legislative, Plenul constată faptul că iniţiatorul nu a avut în vedere mai multe aspecte care, în economia demersului normativ, prezintă un caracter esenţial.

Astfel, modificarea art. 525 alin. (6) din Codul de procedură civilă presupune eliminarea sintagmei ‘când este cazul’, textul urmând să aibă următorul conținut:

‘(6) Dacă instanţa găsește contestaţia întemeiată, va dispune ca instanţa care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea şi stabilind un termen pentru îndeplinirea lor’.

De lege lata, stabilirea pe cale judiciară a unui termen pentru luarea măsurilor legale sau pentru îndeplinirea actelor de procedură nu este posibilă în toate situațiile, având în vedere motivele care pot sta la baza unei contestaţii privind tergiversarea procesului. Tocmai din acest motiv, legiuitorul nu a instituit obligaţia stabilirii unui termen în toate cazurile.

Potrivit art. 522 alin. (2) din Codul de procedură civilă, contestaţia privind tergiversarea procesului poate fi formulată în următoarele ipoteze:

‘1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului’.

Primul motiv de contestaţie privește ipoteza nerespectării de către instanţă a termenelor stabilite pentru finalizarea unei proceduri, pentru pronunțarea ori pentru motivarea unei hotărâri. Noţiunea de ‘termen’ include, în acest caz, atât termenele stabilite sub forma unui interval de timp, cât şi pe cele prevăzute sub forma unei zile fixe sau a unui anumit moment procedural.

Tot astfel, în cazul celui de-al patrulea motiv, tergiversarea judecăţii rezultă din omisiunea instanţei de a lua măsurile prevăzute de lege sau de a îndeplini, din oficiu, acte de procedură în situaţiile în care legea o impune.

În ipoteza admiterii remediului în accelerare întemeiat pe aceste motive de contestaţie, instanţa învestită cu soluționarea contestaţiei poate stabili un termen pentru efectuarea actului de procedură, contribuind astfel la accelerarea procedurii.

Situaţia este diferită însă în cazul motivelor prevăzute la punctele 2 şi 3, întrucât, în aceste ipoteze, tergiversarea procedurii rezultă din neaplicarea sancțiunilor specifice față de participanţii la proces ori faţă de terții obligați, potrivit legii, să sprijine realizarea actului de justiție.

Astfel, cel de-al doilea motiv al contestaţiei priveşte situația în care un participant la procesul civil nu şi-a îndeplinit obligația de a efectua un act de procedură în termenul stabilit de instanţă, iar aceasta, deşi termenul s-a împlinit, nu a dispus măsurile legale pentru a-l constrânge la respectarea obligației. La o situație similară se referă şi cel de-al treilea motiv de contestaţie, în cazul nerespectării de către terți a termenelor stabilite pentru comunicarea înscrisurilor, datelor ori altor informații necesare soluționării cauzei, când instanţa nu aplică sancțiunile procesuale incidente.

În aceste situații, tergiversarea procesului se produce indirect, ca urmare a neaplicării sancţiunii judiciare faţă de participantul sau terţul care nu a respectat termenul stabilit, omisiune a instanţei care, pe de o parte, nu determină conformarea celui în cauză şi, astfel, continuarea procesului, iar, pe de altă parte, nu produce efectul descurajator necesar pentru viitor.

În aceste ipoteze, instanţa care soluționează contestaţia nu are de stabilit un nou termen, ci doar de a constata omisiunea dispunerii măsurii de către instanţa învestită și de a o obliga pe aceasta să aplice măsurile legale corespunzătoare.

Prin urmare, modificarea propusă în materia legii procesuale civile nu se integrează în logica reglementării existente.

În ceea ce privește cele două noi abateri disciplinare propuse, Plenul constată că iniţiatorul a omis faptul că, de lege lata, constituie deja abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile [art. 271 lit. g) din Legea nr. 303/2022].

Jurisprudența instanţei disciplinare a reţinut în mod constant că managementul defectuos al cauzei manifestat prin încălcarea obligației de soluționare cu celeritate a cauzelor este incident, spre exemplu, atunci când judecătorul utilizează în mod repetat instituţia amânării de pronunțare într-un număr foarte mare de cauze, transformând-o într-o practică obișnuită şi nu într-o soluție excepţională (ICCJ, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 105/2023), atunci când, din motive imputabile, se înregistrează un număr semnificativ de hotărâri neredactate (ICCJ, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 51/2019), atunci când nu este respectat termenul de soluţionare a procedurii de cameră preliminară prin omisiunea pronunţării asupra cererilor și excepţiilor ori prin lipsa oricărei măsuri procesuale pe o perioadă îndelungată (ICCJ, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 93/2019), precum şi în cazul în care procurorul manifestă lipsă de diligenţă şi pasivitate în exercitarea atribuţiilor de serviciu prin nefinalizarea dosarelor penale pe perioade îndelungate, lăsarea acestora în nelucrare sau soluționarea cu depășirea termenelor legale a plângerilor ori a cererilor de abţinere sau recuzare (ICCJ, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 92/2019).

Rezultă, aşadar, că actualul cadru normativ califică deja drept abatere disciplinară neîndeplinirea actelor de procedură necesare soluționării cauzelor ori nerezolvarea acestora într-un termen rezonabil.

În fine, în ceea ce privește propunerea de introducere a art. 271^1, Plenul constată că aceasta pierde din vedere faptul că raportul dintre caracterul colegial al activității judiciare şi principiul personalității răspunderii disciplinare este analizat şi în prezent, chiar în absenţa unui asemenea text. Din această perspectivă, soluția propusă apare ca fiind redundantă.

Pe de altă parte, reglementarea propusă nu ţine seama de faptul că elementul de colegialitate se poate regăsi şi la nivelul parchetelor, aceeaşi cauză putând fi repartizată, în funcție de complexitatea şi particularitățile sale, mai multor procurori. Or, personalitatea răspunderii disciplinare impune şi în acest caz individualizarea conduitei care corespunde abaterii disciplinare cercetate”.

* Citiți aici întregul aviz CSM

* Citiți aici expunerea de motive a proiectului de lege