Sesizarea făcută la CCR de premierul demis în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituțională cu ICCJ, cauzat de acțiunea prin care ICCJ a cerut și a câștigat la Curtea de Apel București obligarea Guvernului Bolojan să pună în aplicare hotărârile judecătorești definitive privind plata drepturilor salariale restante este prematură și inadmisibilă. Opinia aparține Asociației ROJUST a personalului din justiție – condusă de fosta judecătoare ICCJ Mioara-Iolanda Grecu (foto).

Într-o scrisoare deschisă adresată președintelui CSM Liviu Odagiu și premierului demis Ilie Bolojan, Asociația ROJUST atrage atenția că demersul lui Ilie Bolojan este un joc extrem de periculos pentru statul de drept, încercându-se un control politic asupra autorității judecătorești, prin impunerea unor soluții și prin modificarea în mod nelegal a competențelor instanțelor de judecată.

Totuși, ROJUST precizează că există într-adevăr un veritabil conflict juridic de natură constituțională între puterea judecătorească, pe de o parte și puterile executivă și legislativă, pe de altă parte, dar într-un sens diferit de cel susținut de Guvern. Mai exact, acest conflict este cauzat de actele normative prin care Guvernul a dispus reeșalonarea succesivă pe mai mulți ani a creanțelor stabilite prin titluri executorii împotriva instituțiilor publice, iar prin Legea bugetului de stat pe anul 2026 a eliminat integral, exclusiv pentru sistemul judiciar, alocarea sumelor pentru plata restanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Scrisoarea ROJUST:

„Scrisoare deschisă privind sesizarea CCR pentru soluționarea unui conflict între autoritatea judecătorească și puterea executivă/legislativă

În contextul declarațiilor prim-ministrului României referitoare la intenția de a sesiza Curtea Constituțională cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și puterea executivă Rojust, Asociația personalului din justiție, reamintește că a solicitat în repetate rânduri autorităților competente sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la existența unor conflicte juridice de natură constituțională între autoritatea judecătorească și puterile legislativă sau executivă, generate de adoptarea unor acte normative care au afectat statutul constituțional al magistraților și independența justiției.

Demersurile noastre (ce pot fi regăsite și pe site-ul asociației, (https://www.asociatiarojust.ro/cauta?q=conflict) au vizat, în mod constant, modificările succesive și lipsite de predictibilitate ale statutului magistraților, restrângerea sau eliminarea unor drepturi consacrate de lege și asumate de statul roman, inclusiv în contextul aderării la Uniunea Europeană, subfinanțarea cronică a sistemului judiciar și lipsirea acestuia de resursele provenite din taxele judiciare de timbru, justificarea unor politici fiscale incoerente prin stigmatizarea publică a judecătorilor și procurorilor, precum și instituirea, prin acte normative succesive, a unui tratament vădit defavorabil aplicabil exclusiv categoriei profesionale a magistraților.

Cu toate acestea, instituțiile sesizate au evitat inițierea unui asemenea demers către Curtea Constituțională a României, tocmai pentru a nu escalada conflictul și pentru a aplana divergențele, încercând o comunicare între instituțiile implicate, pentru o bună funcționare a statului de drept și apărare a valorilor democrației (https://www.asociatiarojust.ro/articol/update-raspunsul-csm-la-solicitarea-de-a-sesiza-ccr-plus-o-intrebare-despre-modalitatea-de-2026-04-24).

În prezent, Guvernul a decis să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între puterea executivă și Înalta Curte de Casație și Justiție, după ce aceasta din urmă a promovat o acțiune în justiție având ca obiect obligarea Guvernului României și a Ministerului Finanțelor să asigure fondurile necesare achitării drepturilor salariale restante ale judecătorilor și ale celorlalte categorii profesionale îndreptățite, recunoscute prin titluri executorii.

Învederăm că, în fapt, motivul pentru care puterea executivă apreciază existența unui conflict de natură constituțională cu autoritatea judecătorească este că un complet de judecată a soluționat în primă instanță o cauză dată de lege în competența sa. Prin urmare, puterea executivă reclamă instanței de contencios constituțional funcționarea justiției ca putere în stat.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 141 din 5 mai 2026, pronunțată în Dosarul nr. 1844/2/2026, Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu Guvernul României și Ministerul Finanțelor, obligând pârâții să emită actele administrative și să efectueze toate demersurile bugetare necesare pentru includerea și alocarea integrală a sumelor necesare achitării drepturilor salariale restante ale judecătorilor și ale celorlalte categorii profesionale îndreptățite, prevăzute în titluri executorii și scadente în anul 2026, inclusiv prin rectificare bugetară, dacă este cazul. Hotărârea nu este definitivă și nici executorie, pârâții având deschisă, și chiar uzând, de calea de atac a recursului.

Potrivit declarațiilor Prim-ministrului, sesizarea Curții Constituționale este justificată prin faptul că instanța de judecată s-a substituit puterii executive și legislative în materie bugetară și a gestionării finanțelor publice. (https://www.romaniatv.net/conflict-juridic-intre-iccj-si-ilie-bolojan-executivul-ar-putea-cere-arbitrajul-ccr_9672604.html).

Sesizarea Curții Constituționale de către Primul ministru pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, în condițiile în care litigiul invocat este încă pe rolul instanței și nu există o hotărâre definitivă, ridică serioase probleme de admisibilitate și oportunitate constituțională, iar pe de altă parte justifică, în apărare, sesizarea de către președintele Consiliului Superior al Magistraturii a instanței de contencios constituțional cu referire la evidenta existență a unui conflict între autoritățile judecătorească și cea executivă.

În primul rând, sesizarea este prematură, existența unui conflict juridic de natură constituțională presupunând un blocaj instituțional sau o dispută reală și efectivă privind exercitarea competențelor constituționale ale autorităților publice.

Or, atât timp cât litigiul invocat se află încă pe rolul instanței competente, iar aceasta nu și-a exercitat încă atribuția constituțională de a pronunța o hotărâre, nu se poate susține existența unui conflict constituțional actual și consumat care să justifice intervenția Curții Constituționale – decizia Curții nr. 97/2008 (M. Of. nr. 169 din 5 martie 2008).

În al doilea rând, această sesizare riscă să transforme mecanismul prevăzut de art. 146 lit. e) din Constituție într-o cale indirectă de influențare a unui litigiu aflat în curs de soluționare. Guvernul are calitatea de parte în respectivul proces, iar recurgerea la procedura conflictului juridic înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive poate fi percepută ca o încercare de a obține, pe calea controlului constituțional, un avantaj procesual care nu poate fi dobândit în cadrul procedurii judiciare de drept comun.

În al treilea rând, jurisprudența Curții Constituționale a statuat în mod constant că atribuția prevăzută de art. 146 lit. e) din Constituție nu constituie o cale de atac împotriva actelor jurisdicționale și nici un instrument de verificare a modului în care instanțele judecătorești își exercită competențele. Atunci când soluționează cauze aflate în sfera competenței lor legale, instanțele înfăptuiesc actul de justiție, în exercitarea atribuției constituționale consacrate de art. 126 din Constituție. Nemulțumirea uneia dintre părți față de desfășurarea sau obiectul procesului nu este, prin ea însăși, de natură să transforme un litigiu judiciar într-un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice.

Prin Decizia nr. 685/2018 (M. Of. nr. 1021 din 29 noiembrie 2018) Curtea Constituțională a stabilit că intervenția sa este întemeiată de fiecare dată când autoritățile și instituțiile publice menționate în Titlul III din Constituție ignoră sau își asumă competențe constituționale de natură să creeze blocaje care nu pot fi înlăturate în alt mod, aceasta fiind esența unui conflict juridic de natură constituțională. Dacă litigiul nu se ridică la relevanța superioară constituțională, atunci acesta poate fi soluționat de instanțele de judecată din sistemul judecătoresc propriu-zis sau de alte categorii de jurisdicții, sub forma unor litigii care nu au substanță constituțională, ci se referă la aplicarea legii infraconstituționale.

Or, Primul ministru (demis) nu invocă, nici în fapt, nici în drept în susținerea sesizării, o încălcare a atribuțiilor de către puterea judecătorească, ci aspecte ce țin de competența instanțelor judecătorești, în concret chestiuni de natură financiară care au determinat neexecutarea unor decizii pe care are obligația legală de a le pune în practică.

În al patrulea rând, principiul separației și echilibrului puterilor în stat impune ca procedurile judiciare să își urmeze cursul firesc, fără ingerințe instituționale înainte de epuizarea mecanismelor jurisdicționale prevăzute de lege. Curtea Constituțională nu poate fi transformată într-o instanță care anticipează soluțiile instanțelor judecătorești și nici într-un mecanism de control preventiv asupra activității acestora, întrucât o asemenea abordare ar afecta autonomia puterii judecătorești și ar altera echilibrul constituțional dintre autoritățile statului, contrar dispozițiilor art. 1 alin. 3 și 4, art. 146 lit. e) din Constituția României.

Autoritățile statului au obligații pozitive, stabilite de legile în vigoare, pe care nu le pot eluda prin sesizări ale instanței de contencios constituțional. Nu pot fi invocate excepții pentru neexecutarea unor hotărâri judecătorești, tot așa cum o instanță nu poate refuza să judece conform legislației în vigoare.

În al cincilea rând, admiterea unei asemenea sesizări ar crea un precedent constituțional de natură să extindă în mod nejustificat sfera conflictelor juridice de natură constituțională. Dacă orice litigiu aflat pe rolul instanțelor, în care sunt implicate autorități publice, ar putea fi transformat într-un pretins conflict constituțional înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, s-ar ajunge la deturnarea scopului prevăzut de art. 146 lit. e) din Constituție. Mecanismul conflictului juridic de natură constituțională are un caracter excepțional și este destinat exclusiv soluționării blocajelor instituționale sau a disputelor privind exercitarea competențelor constituționale ale autorităților publice, iar nu intervenirii în litigii aflate în curs de soluționare de către instanțele judecătorești. O interpretare contrară ar permite eludarea competenței instanțelor de drept comun și ar conferi Curții Constituționale un rol care trece dincolo de atribuțiile sale constituționale, cu riscul afectării independenței puterii judecătorești și al echilibrului dintre autoritățile statului.

Din această perspectivă, sesizarea apare ca fiind nu doar prematură, ci și susceptibilă de inadmisibilitate, întrucât încearcă să activeze mecanismul conflictului juridic constituțional înainte ca pretinsul conflict să se fi manifestat printr-o conduită instituțională definitivă sau prin imposibilitatea efectivă a exercitării unei competențe constituționale. În același timp, sesizarea Primului ministru aduce atingere, o dată în plus, independenței Justiției, încercându-se un control politic asupra autorității judecătorești, prin impunerea unor soluții și, mai grav, prin modificarea în mod nelegal a competențelor instanțelor de judecată.

Demersul politic actual al Primului ministru reprezintă, în fapt, un joc politic periculos pentru statul de drept și, în același timp, un joc de imagine pentru câștigarea capitalului electoral, în condițiile în care în permanență hotărârile judecătorești definitive sunt discutate, criticate, contestate, iar nu executate, în virtutea obligativității acestora, principiu consolidat constituțional.

Pe fondul cauzei, se poate constata existența unui veritabil conflict juridic de natură constituțională între puterea judecătorească, pe de o parte și puterile executivă și legislativă, pe de altă parte, însă într-un sens diferit de cel susținut de Guvern.

În consecință, solicităm Consiliului Superior al Magistraturii ca, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție, să sesizeze Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra existenței acestui conflict, generat prin adoptarea O.U.G. nr. 115/2023, O.U.G. nr. 156/2024, Legii nr. 141/2025, O.U.G. nr. 52/2026 și Legii bugetului de stat pe anul 2026.

Prin actele normative mai sus citate, legiuitorul a dispus reeșalonarea succesivă pe mai mulți ani a creanțelor stabilite prin titluri executorii împotriva instituțiilor publice, iar prin Legea bugetului de stat pe anul 2026 a eliminat integral, exclusiv pentru sistemul judiciar, alocarea sumelor datorate, inclusiv în limitele eșalonărilor anterior stabilite.

I. Încălcarea principiului separației puterilor în stat

Actele normative criticate reprezintă o ingerință directă a puterii executive și legislative în activitatea puterii judecătorești, întrucât modifică efectele unor hotărâri judecătorești definitive și împiedică executarea acestora conform obligației pozitive pe care aceste puteri o au.

Prin reeșalonarea repetată a unor creanțe deja eșalonate și prin refuzul ulterior al alocării fondurilor necesare executării lor, autoritățile statului nesocotesc autoritatea de lucru judecat și subminează legitimitatea instanțelor judecătorești. Executarea hotărârilor judecătorești este transformată într-o opțiune dependentă de voința politică și de constrângerile bugetare, ceea ce contravine principiului statului de drept și separației puterilor.

Adoptarea de către Parlamentul României a Legii bugetului de stat pentru anul 2026, după reducerea doar a componentei propuse inițial în categoria cheltuielilor privitoare la drepturile salariale restante ale magistraților (unele dintre aceste drepturi fiind statuate prin hotărâri emise în urmă cu peste 10-15 ani și neexecutate de stat nici până în prezent), ducând practic la amânarea lor în mod nepermis pentru un așa-zis pachet social, total insuficient și incapabil de a rezolva problemele economice și financiare ale țării și amânarea, nejustificată legal, a plății drepturilor salariale restante denotă, încă o dată, încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin supunerea puterii judecătorești factorului politic, fapt incompatibil cu noțiunea de stat de drept, încălcând totodată și dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor.

În condițiile în care măsurile fiscal bugetare nu au fost apreciate în aceeași manieră cu referire la alte categorii profesionale care, la fel ca magistrații, au dobândit drepturi salariale restante prin hotărâri judecătorești definitive, precum și eliminarea doar a categoriei magistraților de la plata drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești, în condițiile în care celorlalte categorii profesionale – care au recunoscute drepturi similare prin hotărâri judecătorești definitive – le sunt plătite deja drepturile astfel recunoscute, nu produce doar discriminare, dar arată și profund dispreț față de singura putere din stat care asigură respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Aceste dispoziții prin care se ignoră hotărârile judecătorești și actele administrative emise anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 99/2023 reprezintă nu doar o încălcare evidentă a principiului separației puterilor în stat, ci și o subminare directă a legitimității instanțelor judecătorești.

Prin această schimbare de paradigmă în modalitatea de achitare a drepturilor salariale restante, reeșaloarea unor debite deja eșalonate și ulterior nefinanțarea acestora în cazul unei singure autorități, aceea a justiției, se conturează și o amenințare la adresa independenței sistemului judiciar. Această abordare subordonează executarea hotărârilor judecătorești unor interese politice, contravenind astfel principiilor fundamentale ale statului de drept și echilibrului puterilor în cadrul unei societăți democratice.

În această modalitate sunt incidente astfel dispozițiile art. 1 alin. (3), (4) și (5) din Constituție.

II. Încălcarea dreptului de proprietate

Drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive reprezintă bunuri în sensul art. 44 din Constituție și al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Articolul 44 al Constituției României consacră dreptul la proprietate ca un drept fundamental, garantat și ocrotit de stat. Acest drept include și dreptul la folosința și disponibilitatea bunurilor în mod liber.

Reeșalonarea succesivă a plății acestora pe noi perioade de câte 5 ani, urmată de nebugetarea sumelor datorate prin Legea bugetului de stat pe anul 2026, reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate.

Beneficiarii titlurilor executorii aveau o așteptare legitimă că obligațiile pozitive - obligațiile asumate de stat prin eșalonările anterioare - vor fi respectate. Introducerea unei noi eșalonări modifică retroactiv condițiile executării obligației și încalcă principiul securității juridice, creând un dezechilibru evident între interesele creditorilor și cele ale statului.

Dispozițiile puterii executive și legislative prin care drepturile salariale restante, eșalonate deja, vor fi achitate prin reeșalonare într-un interval de 5 ani, iar ulterior nu mai sunt bugetate nici măcar aceste eșalonări, constituie o limitare a dreptului la proprietate încălcând art. 1 Protocolul 1 al CEDO.

III. Încălcarea dreptului la un proces echitabil

Executarea unei hotărâri judecătorești reprezintă parte integrantă a procesului în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar imposibilitatea executării silite și refuzul achitării drepturilor de la data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești afectează dreptul la un proces echitabil și accesul la o instanță eficientă.

Jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului statuează că executarea unei hotărâri judecătorești definitive face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil.

În cauzele Hornsby c. Greciei, Ruianu c. României, Bourdov c. Rusiei, Scollo c. Italiei, Bushati și alții c. Albaniei, Qufaj c. Albaniei, Jasiūnienė c. Lituaniei, Suljagić c. Bosniei și Herțegovinei, precum și în cauza State și alții c. României (30 martie 2023), Curtea a statuat că statul nu poate invoca lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătorești și că asemenea practici încalcă atât art. 6 din Convenție, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea, Curtea a reținut în mod constant că executarea întârziată sau neexecutarea hotărârilor pronunțate împotriva statului constituie o atingere atât adusă dreptului de acces la un tribunal, cât și dreptului de proprietate.

Suspendarea executării silite, reeșalonarea repetată a plăților și refuzul bugetării sumelor datorate transformă hotărârile judecătorești definitive în acte lipsite de eficiență practică, afectând dreptul de acces efectiv la justiție.

Autoritățile nu pot invoca lipsa fondurilor pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești, iar întârzierile nu pot aduce atingere substanței dreptului protejat de art. 6 din Convenție.

Amânările repetate la achitarea debitelor datorate, nu numai că vor împovăra în viitorul apropiat Statul Român, dar îl supun și riscului unor condamnări ulterioare la CEDO, astfel cum s-a întâmplat în cauzele Ruianu împotriva României nr. 34647/97 și State și alții împotriva României, pronunțată în 30 martie 2023.

Componenta financiară este recunoscută și garantată la nivel european ca o componentă a independenței justiției prin numeroase documente internaționale, iar jurisprudența constantă a Curții Constituționale subliniază faptul că orice reglementare referitoare la salarizarea, ca și la stabilirea pensiilor magistraților trebuie să respecte cele două principii, al independenței justiției și al statului de drept.

IV. Încălcarea principiului egalității

Prin reeșalonarea pe o perioadă de câte 5 ani a plății drepturilor salariale restante pentru personalul din instituțiile și autoritățile publice, dar și reeșalonarea drepturilor care deja fac obiectul plății eșalonate și apoi nealocarea la bugetul ÎCCJ a fondurilor necesare, se aduce atingere  principiilor aplicării unitare a legii și egalității în fața legii, de natură a aduce o diferențiere a modului de executare a hotărârilor judecătorești și a plății a drepturilor salariale restante.

Regimul instituit prin actele normative criticate creează un tratament diferențiat între creditorii statului și ceilalți creditori, precum și între personalul din sistemul judiciar și celelalte categorii de salariați.

Excluderea exclusiv a personalului din sistemul judiciar de la plata drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive (prin eliminarea creditelor bugetare aferente plăților eșalonate din bugetul ÎCCJ), în timp ce alte categorii profesionale beneficiază de executarea unor hotărâri similare, reprezintă un tratament discriminatoriu, incompatibil cu principiul egalității în drepturi, exprimă o gravă lipsă de respect instituțional față de autoritatea judecătorească, singura putere a statului chemată să garanteze efectiv respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și încalcă art. 16 din Constituție.

V. Încălcarea dreptului la protecția socială

Art. 41 din Constituție garantează protecția socială a salariaților.

Reeșalonarea repetată și lipsa finanțării drepturilor salariale restante afectează în mod direct această protecție, întrucât salariații sunt obligați să suporte consecințele nerespectării de către stat a propriilor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

Destinatarii normei juridice criticate au drepturi ferme și intangibile în virtutea hotărârilor judecătorești definitive. Deși autoritățile nu au procedat la executarea imediată a acestor hotărâri, ci au implementat un mecanism de eșalonare, se constată că, prin adoptarea acestor acte normativ autoritățile statului nu au respectat nici măcar această procedură, omițând să manifeste diligența necesară în punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești.

Introducerea unei noi eșalonări a plăților reprezintă o schimbare semnificativă a condițiilor inițiale stabilite prin lege. Aceasta aduce o nouă perioadă de așteptare pentru creditorii salariați ai statului, creându-se un dezechilibru de necontestat între drepturile reclamanților și interesele statului.

În plus, această schimbare reprezintă și o încălcare a principiului securității juridice, deoarece beneficiarii hotărârilor judecătorești aveau motive întemeiate să creadă că termenii inițiali de plată vor fi respectați.

VI. Afectarea independenței justiției

În ceea ce privește personalul din sistemul judiciar, măsurile criticate, care culminează cu noile acțiuni ale puterii executive prin Primul ministru, depășesc sfera unui simplu conflict juridic de natură constituțională pe care vă solicităm să-l promovați, constituind un atac la independența Justiției.

Componenta financiară reprezintă o garanție esențială a independenței magistratului, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și din documentele Consiliului Europei.

Prin plasarea momentului plății drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești sub semnul unei noi incertitudini (după trecerea unei perioade de timp chiar și de peste 15 ani de la momentul emiterii titlurilor executorii) și prin eliminarea completă a fondurilor destinate executării acestora, executivul și legislativul exercită o presiune incompatibilă cu independența puterii judecătorești.

Subliniem că Statul are obligația constituțională de a stabili remunerația judecătorilor astfel încât să compenseze statutul, funcțiile și responsabilitățile acestora, iar menținerea remunerației judecătorilor, implicit achitarea acestor remunerații, este una dintre garanțiile independenței judecătorilor, conform dispozițiilor constituționale care definesc statutul acestora, art.125 - pentru judecători și în art.132 - pentru procurori, obligație de la care autoritățile publice nu se pot sustrage.

Independența justiției include securitatea financiară a magistraților, care presupune și asigurarea unei garanții sociale.

Prevederile legii bugetului de stat pentru anul 2026 criticate, inclusiv demersul actual al Primului ministru, vizează exclusiv personalul din sistemul judiciar – nu și alte categorii profesionale aflate în situații similare - și se înscriu într-un context în care autoritățile executive și legislative au adoptat măsuri susceptibile să afecteze executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la plata unor drepturi salariale restante. O asemenea conduită este de natură să genereze o ingerință a puterii executive în sfera atribuțiilor constituționale ale autorității judecătorești și să afecteze principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

Totodată, readucem în atenție declarațiile publice formulate de reprezentanți ai Guvernului României în exercitarea unor funcții executive de prim rang, declarații care, prin caracterul lor instituțional, au un impact semnificativ asupra percepției publice cu privire la autoritatea judecătorească. Discursul public actual denotă nu doar necunoașterea procedurilor MCV, inclusiv a celui de ridicare a acestui mecanism, dar discreditează sistemul judiciar prin etichetări depreciative, insinuări sau acuzații lipsite de fundament, ceea ce este incompatibil cu obligația constituțională de respect reciproc și loialitate instituțională între autoritățile statului și riscă să afecteze încrederea cetățenilor în independența și imparțialitatea justiției.

Sunt încălcate astfel dispozițiile art. 124 alin. (1) - (3), art. 125 și art. 132 din Constituție, dar și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și standardele europene.

 Potrivit Hotărârii CJUE din 20 aprilie 2021, pronunțată în cauza Repubblika (C-896/19), statele membre nu pot adopta măsuri care determină un regres al protecției statului de drept și al independenței justiției.

Totodată, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, prin Avizul nr. 13/2010, a arătat că autoritățile publice sunt obligate să execute fără întârziere hotărârile judecătorești pronunțate împotriva lor și că unei persoane care a obținut o hotărâre împotriva statului nu i se poate impune să recurgă la proceduri de executare pentru a obține plata.

Însăși ideea că un organ al statului refuză supunerea în fața unei hotărâri judecătorești subminează conceptul preeminenței legii. (...) Un stat trebuie să respecte hotărârile pronunțate împotriva sa fără întârziere și fără a fi nevoie ca reclamantul sa utilizeze procedurile de executare.

Curtea a admis în mod repetat pretențiile reclamanților, care fie nu au folosit aceste proceduri, fie au fost nevoiți să le folosească, exprimând punctul de vedere că „unei persoane care a obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului în urma unui proces câștigat, nu trebuie să i se ceară să recurgă la proceduri de executare pentru a o pune în aplicare”.

VII. Concluzie

Prin adoptarea O.U.G. nr. 115/2023, O.U.G. nr. 156/2024, Legii nr. 141/2025, O.U.G. nr. 52/2026 și Legii bugetului de stat pe anul 2026, care culminează cu acțiunile prezente ale Primului ministru, care sesizează Curtea Constituțională nu pentru un conflict real dintre autorități, ci pentru a face presiune și a obține o soluție favorabilă într-un litigiu aflat încă pe rolul unei instanțe de judecată, executivul și legislativul au împiedicat executarea unor hotărâri judecătorești definitive, au afectat dreptul de proprietate al creditorilor statului, au încălcat dreptul la un proces echitabil, principiul egalității și protecției sociale, precum și independența justiției.

În aceste condiții, sunt întrunite premisele existenței unui conflict juridic de natură constituțională între puterea judecătorească și puterile executivă și legislativă, motiv pentru care se impune sesizarea Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție.

Dincolo de dimensiunea strict juridică a acestui diferend, situația evidențiază o accentuare a tensiunilor instituționale dintre autoritatea judecătorească și puterile executivă și legislativă.

Într-un asemenea context, respectarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat impune ca fiecare autoritate publică să își exercite atribuțiile în limitele competențelor stabilite de Constituție și de lege, cu respectarea principiului loialității constituționale și fără transformarea mecanismelor constituționale de soluționare a conflictelor dintre autorități în instrumente de influențare a unor litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau în curs de soluționare”.