(Nota redacției: prin decizia nr. 912 de joi, 21 mai 2026, pronunțată în cauza nr. 1890/1/2025, judecătorii Andrei Buliga și Violeta-Elena Georgescu-Ashemimry de la Curtea de Apel București au rejudecat apelul din dosarul lui Mario Iorgulescu, așa cum dispusese ICCJ în 2024 – click aici pentru a citi.

Astfel, CAB l-a condamnat definitiv pe Mario Iorgulescu la 8 ani și 8 luni de închisoare – cuantum rezultat prin contopirea următoarelor pedepse:

- 7 ani pentru ucidere din culpă;

- 2 ani pentru conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe;

- 3 ani de închisoare pentru complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal – condamnare definitivă primită în 2021 în altă cauză.

Prin aceeași decizie, Curtea de Apel București a refuzat solicitarea apărării de a constata prescrisă fapta de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe.

Iată minuta CAB:

„Constată că prin decizia penală nr. 161/RC din data de 04.03.2026 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus rejudecarea apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul Iorgulescu Gino Mario numai în ceea ce privește individualizarea pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin. (1) şi (2) C.pen. În baza art. 421 pct. 1 lit. b C.proc.pen., respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul Iorgulescu Gino Mario împotriva sentinţei penale nr. 132/10.02.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin. (1) şi (2) C.pen.

Menține toate dispozițiile deciziei penale 1665/A din data de 18.12.2024, Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, în dosarul nr. 20691/3/2020* și pe cale de consecință și pedeapsa stabilită în sarcina inculpatului și anume 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. 1 și 2 C.pen. și pedeapsa complementară aplicată de prima instanță de interzicere a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat și dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) din C.pen., pe o perioada de 5 (cinci) ani, precum și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat și dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) din C.pen.

În baza art. 39 alin. 1 lit. b) C.pen., menține contopirea pedepsei de 7 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de ucidere din culpă cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe și cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal aplicată prin sentința penală nr. 944/20.12.2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 33036/301/2016, definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curții de Apel București – Secția I penală, și aplicarea inculpatului a pedepsei cea mai grea de 7 ani închisoare, la care va adăuga un spor de 1 an și 8 luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse), inculpatul Iorgulescu Gino Mario urmând să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. 3 lit. a) C.p. și art. 66 alin. 1 lit. a), b), i), n) și o) C.pen., menține aplicarea pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, a următoarelor drepturi: de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a conduce vehicule pe drumurile publice, de a comunica şi de a se apropia, la o distanţă de 100 metri, de persoana vătămată Vlăsceanu Dragoş-Ionuţ – din dosarul nr. 33036/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 București – şi de a se apropia de locuinţa sau de alte locuri în care persoana vătămată Vlăsceanu Dragoş-Ionuţ desfăşoară activităţi sociale, pe distanţa de 100 metri. Menține toate celelalte dispoziții ale sentinței apelate – sentinţa penală nr. 132 din data de 10.02.2023, pronunţată în dosarul nr. 20691/3/2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală și deciziei penale 1665/A din data de 18.12.2024, Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, în dosarul nr. 20691/3/2020* care nu sunt contrare prezentei hotărâri. În baza art. 275 alin. 3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelurilor declarate de parchet și inculpat rămân în sarcina statului.

Definitivă. Pronunţată prin punerea la dispoziţie prin intermediul grefei instanţei, azi, 21.05.2026”.) 

Există dosare în care emoția publică este atât de mare încât dreptul riscă să fie împins în plan secund. Cazul Iorgulescu este, fără îndoială, unul dintre ele. Tocmai de aceea, analiza juridică trebuie făcută rece, tehnic, fără lozinci și fără cedarea în fața presiunii publice. Statul de drept nu se verifică în dosarele comode, ci în dosarele în care opinia publică cere o anumită soluție, iar instanța este chemată să aplice legea, nu să administreze satisfacții colective.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București ridică o problemă gravă: aceea a transformării recursului în casație dintr-o cale extraordinară de atac strict limitată la controlul de legalitate într-un instrument de redeschidere parțială a judecății de apel. Iar hotărârea ulterioară a Curții de Apel București, pronunțată după trimiterea cauzei spre rejudecare, agravează această problemă, întrucât pare să anuleze, pe cale indirectă, efectele admiterii contestației în anulare promovate anterior de apărare.

Recursul în casație nu este un al treilea apel. Nu este o cale de atac prin care Înalta Curte reface judecata, reevaluează oportunitatea soluției sau retrimite cauza ori de câte ori consideră că instanța de apel ar trebui să mai cântărească o dată pedeapsa. Potrivit art. 433 C.proc.pen., recursul în casație are ca obiect verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar art. 447 C.proc.pen. obligă instanța de casație să verifice exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Această limitare nu este un detaliu tehnic. Este însăși garanția că recursul în casație rămâne ceea ce legiuitorul a vrut să fie: o cale extraordinară, de strictă interpretare, nu un mecanism elastic prin care o soluție definitivă poate fi remodelată sub presiunea contextului.

În speță, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen., susținând că în mod greșit s-ar fi dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe. Problema era una juridică: exista sau nu exista prescripția răspunderii penale pentru fapta prevăzută de art. 336 alin. (1) și (2) C.pen.? Atât.

Dacă Înalta Curte aprecia că încetarea procesului penal a fost greșit dispusă, avea obligația de a rămâne în limitele soluțiilor prevăzute de art. 448 C.proc.pen. Or, textul distinge între ipoteza în care instanța de casație înlătură greșita aplicare a legii și ipoteza în care dispune rejudecarea pentru celelalte cazuri de casare. Această distincție nu este decorativă. Ea marchează frontiera dintre controlul de legalitate și reluarea judecății.

Când legea spune că instanța de casație poate dispune rejudecarea „dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438”, rezultă că nu orice admitere a recursului în casație deschide automat calea trimiterii spre rejudecare. Cu atât mai puțin atunci când motivul de casare privește exclusiv susținerea că încetarea procesului penal ar fi fost greșit dispusă.

Aici apare ruptura logică. Înalta Curte a constatat, în esență, că nu poate proceda ea însăși la individualizarea pedepsei, deoarece aceasta presupune aprecieri incompatibile cu natura recursului în casație. Până aici, raționamentul este corect. Dar concluzia firească nu era trimiterea cauzei spre rejudecarea individualizării, ci constatarea limitelor propriei competențe. O instanță de casație nu își poate depăși competența doar pentru că soluția legală rămasă la îndemână este incomodă.

În drept, lipsa unei soluții procesuale convenabile nu autorizează crearea uneia noi. Aceasta este regula elementară a legalității procesului penal.

Mai grav, prin trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor numai în privința individualizării pedepsei pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 C.pen., Înalta Curte a produs un efect paradoxal: a permis instanței de rejudecare să reactiveze o zonă a cauzei care fusese deja atinsă de efectele admiterii contestației în anulare. Or, contestația în anulare nu este o ficțiune procedurală. Ea este o cale extraordinară de atac de retractare, expres reglementată de art. 426 și urm. C.proc.pen., care produce efecte reale asupra hotărârii definitive atacate.

Art. 426 lit. b C.proc.pen. permite contestația în anulare atunci când inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Iar art. 432 C.proc.pen. prevede că, atunci când găsește contestația întemeiată, instanța desființează hotărârea atacată și procedează la rejudecarea apelului sau a cauzei după desființare. Aceasta este arhitectura legală. Nu există în Cod o contestație în anulare admisă „provizoriu”, „sub condiție” sau „până când Parchetul obține, pe altă cale extraordinară, reactivarea efectelor hotărârii desființate”.

În această lumină, decizia Curții de Apel București pronunțată după trimiterea cauzei de către Înalta Curte este cel puțin discutabilă. Din minuta publică rezultă că instanța a menținut dispozițiile deciziei penale anterioare și, în final, pedeapsa rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare, după rejudecarea limitată la individualizarea pedepsei pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 C.pen.

Problema nu este cuantumul pedepsei. Problema este traseul procesual prin care s-a ajuns acolo.

Curtea de Apel București nu putea trata contestația în anulare admisă anterior ca pe un simplu accident procedural, lipsit de consecințe juridice proprii. Odată admisă contestația în anulare, hotărârea atacată a fost supusă unei retractări în limitele stabilite de instanță. A reveni ulterior, prin formula menținerii dispozițiilor unei decizii anterioare, la o construcție juridică ce golește de conținut efectul admiterii contestației în anulare înseamnă a transforma calea extraordinară exercitată de inculpat într-un drum fără ieșire.

În termeni simpli: apărarea a câștigat o cale extraordinară de atac, dar efectul câștigării acesteia a fost ulterior neutralizat printr-o altă cale extraordinară de atac, folosită de acuzare pentru a readuce cauza în punctul util condamnării. Din perspectivă instituțională, un asemenea mecanism este periculos. El transmite ideea că efectul unei căi extraordinare admise în favoarea inculpatului poate fi păstrat doar dacă nu deranjează rezultatul final dorit.

Prescripția răspunderii penale nu este un privilegiu. Nu este o favoare. Nu este o scăpare „pe procedură”. Codul penal spune expres că prescripția înlătură răspunderea penală, iar Codul de procedură penală include prescripția printre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale. Pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) și (2) C.pen., pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda, ceea ce atrage termenul general de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d C.pen.

Se poate discuta, desigur, dacă termenul a fost sau nu suspendat între rămânerea definitivă a unei hotărâri și desființarea acesteia într-o cale extraordinară. Se poate discuta despre efectele art. 156 C.pen. Se poate discuta despre jurisprudența recentă. Dar aceste discuții trebuie purtate în interiorul strict al cadrului procesual permis de lege. Nu prin convertirea recursului în casație într-un instrument de reindividualizare penală.

Adevărata întrebare este alta: poate instanța de casație, sesizată cu motivul că încetarea procesului penal ar fi fost greșit dispusă, să trimită cauza spre rejudecare doar pentru individualizarea pedepsei, deși tocmai recunoaște că individualizarea pedepsei nu intră în atribuțiile sale? În opinia noastră, răspunsul trebuie să fie negativ.

Un proces penal nu poate fi construit prin salturi succesive între căi extraordinare, fiecare folosită pentru a repara ceea ce cealaltă a produs. Contestația în anulare are o logică proprie. Recursul în casație are o logică proprie. Când aceste logici sunt amestecate, rezultatul nu mai este justiție previzibilă, ci geometrie procedurală variabilă.

Cazul Iorgulescu este nepopular. Tocmai de aceea este important. Pentru că drepturile procedurale nu sunt făcute pentru inculpații populari. Sunt făcute pentru orice persoană acuzată, inclusiv pentru cea împotriva căreia opinia publică are deja o sentință pregătită. Dacă într-un dosar cu presiune mediatică ridicată acceptăm ca limitele recursului în casație să fie întinse, ca efectele contestației în anulare să fie golite și ca rejudecarea să fie folosită pentru restaurarea rezultatului dorit, mâine aceeași logică va putea fi aplicată în dosare fără nicio vizibilitate publică.

Iar acolo nu va mai protesta nimeni.

Critica acestor hotărâri nu înseamnă ignorarea gravității faptelor. Nu înseamnă lipsă de respect față de victimă. Nu înseamnă relativizarea tragediei. Înseamnă, dimpotrivă, respect față de singura formă legitimă de justiție: aceea făcută în limitele legii. O condamnare obținută prin elasticizarea competenței instanței de casație sau prin neutralizarea efectelor unei căi extraordinare admise nu întărește autoritatea justiției. O slăbește.

Într-un stat de drept, instanța nu poate corecta emoția publică prin soluții de oportunitate și nu poate corecta legea prin procedură creativă. Recursul în casație trebuie să rămână recurs în casație. Contestația în anulare trebuie să producă efectele pe care legea i le recunoaște. Iar Curtea de Apel, în rejudecare, nu poate transforma o trimitere limitată într-o operațiune de anulare indirectă a unei contestații în anulare admise.

Altfel, ajungem la un precedent periculos: căile extraordinare de atac nu mai sunt garanții, ci instrumente succesive de ajustare a rezultatului.

Iar când rezultatul devine mai important decât procedura, justiția încetează să mai fie drept și devine simplă administrație a impresiei publice.