Rezumat

Lucrarea de față și-a propus să aprofundeze și să argumenteze limitativ acea zonă aplicativă a dreptului, inclusiv de normare, zonă de largă și cotidiană expunere publică prin care dreptul ca știință este livrat cetății sub forma unui rezultat concret decis de aplicatorii de drept, pe baza unei norme de drept adoptată de reprezentanții politici ai cetății la un moment dat. Chiar și în această zonă limitată de analiză a fost avut în vedere numai procesul de livrare a dreptului în instanțele și parchetele românești de către resursa umană a judecătorilor și procurorilor, normele în temeiul cărora au acționat, precum și consecințele activității lor curente.

Au fost identificate, cu precădere ulterior anului 2005, demersuri normative promovate politic și susținute civic, nu doar intern, ci și extern, de destabilizare și decredibilizare deliberată a resursei umane din instanțele și parchetele din România. Consecințele negative ale acestor demersuri au apărut inevitabil în timp nu numai prin date statistice acut negative, ci și printr-o accentuată percepție publică negativă față de aplicatorii efectivi ai dreptului, calitatea „produsului” livrat și implicit față de principiul ca atare de drept și dreptate.

Cuvinte-cheie: drept, resursă umană, judecători, procurori, decredibilizare, influență politică.

Introducere

Succint, știința dreptului, dreptul, au ca obiect specific de preocupare realitatea juridică a unei organizări sociale umane la un moment dat, realitate juridică abordată analitic în corelație cu toate celelalte segmente ale sistemului social, pe baza unei metodologii specifice[1]. Dreptul, înțeles ca un cumul de norme, principii, reguli, concepte ale unei organizări sociale, nu constituie o știință abstractă, exponat sau trofeu de vitrină, ci o modalitate de reglementare și punere în practică a acestor norme, principii, etc., una dintre căile prin care societatea umană de-a lungul existenței sale a reușit să-și consolideze bazele organizării și evoluției. Dreptul, ca știință aplicativă, a fost livrat cetății sub două forme: 1.prin adoptarea de norme de organizare și funcționare a instituțiilor statale/suprastatale, inclusiv a celor chemate să aplice/impună o anumită realitate juridică și 2.prin prestația individuală a celor învestiți să aplice efectiv dreptul în limita normelor adoptate.

Ne vom referi în continuare la ambele aspecte, abordate corelativ, insistând asupra cauzelor ce au determinat o realitate notorie a prezentului și anume vizibila reticență, la limita respingerii, a cetățeanului față de ceea ce semnifică drept, dar mai ales față de aplicatorii acestuia în viața cotidiană, limitându-ne în analiză la decidenții normei de drept și la aplicatorii acesteia în instanțele și parchetele românești.

Rândurile de față au fost generate în principal de reuniunea științifică a Academiei de Științe Juridice din România[2] și de tema acesteia – Criza dreptului în lumea contemporană[3], dar și conjunctural de demersul cutumiar deja de destabilizare/decredibilizare a aplicatorilor dreptului din justiția română, prin reluarea ciclică în spațiul public de circa 25 ani, inexplicabil de agresiv de data aceasta, a unor campanii de demonizare a pensiilor de serviciu (botezate „speciale”) ale magistraților în principal (dar și ale altor categorii profesionale - polițiști, militari, servicii secrete, diplomați), campanii înțesate deliberat de egalitarism deformat[4], promovate de entități cu potențial public manipulator (media, rețele de socializare), având ca lider ipocrizia postdecembristă, politicianul român. Am inclus și acest considerent conjunctural în justificarea genezei lucrării de față, pentru că astfel de campanii reluate periodic aduc, alături de „câștigul” politic scontat de procente electorale[5] și de ostilizarea deliberată a diverselor categorii sociale și/sau profesionale, inevitabile consecințe negative, voite sau ignorate, prin forțarea/incitarea unei depopulări masive pe termen scurt, chiar anticipate[6], a unor instituții publice fundamentale, de către o resursă umană înalt calificată aflată la vârful capacității profesionale[7].

Așa cum arătam, vom insista în analiza resursei umane în domeniul justiției, componentă de bază alături de lumea avocaturii, a notariatelor și a consilierilor juridici în general, a succesului/eșecului științei dreptului în zona sa aplicativă. Vom încerca să evidențiem, pe de o parte, acele cauze și decizii ce au influențat în timp starea actuală a resursei umane din justiția românească și responsabilitatea normativă a decidenților politici și profesionali în materie[8], iar pe de altă parte, consecințele acțiunilor acestora în activitatea curentă de aplicare efectivă a dreptului, în condițiile în care gestionarea resursei umane nu trebuie privită doar prin ea însăși ca fenomen administrativ de încadrare, pensionare, transfer, promovare, etc., ci ca o adevărată strategie de livrare aplicativă de calitate a științei dreptului către cetatea românească.

În termeni analitici, cei ce aplică dreptul în instanțe și parchete peste tot în lume (decizii, interpretări), constituie resursa umană a autorității judecătorești înțeleasă în sensul său mai permisiv și care include și procurorii, nu doar judecătorii. Nu este necesar să mai argumentăm că modul de selectare, promovare, evaluare, sancționare a resursei umane din domeniul justiției are consecințe directe asupra calității, celerității, independenței și imparțialității actului de justiție pe care un Stat este obligat să îl asigure cetățenilor săi.

Din păcate, indiferent de perspectiva din care ne-am propune să analizăm acest domeniu în România post decembristă, vom constata o realitate care se impune cu titlu de notorietate și anume că în prezent, la 34 ani de la momentul de debut al noii noastre societăți, resursa umană, adică aplicatorii dreptului din justiția română, se află într-o consistentă criză de efectiv numeric[9], în derivă conceptuală și nu în ultimul rând într-o constantă și acută criză de credibilitate societală[10].

Câteva precizări prealabile sunt necesare.

Indiferent de forma de organizare a societății, modificările normative ce au fost impuse de factorul politic în legătură cu resursa umană din justiția română au fost precedate/însoțite de tot felul de justificări/fundamentări publice, unele obiective/profesionale și de bună credință generate de nevoile sistemului judiciar și/sau ale justițiabilului român în legătură cu eficiența resursei umane în raport de complexitatea cauzelor, cu celeritatea actului de justiție ori restricții bugetare, altele bazate pe elemente extranee sistemului de drept și științei dreptului, respectiv ideologii și interese politice/geopolitice de grup intern, dar mai ales extern, amintind aici doar acel delir cu consecințe catastrofale al „reformei de întinerire” forțată sub flamura „decomunizării” din anul 2005, asupra căruia vom reveni.

În general fiecare modificare asupra resursei umane a avut în vedere, cel puțin declarativ, câteva criterii de bază: 1.obligația Statului de a asigura serviciul public de justiție independentă la costuri bugetare rezonabile, menite să asigure însă și cointeresarea resursei umane 2.dreptul cetățeanului de liber acces la o justiție profesionistă, independentă și imparțială, 3.pregătirea profesională și eficientizarea activității resursei umane pe fiecare grad de jurisdicție prin prisma statutului societal al magistratului și a mijloacelor puse la dispoziție. Specificul acestui domeniu este acela că o decizie nu își produce efecte imediate, ci în timp mai mult sau mai puțin îndelungat și tocmai de aceea astfel de decizii, pe de o parte, nu pot fi apreciate ca efect, pozitiv sau negativ, decât la o oarecare distanță temporală de momentul adoptării, când de multe ori este deja prea târziu[11], iar pe de altă parte, tocmai de aceea atari decizii nu ar fi trebuit/nu ar trebui lăsate la îndemâna unor decidenți nepricepuți sau de rea credință, cu interese conjuncturale diferite sau opuse unui rezultat de calitate. Principalele căi de optimizare a parametrilor cost-calitate-celeritate au fost mai mereu aceleași: vârsta de încadrare în raport direct cu vârsta de pensionare, echilibrul generațiilor active în sistem[12], vechimea în profesie necesară promovării la unitatea superioară, modalitatea de promovare și de obținere a gradului profesional superior, numărul de judecători ce compun un complet de judecată (fond și căi de atac), numărul căilor de atac[13], etc.

Ne vom ocupa aici de acele aspecte ce implică persoana și cariera celui ce aplică dreptul, fără a le dezvolta și pe cele ce vizează strict doar elemente de organizare judiciară (de exemplu numărul căilor de atac). 

1. Legea nr. 58/1968[14] pentru organizarea judecătorească

Potrivit art.23 din lege „pricinile, precum şi cererile de competenta judecătoriilor, se judecă în complet format din 2 judecători”, iar potrivit art. 26 „recursurile şi recursurile extraordinare se judecă în complet format din 3 judecători”.

De asemenea, conform art. 53 „după 6 luni de funcţionare efectivă judecătorii stagiari sunt examinati sub aspectul cunoştinţelor dobândite în vederea acordării dreptului de a exercita unele atribuţii de judecată. Judecătorii stagiari de la judecătorii participă la activitatea de judecată numai în completele în care celălalt judecător este ales”.

Stagiul de pregătire pentru un judecător stagiar era de 2 ani, la sfârșitul cărora stagiarul era obligat să se prezinte pentru a susține examenul de capacitate pentru a deveni judecător definitiv. Nesusținerea sau nepromovarea examenului echivala cu îndepărtarea din funcție.

Reiese din dispozițiile citate preocuparea legiuitorului socialist sub două aspecte.

Sub un prim aspect, a consacrat exclusiv completul colegial de 2 și respectiv 3 judecători[15], garanție a unei consultări/deliberări și a unui rezultat previzibil superior calitativ din munca a doi oameni, nu a unuia singur, asupra aceleiași chestiuni de soluționat. Adoptarea exclusivă a modelului colegial avea în mod cert avantajul unei mai mari siguranțe calitative, dar costa, iar în unele situații de redusă complexitate a cauzei dedusă judecății, acest cost al angrenării a doi judecători pentru o sarcină ce putea fi îndeplinită în aceleași condiții de calitate de unul singur, apărea ca fiind o cheltuială bugetară nejustificată.

Sub un al doilea aspect, în considerația aceluiași concept al asigurării profesionalismului judecătorului și implicit a calității muncii acestuia, legea nu a permis judecătorului stagiar, insuficient pregătit, să judece decât după o perioadă de acomodare și acumulare de 6 luni și în urma unei examinări profesionale, iar participarea la judecată a stagiarului a fost permisă doar pe „locul doi” în completul de judecată alături de un judecător definitiv („ales”[16]), înlăturând astfel orice ipoteză în care completul de doi judecători ar fi putut fi format din doi stagiari, respectiv doi judecători insuficient încă pregătiți profesional.

Legea a fost modificată prin Decretul nr. 84/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România[17], legalizând nu doar instituția judecătorului unic și aria de cuprindere a cauzelor ce pot fi soluționate de acesta, dar recunoscând chiar și dreptul judecătorului stagiar cu un an vechime de a soluționa astfel de cauze[18]. Trecând peste enunțul de propagandă politică al oricărui act normativ din acea vreme, scopul acestor modificări a fost clar exprimat în Expunerea de motive a Decretului și trebuie să recunoaștem și astăzi, peste ani, pertinența sa managerială: „îndeplinirea sarcinii trasate de Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român din 19 - 21 iulie 1972, privind ridicarea în continuare a calităţii şi sporirea operativităţii în activitatea de judecată, face necesară rezolvarea de către un singur judecător şi a altor pricini de importanţă mai redusă, de competenţa judecătoriilor, în afară de cele care se rezolvă în prezent în acest mod (litigii de muncă – n.n.)”.

2. Legea nr. 60/1968[19] pentru organizarea şi funcționarea Procuraturii Republicii Socialiste România

Din perspectiva temei de față, legea procuraturii RSR enumera atribuțiile procurorilor fără a distinge între stagiar și definitiv, ceea ce a permis ca procurorii stagiari să poată îndeplini, legal și teoretic, atribuții ale unui procuror definitiv indiferent de gradul de jurisdicție. Conceptul a fost preluat, cu consecințe grave, vom detalia, în Legea nr. 247/2005, conform căreia procurori de la gradul de bază al ierarhiei parchetului puteau activa la parchetul general, nu numai în funcții de execuție, ci și de conducere.

Comun ambelor legi referitoare la instanțele și parchetele socialiste era faptul că numirea în funcție era politică integral, atât pentru judecători, aleși periodic de consiliile populare, cât și pentru procurori, numiți de procurorul general, numit la rândul său de Marea Adunare Națională, atât în funcții de execuție, cât și de conducere. Acest tip de selecție avea însă și o latură „pozitivă”, anume că determinarea (dependența) politică nu era mascată, ci asumată deschis de autoritățile vremii, spre deosebire de perioada post decembristă, în care condiționarea politică pentru funcțiile de conducere a fost menținută pentru parchetele centrale, dar a dispărut asumarea politică a numirilor, aspect pe care îl vom analiza distinct[20].

2. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească[21]

Legea de organizare judecătorească adoptată în anul 1992 a urmat în general aceleași principii de gestionare curentă a resursei umane ca și Legea nr. 58/1968 (încadrare, promovare, pregătire profesională, sancționare, pensionare, cuprinzând însă și elemente de organizare judiciară[22]), cu o singură și fundamentală deosebire și anume eliminarea dependenței judecătorului de scaun în evoluția carierei sale profesionale de decizia directă a factorului politic[23]. Tendința de eliminare a influenței politice sau măcar de reducere a acesteia asupra gestiunii resursei umane din justiție a fost marcată și de înființarea Consiliului Superior al Magistraturii, instituție profesională[24] competentă (teoretic, cel puțin) aproape în exclusivitate să dispună asupra carierei judecătorilor și procurorilor[25].

Legea a menținut aceleași condiții cumulative de admitere în magistratură (apt medical, reputație, cetățean român, licențiat în drept, etc.), fără a menționa o limită de vârstă minimă și fără a impune condiția obligatorie a unui examen/concurs, a menținut obligativitatea unei stagiaturi de 2 ani și a examenului de capacitate permițând/restricționând, aproape identic Legii nr. 58/1968, accesul stagiarilor la actul de judecată.

Cu privire la promovare, atât pentru funcțiile de execuție, cât și pentru cele în funcții de conducere, legea a stabilit anumite praguri de vechime în profesie (de exemplu 6 ani pentru promovarea la tribunal și 10 ani la curtea de apel), fără a impune condiții de examinare sau concurs, ci doar „o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de şefii ierarhici şi inspectori” (art. 67)[26].

Menținerea în funcție a magistraților era posibilă până la vârsta de 65 ani, 68 ani și respectiv 70 ani, în raport de gradul de jurisdicție și gradul profesional al magistratului. În cuprinsul legii nu existau alte norme referitoare la pensionarea magistraților, aceasta decurgând implicit din reglementările comune ale Codului muncii aplicabile tuturor categoriilor profesionale.

Prin prevederile sale de principiu privind resursa umană, Legea nr.92/1992 nu era prin ea însăși generatoare de perturbări ale politicii de resurse umane care să influențeze decisiv calitatea/celeritatea actului de justiție și percepția publică a acestei activități. Ceea ce nu a avut în vedere însă legiuitorul acelui timp sau a evaluat greșit a fost „dauna colaterală” a punerii concrete în funcțiune a noului grad de jurisdicție înființat, respectiv curțile de apel, în număr de 15 și parchetele aferente, ceea ce presupunea nu doar încadrarea unui număr impresionant de judecători (respectiv procurori) la noile instanțe (parchete) înființate, ci și mișcări forțate în masă[27] ale resursei umane în întreg sistemul de justiție[28]. Astfel, începerea funcționării acestor entități de grad superior a presupus/impus transferul în masă al unor judecători de la tribunal la curțile de apel[29], de la judecătorii către tribunalele depopulate, ceea ce a generat inevitabil și logic depopularea judecătoriilor și nevoia angajării în masă la nivelul judecătoriilor, doar pe bază de dosar, a foarte multor persoane din alte domenii juridice, necompetitive profesional și nefamiliarizate nu doar cu specificul profesional al muncii de judecător/procuror, dar nici cu restricțiile de viață impuse acestor profesii. Noii încadrați au fost învestiți instantaneu, fără niciun stagiu prealabil, cu puterea legală de a decide dintr-o postură pentru care tot legiuitorul prevedea în același act normativ necesitatea unui stagiu de pregătire, acumulare și acomodare de 2 ani pentru nivelul „începător” al carierei de magistrat[30].

Deși noua lege a provocat vizibil la acea vreme și mult timp după, consecințe negative în calitatea „livrării” dreptului și a percepției publice, prin mișcările în masă ale unei resurse umane insuficient calificate în bună parte, apreciem că legiuitorul anului 1992 nu a acționat deliberat pentru bulversarea sistemului, ci doar a subevaluat dificultățile inerente schimbării profunde a sistemului judiciar prin înființarea unui nou grad de jurisdicție[31] și a supraevaluat capacitatea sistemului și chiar a fragilei noi societăți democratice de a asigura într-un timp foarte scurt nu numai logistica, ci mai ales resursa umană corespunzător calificată profesional.

3. Legea nr. 56/1993, legea Curţii Supreme de Justiţie

Pentru că, probabil, prevedea modalități diferite de accedere, pentru că, probabil, judecătorii instanței supreme aveau prin chiar lege statut de demnitari, spre deosebire de judecătorii celorlalte instanțe și se dorea a li se configura un alt tip de percepție publică sau pur și simplu din tradiție istorică anterioară regimului socialist[32], legiuitorul anului 1993 a considerat oportun să adopte o lege separată pentru instanța supremă față de legea de organizare comună celorlalte instanțe de judecată.

În forma sa inițială, aparent, numirea la instanța supremă nu era influențată politic, numirea fiind concretizată prin decret al președintelui României, la propunerea CSM, pe un mandat de 6 ani, cu posibilitatea reînvestirii (art.13). În realitate, legea nu prevedea dacă președintele politic al țării putea refuza sau nu propunerea CSM, iar dacă nu îi era interzis o putea face oricând, la fel cum legea nu interzicea numirea unui președinte al instanței supreme din afara sistemului[33]. Tot în fapt, CSM nu avea decât teoretic decizia formală de a propune, pentru că toate propunerile de numire, documentate de serviciul de resurse umane al Ministerului Justiției, erau transmise în fapt CSM de către ministrul justiției, astfel încât accederea la instanța supremă era dependentă direct de omul politic ministrul justiției și de partidul din care acesta făcea parte. Singura deosebire față de reglementarea socialistă era aceea că judecătorii nu mai erau aleși de Marea Adunare Națională, iar în „împrejurări excepționale...de către Consiliul de Stat”, ci erau numiți de președintele politic al țării la propunerea în realitate a omului politic ministrul justiției.

Pentru că, pe de o parte, procedura de numire faptică era aproape integral decisă politic, dar și pentru că speranța reînvestirii (un fel de „realegere” antedecembristă a judecătorilor de către consiliile populare) politice în funcție însoțea inevitabil parcursul profesional al judecătorului „suprem” ce nu putea „greși” față de politicul ce-l numise și care urma să decidă sau nu și reînvestirea, apreciem că această reglementare nu putea, conceptual, să constituie un pas înainte spre înființarea/consolidarea la acel nivel a unei resurse umane care să aplice real independent și imparțial norma de drept, cel puțin din perspectiva percepției publice[34].

4. Legea nr. 142/1997

Deși nu a constituit în sine o lege de organizare judecătorească, ci doar un act normativ modificator al legii nr. 92/1992, Legea nr.142/1997 a constituit prima încercare deliberată de deturnare (reușită temporar), a scopului pentru care anumite persoane sunt învestite să aplice dreptul în instanțe și parchete, cel al înfăptuirii unui act de justiție independent și imparțial. Afirmația poate fi susținută și analizată acum la mulți ani de la adoptarea legii, dintr-o perspectivă științific-istorică, un inventar la rece al unei prime etape de acaparare a resursei umane decidente la vârf în sistemul de justiție românesc și a căilor de realizare practică a acestui deziderat, în principal prin concentrarea integrală a puterii de decizie a numirilor la nivelul ministrului justiției[35], dar în paralel și prin epurarea celor ce se aflau deja în mandatul de conducere la momentul adoptării legii.

a. Fără excepție, fie că a fost sau nu membru al partidelor politice aflate la putere, ministrul justiției din România, ca de altfel peste tot în lume, a constituit exponentul acestora în modul conceptual de gestionare a sistemului de justiție și implicit a resursei umane. Legea nr.142/1997 a devenit punct de referință și model de inspirație pentru mai târziu (anul 2005) asupra modalităților normative și aplicative de acaparare a întregii decizii de aplicare a dreptului legiferat la vârful instanțelor și parchetelor și folosirea acesteia în beneficiul interesului de grup (intern, extern, politic, economic, etc.):

- deși potrivit art. 134 alin.1 din Constituție „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor...”, noua modificare a anulat practic textul constituțional și a condiționat propunerile Consiliului de propunerea prealabilă a ministrului justiției[36]. Consiliul a fost redus astfel la o unică variantă de lucru, de a trimite președintelui României nu propriile sale propuneri, așa cum prevedea Constituția, ci pe cele ale ministrului justiției[37], așa cum prevedea noua lege modificată, deși constituțional ar fi trebuit să fie invers[38].

- pentru a înlătura orice echivoc cu privire la numirea procurorului general, legea a prevăzut expres în art. 44 alin.2 că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie este promovat şi eliberat din funcţie de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei”, norma citată înlăturând în felul acesta orice implicare a CSM, chiar și măcar la nivel consultativ. La rândul său, procurorul general a cărui numire depindea exclusiv de ministrul justiției și inevitabil obedient în raport cu acesta exercita „direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor”, înțelegând prin această formulare generică și permisivă nu doar controlul asupra activității profesionale curente, ci și asupra întregului domeniu al gestiunii resursei umane din sistemul parchetelor (delegare, detașare, transfer, promovare funcții de execuție, dar mai ales de conducere, etc.)

- toate dispozițiile ministrului politic al justiției, inclusiv cele profesionale, au devenit obligatorii pentru procurori; ministrul avea drept de control la instanțe și parchete și era titularul acțiunii disciplinare inclusiv pentru judecători (art. 37, art.38, art. 44, art.124).

b. Epurarea în masă a conducătorilor de instanțe/parchete aflați în funcție la data intrării în vigoare a legii printr-o procedură ad-hoc ex lege de „intervievare”.

În „temeiul” acestei proceduri derulată în perioada octombrie 1997 - februarie 1998 zeci de conducători de instanțe/parchete au fost înlăturați din funcție[39], deși se aflau încă în exercitarea mandatului de conducere[40]. Această manieră brutală și nelegală de înlocuire a unora cu alții „mai conform gustului”[41] ministrului și grupului politic din spatele său a creat premisele apariției unui nou tip de imixtiune politică în justiție, trecând de la etapa romantică a influențării unei decizii individuale a magistratului la cea a influenței de grup, grup constituit de numeroșii noi conducători promovați de noul ministru peste lege, uniți în jurul aceluiași om și interese și datori/dispuși să-și exercite influența în sistem nu neapărat doar în spețe individuale. Personalizarea unei astfel de realități ar fi nerelevantă, pentru că analiza noastră nu vizează persoane anume identificate, ci doar semnalează conceptul inevitabil de îndatorare a acestora către cel ce i-a promovat în masă și preferențial în condițiile de mai sus și la crearea condițiilor de apariție în sistemul de justiție a unor „grupări” de magistrați cu aceeași geneză și cu aceeași prezumtivă îndatorare colectivă către o anumită persoană sau o anumită ideologie[42].

Nu întâmplător am amintit mai sus despre interesele externe în gestiunea resursei umane din sistemul judiciar românesc. Acum, la mulți ani trecuți din perioada 1997-2003, putem afirma pe baza chiar a Rapoartelor Comisiei europene din acea vreme și ulterior până în anul 2022 că nu numai mesajul, ci și conținutul acestora, pozitiv sau negativ, era determinat selectiv și partizan în funcție de formațiunea politică aflată la putere în România și deciziile acesteia nu doar în zona de justiție.

Toate reglementările adoptate prin Legea nr. 142/1997 s-au suprapus primei alternanțe politice la putere în societatea românească post decembristă[43] și au constituit prima demonstrație normativă și aplicativă a unui concept dezvoltat ulterior anului 2005 nu doar de subordonare individuală a unor factori de conducere ai autorității judecătorești în fața unor anumite grupări ale politicului, ci și de folosire a unor entități create în cadrul autorității judecătorești, în special a parchetelor, pentru lichidarea oricăror zone ale societății românești (politice, economice, elite profesionale, categorii profesionale, organizații sindicale, lideri influenți sau cu potențial de influență la nivel local sau național), potrivnice unui anumit curent și impuneri dictate de regulă din zona externă țării.

Pentru a nu rămâne într-un spațiu teoretic de expunere, amintim că Rapoartele din perioada 1997-2000 nu numai că nu prevedeau vreo critică ori atenționare, dar nu aminteau deloc despre confiscarea atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii de către politicul ministru al justiţiei, limitându-se să evoce în toți acești patru ani într-un singur raport (1997) doar că acest Consiliu există. Mesajul și conținutul Rapoartelor s-au schimbat radical în sens critic începând cu anul 2001, nefiind o coincidență că în același an puterea politică se schimbase din nou la București în urma alegerilor din anul 2000, partidul neagreat (PSD) înlocuindu-i la putere pe „agreații” din perioada 1997-2000. Cu această ocazie, autorii europeni ai Rapoartelor 2001-2004 și-au reamintit brusc nu numai că Ministerul Justiţiei „are încă o mare influenţă asupra acestei instituţii (CSM – n.a.)”, ci și că această influență pune în pericol[44] grav independența justiției și a magistraților, fără nicio remarcă despre faptul că „influența periculoasă” fusese legiferată și exercitată încă din anul 1997 de către guvernarea „agreată”[45].

5. Legile justiției 2004

Sub această denumire au fost promovate și adoptate Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, Legea nr. 304 privind organizarea judiciară și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, temei pentru închiderea capitolului 24, Justiție și Afaceri Interne, treaptă prealabilă obligatorie a parcursului de aderare a României la Uniunea Europeană.

Adoptarea acestor legi „la pachet” a constituit indiscutabil un mare pas înainte[46] în promovarea conceptului de resursă umană real independentă în activitatea curentă de aplicare a normei de drept în justiția română, în principal prin:

- recrutarea magistraților numai prin concurs, majoritar covârșitor prin Institutul Național al Magistraturii și în mică parte prin concurs direct pentru persoane cu o vechime în specialitate de cel puțin 5 ani

- obligativitatea promovării magistraților prin concurs național din treaptă în treaptă, pentru funcțiile de execuție și numai prin concurs pentru cele de conducere

- conturarea administrativă de sine stătătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu aparat propriu de lucru[47] și buget distinct, având în coordonare alte două instituții esențiale în formarea unei resurse umane profesioniste, respectiv Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri, instituții care la rândul lor beneficiau de un aparat propriu de lucru

- eliminarea deciziei politice a ministrului justiției și implicit a întregii structuri politice din spatele său din procedurile de recrutare, promovare și sancționare a magistraților, inclusiv în privința funcțiilor de conducere ale Parchetului General, competență ce a fost atribuită Consiliului Superior al Magistraturii[48]

- s-a prevăzut expres obligația prealabilă pentru cel ce candida la o funcție de conducere la un anumit nivel de a avea deja câștigat gradul profesional al acelui nivel. Prevederea era atât de logică, încât firesc nici nu ar mai fi trebuit inclusă în textul legal, fiind elementar că nu poți conduce o unitate superioară în ierarhie, dacă nu ai câștigat în prealabil gradul profesional de execuție corespunzător acelei unități. Ulterior însă, prin abrogarea acestui text în anul 2005, s-a vădit cât de important era locul său în arhitectura unei legi de reglementare a resursei umane la nivelul parchetelor, dispariția sa permițând promovarea în masă în funcții de conducere la parchetul general a unor procurori care nu dețineau gradul profesional al acestui nivel și care, evident prin prisma experienței profesionale reduse și necertificate de un concurs, erau încă insuficient pregătiți pentru funcțiile respective și vulnerabili decizional pe cale de consecință[49].

Legile justiției adoptate în anul 2004 nu au fost perfecte, dar întruneau condițiile necesare pentru construirea unei resurse umane independente, imparțiale și profesioniste, aptă să livreze aplicativ un drept pe măsură, precum și pentru o favorabilitate în consecință a percepției publice. Nu a fost să fie. Fisurile legilor justiției[50] ce puteau fi ușor remediate fie normativ, fie aplicativ, au fost dimpotrivă „valorificate” distructiv, nu doar normativ prin modificările din anul 2005, dar și factual, prin acțiunile concrete ale președinților țării (2005-2020)[51] ori ale grupului de procurori din CSM[52]. 

5. Legea nr. 247/2005

Ca și în cazul Legii nr. 92/1992, nici această lege nu a fost decât o lege de modificare a legilor justiției. Am considerat necesar să o evidențiem distinct pentru că modificările normative promovate în anul 2005 au constituit un regres normativ de substanță, cu efecte acut negative nu doar asupra evoluției aplicatorilor dreptului din justiție (în special parchete) și a percepției lor publice, dar mai ales asupra a ceea ce semnifică în fața cetățeanului justiția unui stat de drept – aflarea adevărului, procesul echitabil (independență, imparțialitate, profesionalism), protejarea victimei, a ordinii de drept. Evoluția ulterioară a practicii judiciare, preponderent covârșitor la nivelul parchetelor centrale, DNA, DIICOT, dar și al structurilor teritoriale ale acestor entități, a scos în evidență o realitate de necontestat în materie de resurse umane: 1. fie legiuitorul a urmărit deliberat promovarea imediată, direcționată și discreționară în masă la cel mai înalt nivel a competenței insuficiente, mai exact a procurorilor de la eșaloanele inferioare fără niciun fel de concurs 2. fie s-a urmărit deliberat promovarea pe același șablon a acelor procurori care, suplimentar față de prima ipoteză, aveau disponibilitatea aplicării normei de drept cu sau la limita relei credințe. În oricare dintre cele două situații, rezultatele obținute au constituit un dezastru al activității unor parchete nu numai din perspectiva statisticii[53], ci și prin efectele distructive asupra destinului a mii de oameni cercetați și apoi achitați de instanțe și asupra echilibrului social, economic și politic al țării[54].

Vom analiza pe scurt, prin prisma temei de față, fiecare dintre cele trei legi modificate în anul 2005 și efectele produse.

5.1. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

- caracteristica de bază a modificărilor aduse acestei legi a constituit-o reducerea drastică a stagiilor de vechime necesare promovării în funcții de execuție și de conducere, în unele cazuri chiar la jumătate, justificarea oficială fiind aceea de a permite „tinerilor reformiști”[55] din justiție să promoveze cât mai rapid și cât mai sus în ierarhiile sistemului. Măsura în sine nu ar fi neapărat condamnabilă[56], dar ceea ce nu s-a spus la vremea respectivă a fost că pentru a nivela drumul „tinerilor reformiști” era necesar ca posturile pe care aceștia le vizau să fie eliberate rapid de titularii ce le ocupau cu mandat pe o perioadă dată, titulari cu experiență ajunși acolo prin concurs, dar considerați de noua guvernare ca fiind tributari unei gândiri de sorginte comunistă[57]. Astfel a apărut dublul fenomen de „juvenilizare” a resursei umane, pe de o parte și de „decomunizare” pe de altă parte. La vremea respectivă însă nimeni nu a recunoscut că „întinerirea” semnifica în realitate epurare[58], deși din comentarii calificate apărute mult mai târziu am aflat că aceste fenomene erau nu doar cunoscute, ci și privite favorabil european și susținute ca realități istorice inevitabile[59].

- o altă formă de „juvenilizare” rapidă și peste rând a constituit-o legiferarea dreptului judecătorilor cu grad de tribunal de a-și depune candidatura pentru instanța supremă, eludând astfel concursul de promovare de la tribunal la curtea de apel. Au apărut astfel situații în care judecători respinși chiar de două ori la concursul de promovare pentru curtea de apel să fie promovați la instanța supremă, pe baza unui interviu și a unui vot ale Plenului CSM[60].

- atribuția Consiliului Superior al Magistraturii de a propune președintelui țării numirea vârfurilor Parchetului General (inclusiv DNA și DIICOT), a fost transferată omului politic ministrul justiției, Consiliului rămânându-i doar să avizeze consultativ propunerile ministrului. În felul acesta întregul circuit al numirii conducerii parchetelor centrale a devenit eminamente politic.

- a fost legiferat împotriva Constituției dreptul procurorului general de a delega procurori în funcții de execuție și de conducere[61], fără obligația procurorului general măcar de a informa Consiliul asupra delegărilor dispuse

- a fost eliminată obligația pentru cel delegat în condițiile de mai sus de procurorul general de a avea gradul profesional corespunzător unității la care urma să fie delegat, fapt ce a permis o „juvenilizare” masivă la vârful parchetului general, inclusiv în funcția de procuror general, a unor persoane obiectiv insuficient pregătite pentru acele posturi[62].

- a fost legiferat dreptul președintelui politic de a refuza nelimitat propunerile de numire a procurorilor în funcții de conducere la nivel central (Parchet General, DNA și DIICOT). Măsura garanta președintelui un control discreționar al deciziei finale, chiar și, sau mai ales în ipoteza în care ministrul justiției s-ar fi situat într-o altă tabără politică decât cea a președintelui, ipoteză materializată în viața reală și tranșată fie prin debarcarea ministrului care propusese nepotrivit[63], fie a guvernului[64], fie prin troc politic președinte-prim-ministru[65], oricum întotdeauna în favoarea președintelui, învestit prin lege drept „stăpân al inelelor” în domeniul vital al gestiunii resursei umane la vârf în justiția română, respectiv instanța supremă[66] și parchetul general cu toate structurile sale, inclusiv DNA și DIICOT[67].

Chiar și fără o analiză aprofundată a dispozițiilor legale de mai sus, se putea previziona o realitate sumbră parcursului viitor de recrutare și promovare a resursei umane la conducerea justiției române, dar mai ales a consecințelor negative ale acestora în „livrarea dreptului” către cetate, previziuni împlinite ulterior anului 2005 și percepute public ca atare, în pofida invențiilor/intervențiilor laudative brutale ale factorilor externi.

 5.2. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Deși este o lege care, așa cum o arată și denumirea, nu ar fi trebuit să cuprindă decât dispoziții referitoare la organizarea judiciară, Legea nr. 304/2004 așa cum a fost modificată în anul 2005, cuprindea două dispoziții referitoare la gestionarea resursei umane și cariera magistraților, străine scopului pentru care legea a fost gândită și adoptată inițial. Aceste două dispoziții, respectiv art. 75 și art. 87 din lege, au prevăzut o modalitate „specială” de promovare a procurorilor în structurile centrale și teritoriale ale DNA și DIICOT. Prin acest procedeu, procurori aflați la baza ierarhiei și cu o vechime de doar trei ani ca definitivi în profesie, au fost în masă „teleportați” la vârful ierarhiei, pe baza doar a unui „interviu” susținut în fața șefului structurii, ori a unei „comisii” numită tot de către acesta.

Puse în practică imediat după intrarea în vigoare a legii, aceste prevederi au anulat practic orice principiu ori regulă a meritocrației și au încălcat flagrant dispoziții imperative ale Legii nr. 303/2004 referitoare la stabilitatea pe post a procurorului[68], modalitățile de promovare a acestuia[69], pregătirea profesională[70] și competența decizională a celui în drept să dispună promovarea[71].

În altă ordine de idei, dar tot din perspectiva resursei umane, se poate dacă nu afirma, cel puțin suspiciona rezonabil, că dispozițiile de mai sus au urmărit direct vulnerabilizarea individuală a tânărului procuror teleportat și nestabil pe post prin îndatorarea/dependența sa decizională față de cei ce îl „selecționaseră”. Traseul brusc ascendent prin eludarea examenelor de promovare impuse de legea cadru a statutului, însoțit de beneficiile nesperate de un începător, coroborat cu temerea sa permanentă, generată de lipsa stabilității pe post, de a fi revocat intempestiv, nu puteau avea alt rezultat decât dependența/îndatorarea celui privilegiat față de cei ce l-au privilegiat, respectiv șefii parchetelor centrale, titulari ai deciziei de promovare/revocare. Acest sentiment uman de îndatorare, de neevitat în condițiile date, a generat firesc pe baza principiului reciprocității o deschidere totală în activitatea de „livrare a dreptului” a tânărului procuror neexperimentat și discreționar promovat, față de tot felul de sugestii/recomandări/indicații/îndrumări și influențe din partea celor ce deciseseră/recomandaseră ridicarea sa profesională[72].

Iată cum, printr-o succesiune de mecanisme legislative de îndatorare a procurorilor de caz față de șefii lor, dublată de o îndatorare a acestor șefi față de oamenii politici ce îi numiseră pe ei în funcție, structurile politice aflate la putere au reușit să creeze un sistem de influență directă a agendei unui procuror de caz, fără a fi necesară o comunicare directă cu acesta[73]. Din păcate, vulnerabilizarea individuală a celor teleportați și a șefilor lor numiți politic, prin îndatorare, coroborată cu lipsa de experiență profesională în marea majoritate a cazurilor, a condus inevitabil la vulnerabilizarea sistemului de parchete ca atare și o cutumizare colectivă a deturnării normei de drept, rezultatele statistice dezastruoase expuse mai sus și abuzurile dovedite și nesancționate[74] în legătură cu anchetele derulate la vârf generând în percepția publică sintagma cu iz de dictatură și deloc favorabilă parchetului românesc, „republica procurorilor”[75].

5.3. Legea nr. 317/2004 privind Consiliului Superior al Magistraturii

Principala remarcă asupra modificării acestei legi o constituie deposedarea CSM de competența de a propune numirea și revocarea procurorului general, despre care am menționat deja în supra.

Deși cu efect minor asupra componenței CSM, este de amintit din perspectiva juvenilizării forțate pe toate planurile, acordarea unui loc suplimentar judecătorilor de la judecătorii în defavoarea celor de la curțile de apel. Din perspectiva evaluării resursei umane, această modificare a accentuat anomalia prezentă în CSM încă de la înființare și în prezent și anume ca judecători cu grad de curte de apel candidați la funcția de judecători ai instanței supreme să fie evaluați în procedura derulată la CSM de judecători și procurori cu grad inferior în ierarhia instanțelor și parchetelor.

6. Legea nr. 242/2018, Legea nr. 207/2018, Legea nr. 234/2018 și OUG nr. 92/2018

Toate actele normative de mai sus sunt acte modificatoare ale legilor justiției adoptate în anul 2004 și mutilate în anul 2005. Au fost amintite pentru că, spre deosebire de modificările 2005, cele ale anului 2018 chiar au fost benefice sistemului de justiție românesc și implicit statutului de independență al resursei umane din justiție.

Trebuie precizat că în tradiția unei poziționări distructive a forurilor europene, în principal prin MCV, aceste modificări venite din partea forțelor politice „neagreate” la putere în România anului 2018, au fost întâmpinate cu o agresivitate și o mobilizare de forțe inexplicabile aparent prin raportare la conținutul textelor modificatoare. Sloganul propagandistic de bază al celor mobilizați împotriva legilor 2018 era „se subordonează politic justiția”[76], slogan evident fals, pentru că modificările aduceau dovedit prin ele însele independență nu subordonare și ipocrit pentru că justiția la vârf era de mult subordonată, din anul 2005, dar față de „agreați”. „Pericolul” real în 2018 pentru artizanii 2005 era ca această subordonare să dispară, fapt care se pare că nu putea fi permis. Au fost mobilizate în fața „pericolului” forțe considerabile interne și externe pe toate planurile, ong-uri, magistrați „tineri și reformiști” individual sau în asociere, proteste violente la propriu, ambasade, MCV, președintele țării, parlament european, victoria fiind obținută în cele din urmă prin apogeul încarcerării în anul 2019 a liderului partidului ce promovase acele modificări.

Am analizat la timpul respectiv în detaliu noile acte normative[77], concluzia fiind una pozitivă din perspectiva independenței, imparțialității și pregătirii profesionale a resursei umane[78], singura deficiență reținută fiind aceea că legiuitorul nu a îndrăznit mai mult cu privire la cariera procurorilor[79].

Trecând peste detaliile benefice ale modificării fiecărei legi în parte[80], ne vom referi doar la două dintre acestea, cruciale pentru tot ceea ce înseamnă (sau putea să însemne) resursă umană independentă, imparțială și profesionistă în aplicarea dreptului.

Prima modificare vizează atribuirea către secția de judecători a CSM a competenței de a decide promovarea în funcție de execuție la instanța supremă, fără „aportul” blocului votant ai secției de procurori, precum și a competenței de a decide numirea în funcție a conducerii instanței supreme, fără „aportul” politic al președintelui țării. Aceste modificări au fost menținute și în prezent.

Cea de a doua modificare notabilă cu potențial uriaș de depolitizare a întregului sistem de parchete și instanțe, profesionalism și independență a constituit-o înființarea Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție (SIIJ) ce avea competența de a cerceta toate acuzațiile penale împotriva magistraților[81].

Vechea competență a cercetării acuzațiilor penale împotriva magistraților aparținea DNA, prestația abuzivă și nelegală a acestei entități în domeniu fiind sancționată „chirurgical” și în detaliu într-un Raport al Inspecției Judiciare din anul 2018[82].

În acest context apărea ca logică și necesară înființarea noii entități SIIJ, care elimina prin chiar organizarea, funcționarea și competențele sale legiferate, orice suspiciune de imixtiune ori presiune în activitatea celor ce aplicau dreptul în sistemul românesc de justiție: numirea resursei umane de execuție și de conducere a fost atribuită exclusiv CSM, respectiv o comisie formată din doi judecători și un procuror, 18 ani vechime profesională pentru procurorii numiți; grad profesional de curte de apel; mandat stabil de 3 ani reînnoibil cu alte două mandate de câte trei ani; eliminarea oricărei contribuții sau avizări a politicului; competență totală pe faptele magistraților, inclusiv pe cele de corupție. Riscul ca această entitate a parchetelor chiar să acționeze independent nu putea fi acceptat de artizanii/protectorii „modelului” 2005, dar mai ales nu putea fi acceptat riscul ca, prin eficiența dovedită, principiile sale de organizare și funcționare total nepolitice să devină un precedent periculos de contagios ce se putea extinde și la nivelul parchetului general, DNA, DIICOT și chiar la nivel european. Pentru prevenirea acestor „riscuri”, în anul 2019 noua putere politică „agreată” instalată la București, cu sprijin entuziast și consistent UE, a abrogat bazele normative ale SIIJ și a decis astfel desființarea acestei entități independente, unice în istoria reglementării parchetelor în România[83].

7. Legile justiției 2022

Legile justiției adoptate în anul 2004 au fost abrogate prin Legea nr. 303/2022, Legea nr. 304/2022 și Legea nr. 305/2022, păstrând aceeași denumire, respectiv legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, legea privind organizarea judiciară și legea privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Nu vom insista asupra acestora pentru că practic nu au adus nimic nou față de legile abrogate, păstrând în linii mari tot ce era bun[84], dar și ce nu era bun în legislația anterioară din perspectiva resursei umane[85]. Deși nu a adus nimic nou în legislația privind justiția și magistrații români, legile din anul 2022 au stârnit entuziasm și aprobare unanimă la Comisia Europeană care a decis pe baza acestei „notabile” realizări normative să ridice monitorizarea MCV în anul 2022. Fără nicio îndoială că ridicarea MCV este de salutat, mecanismul vădindu-se în timp prin rapoarte succesive grosolan partizane și fără legătură cu realitatea[86], de a nu fi deloc util justiției române, ba dimpotrivă. Însăși ridicarea acestui mecanism, justificată public și formal de adoptarea unor legi care nu aduceau nimic nou în legislația românească despre justiție, dovedește că mecanismul nu avea nicio legătură cu „progresele”, „independența” și „reformele” justiției române, ori cu „succesele” luptei anticorupție[87]. Monitorizarea în timp a modului de aplicare efectivă a acestui mecanism, instituirea, menținerea și apoi ridicarea sa pare a fi fost determinată de conjuncturile temporale de influență/imixtiune a UE în politica internă a țării și de modul în care politicienii români cedau sau nu acestor influențe/imixtiuni[88]. Oricum, fie că cedau și li se promitea că mecanismul va fi ridicat, fie că nu cedau și se inventau noi și noi exigențe, mecanismul a fost menținut 18 ani, dovedindu-se un instrument util doar celor ce l-au impus.

8. Consiliul Superior al Magistraturii

Într-o lucrare anterioară dedicată exclusiv acestei instituții responsabile cu gestionarea carierei celor ce aplicau dreptul în România[89] am concluzionat critic că, până la acel moment temporal (2011), Consiliul nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor magistraților și justițiabililor români. Am constatat ulterior în mandatul 2011-2016 că se putea mult mai rău, reieșind prin comparație, că prima promoție a CSM (2005-2011) s-a vădit a fi poate cea mai echilibrată și echidistantă dintre cele trei de până în prezent, mai ales în condițiile în care CSM devenise „țintă” pentru ministra justiției de atunci, bântuită de „juvenilism” și „decomunizare” și pentru întregul grup ce o sprijinea (politic intern și extern, mediatic, ong-uri, „tinerii reformiști” din justiție ajunși peste noapte în fruntea parchetelor centrale, etc.).

Pentru că lucrarea de față nu vizează activitatea CSM, ci doar gestiunea resursei umane din justiție, putem aprecia la 19 ani de la înființarea în anul 2004 a „noului” CSM, cu aparat administrativ și buget propriu, că instituția prin membrii celor trei „promoții” de până acum a reușit să contureze o imagine proprie de instituție profesională, fără a putea însă elimina cu totul suspiciunile publice de influență a politicului, cu precădere în zona secției de procurori. Am detaliat argumentele și pârghiile acestor suspiciuni, unele au fost reluate succint și în lucrarea de față și nu vom reveni.

Pe fondul activității propriu-zise, activitatea CSM în domeniul resurselor umane chiar poate fi caracterizată într-o notă de favorabilitate, în pofida unor punctuale derapaje de nelegalitate[90], de depășire a competențelor legale de decizie[91], de abuz instituțional[92], precum și a unor deficiențe legislative[93] ori aplicative[94] cu influență negativă de calitate și credibilitate. Oricum, indiferent de criticile pe care dovedit CSM-ul și le-a „meritat” în timp, înființarea și operaționalizarea acestei instituții ca gestionar al carierei profesionale a magistraților, a constituit cert un câștig al cetății românești.

9. Institutul Național al Magistraturii

Ca și în cazul Consiliului Superior al Magistraturii, înființarea și operaționalizarea plenară a Institutului Național al Magistraturii prin legile justiției din anul 2004 a constituit un cert beneficiu pentru sistemul de justiție românesc din perspectiva aportului acestei instituții la recrutarea, formarea inițială și continuă a resursei umane din sistem. Spre deosebire însă de CSM, criticile pe care le-am formulat în timp în legătură cu INM nu au vizat activitatea pe fond a acestei instituții, ci conceptul promovat prin lege ce stă la baza întregii sale funcționări, în sensul că această instituție a fost gândită ca o etapă post-studențească, un alt fel de facultate, o teoretizare suplimentară și inutilă a unor materii asimilate deja în timpul facultății, alternate cu ineficiente subiecte de speță din practica instanțelor/parchetelor[95] și pretinse stagii de practică la instanțe și parchete[96].

Am mai afirmat, repetăm și aici, faptul că Institutul Național al Magistraturii trebuie să rămână port-drapelul pregătirii inițiale și continue[97] a resursei umane din sistemul judiciar național, dar nu din postura de a gestiona o vacanță post-studențească auditorilor, prin organizarea de cursuri recreative la sediul instituției, ci prin elaborarea unei programe naționale de pregătire specializată pe care auditorii și îndrumătorii de practică să o respecte, alternată cu examinări naționale periodice pe baza acestei programe. Auditorii își vor desfășura activitatea zilnică pe baza programei naționale la instanțele și parchetele din raza teritorială a domiciliului lor, asigurând astfel nu numai un raport numeric real eficient auditor-îndrumător la fiecare unitate, ci și consistente economii bugetare de la cheltuieli cu formatorii[98], cazarea și masa auditorilor, utilități ale unităților de cazare și ale sediului INM (central și filiale), etc.

10. Concluzii

În considerația tuturor celor dezvoltate în cuprinsul lucrării de față putem reține câteva scurte concluzii.

a. Judecători

Din punctul nostru de vedere procesul de gestionare a carierei judecătorului român (recrutare, pregătire profesională, promovare, delegare, detașare, transfer, sancționare) în anul 2024, atât din perspectivă legislativă, cât și de gestionare instituțională, este unul compatibil cu statul de drept democratic, asigurând premisele unui act de justiție independent, imparțial și profesionist de la instanța de fond până la instanța supremă, fără nicio fisură normativă care să permită intervenția factorului politic sau de altă natură toxică.

În acest context ar trebui logic ca și credibilitatea judecătorului în societate să fie pe măsură, adică la vârf. Este fix invers, iar cauzele sunt multiple. Unele sunt generate de prestațiile individuale ale judecătorilor[99], cu impact negativ în societate. Cele mai numeroase însă și cu efect distructiv major vin însă din afara sistemului, în principal dinspre acele segmente vizibile ale cetății, beneficiare ale unor puternice structuri logistice, financiare și de influență și ale unor platforme de adresare manipulatorie către cetățeanul român: politicieni (români și străini), trusturi media[100], ong-uri, tot felul de analiști, influenceri ș.a. Nu vom detalia asupra acestui aspect, nu am reușit să identificăm interesele zugrăvirii publice deliberate a unui judecător național necredibil[101], am intenționat doar să semnalăm discrepanța dintre un sistem performant și transparent de gestionare a resursei umane la instanțele românești și percepția publică negativă a activității acelei resurse umane.

b. Procurori

Spre deosebire de judecători, gestionarea resursei umane din cadrul parchetelor, privită în ansamblu, a constituit, constituie și va constitui, prin prisma legislației actuale, o problemă.

- incontestabil, dependența politică a conducerii parchetelor centrale a fost și este și în prezent o realitate[102], cu toate neajunsurile pe care le presupune dependența într-o profesie care este reglementată constituțional în cadrul autorității judecătorești, nu a celor politice, o profesie în care deturnarea dreptului aplicativ prin activarea externă a pârghiilor profesionale decizionale poate determina facil „curățarea” selectivă a societății de orice fel de „indezirabili”[103].

- menținând prin lege dependența numirilor în funcție a vârfurilor parchetelor centrale, politicul decizional va trebui să își asume responsabilitatea acestora, mai exact a întregii lor activități, inclusiv eșecuri și abuzuri, așa cum se întâmplă în mai toate țările europene în care numirile sunt de competența decidenților politici, de regulă a executivului. În România însă, începând cu anul 2005, președinții țării, decidenți ai numirilor și toate structurile de sprijin prezidențial au evitat orice formă de răspundere pentru activitatea celor numiți, sub pretextul ipocrit al independenței procurorilor în activitatea lor, deși constituțional procurorii își desfășoară activitatea pe principiul subordonării ierarhice față de un procuror general numit de un președinte politic și sub autoritatea unui ministru ce face parte dintr-un guvern al cărui prim ministru este desemnat de același președinte politic.

- promovarea procurorilor, spre deosebire de cea a judecătorilor, precum și accesul la unitățile superioare (în principal parchetul general) cunoaște și alte modalități decât cea obiectivă a concursului (delegare, teleportare), modalități ce presupun mai mult sau mai puțin subiectivism și chiar discreționarism și amputează competența exclusivă a CSM în materie de resurse umane în favoarea procurorului general și a șefilor DNA și DIICOT. Opinăm că instituirea unei forme unice de promovare (prin concurs) în întreaga ierarhie a parchetelor și atribuirea competenței exclusive de gestionare a întregii cariere profesionale către CSM, secția de procurori nu poate fi decât benefică procurorilor și sistemului de parchete, calității aplicative a dreptului, precum și percepției publice asupra acestora.

c. Instituții

Ne referim la cele două instituții cu privire la care am formulat deja considerații în supra, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii. Ne menținem opiniile formulate în sensul că înființarea și operaționalizarea acestora au constituit o necesitate și un succes și că activitatea de la înființare până în prezent, cu excepția unor derapaje instituționale pe care le-am menționat deja și a altora individuale, a fost una situată în limitele de competență atribuite de legiuitor, cu potențial real de asigurare a populării sistemului cu aplicatori/livratori de drept de calitate. Menționăm totuși și aici, punctual, nevoia unor modificări legislative, prioritar și presant în privința Institutului Național al Magistraturii, de modificare a conceptului teoretic actual de organizare și funcționare a acestei instituții în unul de reală/eficientă specializare practică profesională[104].

 d. Vulnerabilități

Sigur că un sistem de justiție, nu doar în România prezintă o serie de vulnerabilități specifice[105], mai ales în zona reglementării/activității celor chemați să aplice dreptul în instanțe și parchete. Nu ne vom referi aici decât la una dintre acestea, nu doar pentru că a apărut mai nou, de circa 7-8 ani în sistemul românesc, ci și datorită pericolului major sistemic pe care îl reprezintă pentru deturnarea a ceea ce constituie independența, nu doar aplicativă de data aceasta, a unui act de justiție într-un stat de drept democratic. Inițial au fost acei „tineri reformiști” despre care am amintit și în lucrarea de față. Ulterior aceștia au constituit noi asociații de magistrați, deși în România existau deja numeroase asociații de magistrați la care puteau adera[106], unele fiind afiliate și asociațiilor europene de profil. Asocierea profesională în sine a magistraților este permisă legal și constituie în opinia noastră un fapt benefic. Toate asociațiile profesionale au acționat și s-au pronunțat diferit în timp, pro sau contra, pe diverse proiecte de legiferare ale domeniului justiției, în funcție însă doar de subiectul supus dezbaterii, nu în funcție de apartenența politică a inițiatorului. Spre deosebire, asociațiile nou înființate[107] au promovat consecvent o altă modalitate de reacție, pozitivă sau negativă, nu în funcție de propunere și impactul acesteia, ci în funcție de originea/orientarea politică a inițiatorului. Astfel, orice demersuri ale unor anumite forțe politice au fost mereu blamate și respinse, inclusiv prin participări fizice la manifestații de protest, la fel cum orice demersuri ale unor anumite alte forțe politice au fost mereu susținute, indiferent de fondul pozitiv sau nu al demersului. Acest mod de „operare” al noilor asociații creează suspiciunea rezonabilă că de fapt comanda lor colectivă de reacție nu este la asociație, ci în afara acesteia și nu vizează fondul problemei dezbătute, ci originea inițiatorului, cu atât mai mult cu cât reacțiile punctuale ale asociațiilor sunt mereu identice în mesaj și coroborate temporal cu cele ale unor entități civice la fel de pretins neutre, cu același mod de operare. Am considerat util să semnalăm această realitate a sistemului judiciar român. Riscul escaladării de la etapa influenței externe a deciziei unui singur magistrat în aplicarea dreptului într-o speță dată, la cea a coordonării externe ale unor grupări de magistrați asociați nu doar în domeniul aplicării propriu-zise a normei legale, apare ca destul de real și cu potențial previzibil de dezvoltare.

Concluziv final, putem aprecia pe baza datelor și faptelor invocate și analizate, că în perioada post decembristă gestiunea resursei umane în justiția română a constituit o pârghie de influență nu doar a calității actului de justiție, ci a chiar exprimării dreptului. Destabilizarea procesului de gestionare a resursei umane, cu consecința deturnării/afectării aplicative a normei de drept, s-a produs fie dintr-o eronată evaluare a posibilităților de reacție ale sistemului (Legea nr. 92/1992, înființarea și operaționalizarea curților de apel), fie a fost provocată deliberat (Legea nr. 247/2005, prefigurată de Legea nr. 142/1997). Insuficienta pregătire, în primul caz și „capitularea/subjugarea” unora dintre aplicatorii de drept de la vârful sistemului judiciar român, în cel de al doilea caz, nu au afectat negativ doar pe cei în cauză, trecători prin viața dreptului și a profesiei, ci au afectat în principal percepția publică referitoare la corectitudinea în general a aplicatorilor de drept, a normei de drept ca atare, a făuritorilor politici ai normei de drept, la dreptate, la justiție, în general la tot ansamblul conceptual și organizațional pe care îl presupun noțiunea și domeniul dreptului.

Arătam că știința dreptului și dreptul nu sunt exponate, ci componente active societal, ce nu pot fi analizate exhaustiv în lipsa și a unei raportări aplicative. Această perspectivă aplicativă (normatori de drept, aplicatori de drept și prestația lor) traversează vizibil, nu doar în România, o „criză” creată deliberat de deturnare și de decredibilizare, coordonatele analizate în lucrarea de față încercând să aducă argumente în acest sens. Privind în jur, nu am descoperit indicii că pe viitor acest proces va fi stopat sau ameliorat.

Studiul a fost publicat în:

- portalul Universul Juridic (12 februarie 2024);

- revista Universul juridic (februarie 2024);

- revista Reflecții (nr.2/anul II, Academia de Științe Juridice din România).

avocat dr. Ion Popa, Baroul București, membru corespondent al Academiei de Științe Juridice din România