Eram încă la Turnu Măgurele. Bucureștiul îmi părea tot mai departe...

Soții Ceaușescu tocmai fuseseră asasinați mișelește la Târgoviște, ca niște bandiți de mahala. Țara fierbea, devenise un balaur cu milioane de guri. Și toate vorbitoare, zgomotoase, sentențioase. Un vacarm nemaivăzut ne luase în stăpânire pe drumul uns cu miere la care visam atunci nătâng. Într-un astfel de context istoric, în Capitală, niște oameni se întâlneau zilnic în vechiul sediu al Marii Adunări Naționale și discutau alandala. Puneau la cale, democratic, treburile de stat, iar noi îi priveam cu nesaț la televizor ziulica întreagă! Parlamentau, adică, aveam să aflu în săptămânile acelea de spectacol perpetuu. Între ei, un ardelean țăpănos, mereu pe fază și cu o replică atent cântărită și fermă. În marginea aia de țară în care mă aruncase repartiția guvernamentală, nimeni nu-l știa. Nimeni din jurul meu, desigur. L-am cunoscut mai repede decât credeam. În 1991 mă transferasem la Procuratura Municipiului București și mi se repartizase dosarul în care el, Iosif Boda (fiindcă acesta este personajul respectiv!), se plângea că ar fi fost ofensat printr-un articol semnat de Lucian Avramescu. Pe poet îl văzusem prima oară în viața cealaltă, de dinainte de 1989, la Serbările Scânteii Tineretului. Acum, renumele său căpătase o rezonanță aparte, însă pentru mine reprezenta numai un nume într-un dosar penal. Făptuise cu condeiul o știre cam colțuroasă despre consilierul prezidențial de la Cotroceni și ultimul i-a dresat mintenaș o plângere, ajunsă apoi în mapa mea cu lucrări. Fulgerat de o sclipire de anchetator nestrăin de sufletul omenesc, i-am citat pe amândoi la audieri, la aceeași oră, fără ca ei să știe. Peste program, bineînțeles, căci n-am suportat niciodată zarva mediatică, șușa. Când au dat nas în nas în birou, nu le-a picat bine, i-am simțit stânjeniți și defensivi. După ce am tăifăsuit câteva minute, deloc în legătură cu pricina, mi-am cerut scuze că-i musai să lipsesc două-trei minute, invocând problemele urgente și mult mai importante ce mă chemau, chipurile, altundeva. Alt pretext nu găsisem ca să-i las singuri-singurei în încăperea din Palatului de Justiție. La întoarcere, după vreo oră, se petrecuse ceea ce nădăjduisem, făptuitorul și vătămatul păreau amici dintotdeauna. Iosif Boda și-a retras lăcrămația, iar Lucian Avramescu și-a continuat sisifăreala de ziarist și publicist. Unul incisiv și polemic, cu o scriitură mereu seducătoare, tăiată din metaforele și versurile ce-i rămâneau din poezie. Peste ani, amfitrionul cenaclului de altădată mi se destăinuia la fiecare întâlnire: „Ce ne-ați făcut atunci, ce lecție de viață ne-ați servit, și mie, și lui Boda, n-o să vă uit în veci!”

Reclamantul lui din zorii post-decembriști n-a scăpat momentul acela judiciar și l-a inclus în volumul său memorialistic Cinci ani la Cotroceni, care începe așa: „«Când nu va mai avea nevoie de Ion lliescu, România va fi trecut hopul.» Această afirmație îmi aparține. Din câte mi-aduc aminte, ideea mi-a trecut prima oară prin cap - și am formulat-o ca atare - pe la sfârșitul anului 1991. I-am mărturisit-o lui Lucian Avramescu, pe care l-am întâlnit într-un proces, în fața procurorului Marian Nazat. Îl dădusem în judecată pe directorul AM PRESS pentru o știre insuficient verificată. Dar supărat eram pe sursă, nu pe canalul de comunicare. În fața procurorului, am încetat să mai fim adversari”.

În timp, Iosif Boda mi-a devenit un prieten de cursă lungă, cu care discut orice problemă, un tip cult și atent la tot ce se petrece în jurul nostru, un interlocutor de înaltă ținută morală și intelectuală. Ori de câte ori vreau să aflu ceva despre o întâmplare politică sau despre vreun personaj al vremii, el este o enciclopedie, o bancă de date unică. Prin 1999, primeam din partea sa o elogioasă dedicație: „Lui Marian Nazat, unul dintre oamenii despre care cred că fără ei, fără oameni de tipul lui, lumea ar fi mai săracă, mai searbădă, mai fără rost”.

Așa scriam în cartea Am fost cândva procuror și nimic nu mai am de adăugat despre cel plecat deunăzi dintre noi după lungi suferințe. Cu câteva zile înainte tocmai mă sunase și, cu o voce stinsă, mă anunța că se simte foarte rău și că a doua zi va intra într-o nouă operație. „Păi, atunci, îmi telefonați dumneavoastră când ieșiți și vă reveniți”, i-am propus, surpat de negrele presimțiri. „Dacă oi mai ieși”, mi-a răsuns ca de ultima dată, parcă. Apoi, o cunoștință comună mi-a dat nemernica veste... Și m-am grăbit să-mi iau rămas-bun de la acest OM cu totul și cu totul deosebit. L-am găsit în capela Cimitirului Evanghelic, ascuns în sicriul ce ne așteaptă pe toți, și n-a fost chip să-l conving să iasă nițel afară din închisoarea veșnică de lemn... Doamne, câte mai aveam să ne povestim, câte mai putea să-mi spună despre România noastră... Dar timpul s-a grăbit și ne-a interzis o ultimă întâlnire, mereu planificată, însă amânată sine die...

Am atins tremurând capacul lucios, pe care își așezase fotografia, și ea moartă, și am părăsit locul sorocit să-i fie tranzitul către lumea de acasă, de la Jibou. Dumnezeu să vă odihnească în pace, domnule Iosif Boda, și mulțumesc pentru tot!

P.S.: În vreme ce stăteam amândoi în capelă, mi-au țâșnit din memoria recentă imaginile transmise de televiziunile neaoșe de la funeraliile regretatului Mircea Lucescu, cu puhoiul de oameni, de la premier și până la țânci, înșiruiți să aprindă o candelă la căpătâiul marelui fotbalist și antrenor.

Ce contrast deprimant... La catafalcul unui intelectual cu ștaif și profunzime, cu un rol important în viața României post-comuniste (nu scutit de critici, desigur!), nimeni! Iată, așadar, respectul arătat de români altor semeni de-ai lor decât sportivi și artiști celebri... Și cum să-i mai convingi pe tineri să pună mâna pe carte și să se instruiască temeinic, cum? A, și să se vâre în jugul apăsător și primejdios al treburilor țării!