Inculpatii rasufla usurati, termenul de prescriptie generala, prin vrerea Curtii Constitutionale a Romaniei, s-a implinit la tanc. Deopotriva cu ei, si noi, avocatii, respiram profesional altcumva. Solicitam in cor incetarea procesului si disjungerea pentru solutionarea laturii civile. Nicio vorbulita despre rezolvarea problemei confiscarii speciale, deh, tacerea e de aur. Fiindca ne aflam in prezenta unui concurs de infractiuni, nu de altceva – una de prejudiciu (abuz in serviciu) si alta de coruptie (luare de mita), discutia ramanand valabila si in cazul tandemului „evaziune fiscala – spalarea banilor”.

Procurorul „a apreciat ca, chiar daca exista cereri depuse la dosarul cauzei si au fost exprimate pozitiile procesuale ale inculpatilor, in sensul pronuntarii unei solutii de constatare a incetarii procesului penal ca urmare a intervenirii prescriptiei raspunderii penale, totusi se impune efectuarea cercetarii judecatoresti in cauza.

Totodata, a apreciat ca este necesar sa se analizeze daca astfel de cereri pot fi puse in discutie la acest moment procedural, avand in vedere ca se solicita sa se dispuna o solutie finala, chiar si intemeiata pe dispozitiile art. 16 lit.f) Cod procedura penala.

Mai mult, a apreciat ca se impune administrarea unui probatoriu si in raport de analizarea laturii civile a cauzei, astfel cum prevad dispozitiile art.25 alin.(5) Cod procedura penala.

Prin urmare, a solicitat sa se dispuna in cauza efectuarea cercetarii judecatoresti”.¹ In continuare, in acelasi sens, „reprezentantul Ministerului Public a constatat ca au fost facute mentiuni repetate referitoare la disponibilitatea inculpatilor de a continua sau nu cercetarea judecatoreasca, de unde rezulta ca exista critici privind atitudinea Parchetului in a sustine acuzatia si sub aspectul laturii penale. Prin urmare, a precizat ca solutionarea problemei legate de despagubiri, aferenta infractiunii de abuz, precum si confiscarea speciala legata de infractiunile denumite periculoase, care insotesc infractiunile de trafic de influenta si dare de mita, nu poate fi separata de latura penala a cauzei. De asemenea, a sustinut ca instanta de judecata nu poate stabili solutia finala a cauzei inainte de finalizarea cercetarii judecatoresti.

Asadar, a apreciat ca cererea formulata de parchet este justificata, precizand ca textul de lege referitor la contestarea probelor nu face referire la parchet, care are rolul activ de a sustine acuzatia. A mai adaugat ca procurorul nu poate contesta propriile probe administrate in faza de urmarire penala.

In continuare, a solicitat analiza cererii formulte, de administrare a probei testimoniale, deoarece trebuie verificata si latura penala pentru a o putea analiza pe cea civila, care este conexa actiunii penale.

Referitor la proba testimoniala in prezenta cauza, a remarcat ca exista o contestare pentru fiecare inculpat care a solicitat aceasta proba, in functie de acuzatia adusa. Prin urmare, avand in vedere ca si parchetul a solicitat audierea martorilor, a precizat ca nu se poate opune probelor testimoniale si probelor cu inscrisuri solicitate. In plus, s-au solicitat martori noi si inscrisuri suplimentare fata de cele existente la dosarul cauzei”. (incheierea din 19.01.2023)

Completul de judecata ramane in pronuntare si la termenul urmator, chiar in timpul sedintei, se si pronunta. Desigur, in pofida asteptarilor noastre, intrucat toti nadajduiam sa se ia act de manifestarea de vointa a „penalilor” si sa scapam de avatarurile „campului tactic”. Ei bine, nu, instanta de fond decide sa respinga solicitarile apararii si sa continue procesul prin administrarea de probe, astfel incat la final sa aprecieze atat asupra despagubirilor civile, cat si a masurii de siguranta a confiscarii speciale. Motivarea ne ia prin surprindere prin simplitatea ei, rezumata la cateva fraze: „Potrivit art. 100 alin.2 din Codul de procedura penala, in cursul judecatii instanta administreaza probe la cererea procurorului, a persoanei vatamate sau a partilor. Dispozitiile art. 374 alin. 6 din Codulde procedura penala prevad ca in cazul in care se propun probe, trebuie sa se arate faptele si imprejurarile ce urmeaza a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se afla aceste mijloace, iar in ceea ce priveste martorii si expertii, identitatea si adresa acestora.

Apreciind ca sunt relevante in raport cu tezele probatorii invocate, in temeiul art. 374 alin. 6 raportat la art.100 alin.2 si 3 C.pr.pen., va admite cererile formulate de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, inculpati si partea civila privind readministrarea unor probe administrate in cursul urmaririi penale si administrarea unor probe noi”.²

Ne dezmeticim cu dificultate, mai bombanim, c-asa-i la cremenal, si dezbatem pasional subiectul... Unul lasat de izbeliste, deoarece practica judiciara nu l-a avut prea des musafir, iar doctrinarii s-au lasat sedusi de alte muze juridice. Si cum noaptea nu-si dezminte rolul de cel mai destoinic sfetnic, a doua zi ma trezesc rumegand altcumva intamplarea din ziua precedenta. Dezbracat de roba aparatorului, lucrurile se vad, adesea, in nuante diferite, unele mai aproape de realitate, indiscutabil.

Asadar, daca in legatura cu actiunea civila ce insoteste infractiunea de paguba jurisprudenta este consolidata si previzibila orisicat³, situatia se schimba fundamental in ceea ce priveste confiscarea speciala. Iar in dezlegarea chestiunii de drept trebuie pornit de la dispozitiile art.112 al.1 din Codul penal, care stabilesc ca sunt supuse confiscarii speciale:

„a) bunurile produse prin savarsirea faptei prevazute de legea penala;

b) bunurile care au fost folosite, in orice mod, sau destinate a fi folosite la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, daca sunt ale faptuitorului sau daca, apartinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

c) bunurile folosite, imediat dupa savarsirea faptei, pentru a asigura scaparea faptuitorului sau pastrarea folosului ori a produsului obtinut, daca sunt ale faptuitorului sau daca, apartinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d) bunurile care au fost date pentru a determina savarsirea unei fapte prevazute de legea penala sau pentru a rasplati pe faptuitor;

e) bunurile dobandite prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, daca nu sunt restituite persoanei vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia;

f) bunurile a caror detinere este interzisa de legea penala”.

Prin urmare, legiuitorul pomeneste in fiecare alternativa (cu exceptia celei de la lit. f) despre savarsirea faptei prevazute de legea penala, ceea ce presupune administarea unor probe, altminteri s-ar eluda textul cu pricina. Or, ce se petrece mai departe, mai precis procedura legala ce va fi parcursa, constituie un mister, Codul de procedura penala neacoperind o asemenea ipoteza. Si, din pacate, nu e singura, dimpotriva, motiv ca juristii cu experienta si cu dragoste de carte sa purceada grabnic la completarea pravilei.

In esenta, judecatorul are la dispozitie doua variante. Prima, sa considere ca, nereglementand situatia juridica in discutie, legiuitorul a inteles sa lase beneficiul infractiunilor de coruptie – banii si bunurile primite – in posesia inculpatului, ca in cazul amnistiei. A doua, sa continue cercetarea judecatoreasca pentru a stabili daca s-a savarsit sau nu fapta prevazuta de legea penala. Cu atat mai mult cu cat exista si masura sechestrului asigurator, masura presupunand conditiile prevazute de art.349 Cpp, intre care si cea a savarsirii unei fapte prevazute de legea penala. In consecinta, in ambele situatii, judecatorul va fi nevoit sa se pronunte si asupra masurii asiguratorii, ceea ce-l obliga sa administreze probe, ca sa poata stabili daca s-a savarsit ori nu infractiunea de coruptie. Ce probe trebuie administrate in continuare? Cine si in ce temei le propune? Sunt doar cateva intrebari la care jurisprudenta va raspunde in lunile si-n anii dinainte, pana ce ea va fi unificata. In consecinta, desi inculpatii nu doresc continuarea procesului penal, acesta de va derula in contra vointei lor, caci masura confiscarii speciale presupune dovedirea faptei retinute in rechizitoriu, iar nu arbitrariul. Abia la capatul maratonului judiciar, instanta va hotari nu numai incetarea procesului penal ca efect al implinirii termenului de prescriptie generala (sau speciala), ci si obligarea ori nu la acoperirea prejudiciului, precum si confiscarea speciala sau nu a banilor ori a bunurilor primite cu titlu de mita, de pilda.

Oarecum dumirit, imi dau seama ca disjungerea ar insemna un exces de formalism, in conditiile in care masura confiscarii speciale nu poate fi dispusa in lipsa unui material probator care sa stabileasca, dincolo de orice indoiala, existenta acuzatiei. Din perspectiva legii enuntate, gasesc de cuviinta ca, in actuala reglementare, aceasta este improvizatia procedurala cea mai adecvata.