Sunt un avocat incercat si, ca sa incep in maniera Catilinarelor – exordium ex abrupto – raman un indragostit de profesie. O viata i-am rabdat capriciile si schimbarile de look. Am pledat sub trei coduri civile, am asistat inculpati sub nenumaratele avataruri ale legii penale, am trait sub doua constitutii, am respirat in doua ordini publice si acum ma adaptez celei europene. Incerc sa invat din mers si sa simt mersul nou al lumii.

Dupa ce am revenit din viata politica si publica, adica dupa doisprezece ani, a fost ca si cum am stat izolat prin vreo Siberie. Am gasit o profesie siluita de nevoi, pauperizata, fara constiinta de breasla, agresata din toate partile, fara nerv, fara sclipire si - asta este cel mai dureros - fara tinuta. Am vazut oameni tineri cu privire fara lumina, fara preocuparea fireasca de a privi cu obstinatie catre steaua destinului lor.

E ceva cu lumea asta, mi-am zis, de parca prezentul acesta a abolit orice cultura a lucrului bine facut, a renuntat prosteste la cultura, in general. Salile de judecata au pierdut aura de solemnitate, judecatorii se comporta ca niste slujbasi iritati, colegii mei turuie rapid despre niste articole de lege, intr-o ritmica pop in trei timpi: pac-pac-pac, alta cauza. E naucitor, lasa in suflet o senzatie abisala de derizoriu, iar in minte isi face loc demonul culpabil al inutilitatii.

In procese, actorii principali vorbesc in limbi diferite, procurorul vine cu lectia invatata, judecatorul tine sa simplifice la maximum ca sa mai scoata din lista o pricina, avocatul face doar ce i se permite, pledeaza minim si, daca are diligenta, depune concluzii scrise. Punct. Formalism extrem, viteza, eficienta, un mecanism simplu pentru eterna spalare pe maini...

Acest material, pe care sunt nevoit sa-l scriu, se va intinde pe mai multe capitole si se naste din nevoia de a-mi recapata somnul si linistea, tulburate de vedenii abstracte si de crispari reale. Am privit catre lume din mai multe unghiuri, au trecut peste mine ani de viata, experienta mea ca avocat a capatat gravitatia plumbului, imi pot ingadui reflectii amare, dar sunt reflectiile unui indragostit de profesia sa.

Nu voi da nici un sfat, nici macar acelora foarte tineri, pentru ca eu socot ca lumea este mana lor si o pot face asa cum si-o doresc. Nu am incapatinarea senila de a crede ca eu stiu mai bine, dar am experienta unor dezastre si am temerea ca suntem pe muchia unei prapastii. Dar am si speranta ca aceasta criza a profesiei noastre, care este perfect suprapusa pe criza justitiei in genere si a democratie cu prioritate, este doar suferinta necesara unei bune revigorari. Cat priveste sfatul – acesta, in genere, pare a fi un fel de institutie data anume spre a fi calcata, iar eu marturisesc simplu ca am invatat mai mult gresind in felul meu, decat daca as fi luat-o pe cai umblate.

Abia sub amenintarea distrugerii ne vom reveni. Parca nu-mi vine la socoteala sa las lucrurile la voia fortelor centrifuge care devin tot mai agresive. imi fac datoria de breslas si voi spune despre ce anume conteaza si ce anume ne poate salva in proprii nostri ochi, inainte de toate. Orice realizare si revenire a omului este posibila doar incepand de la constiinta de sine, la fel si in cazul unei profesii sacre. Spun ”sacra” fara nici o ezitare si dau cuvantului exact conotatia lui primara, pentru ca apararile noastre privesc omul si interesul lui in conflictul acestuia cu legea sau in raport cu ea, iar legea este o abstractie necesara organizarii sociale.

Cel intrat in acest conflict ramane singur daca nu-l are langa el pe avocat. Aici este nobletea muncii noastre, in regula elementara ca nimeni nu are voie sa ramana singur in fata legii si a sistemului judiciar complex, apasator, dominant. Ilustrativa pentru ceea ce tocmai am spus este situatia arestatului preventiv. Sa ne imaginam: omul este ridicat din casa lui, incatusat, insotit de un numar nejustificat de persoane echipate ca pentru interventii armate, este inchis si izolat, este complet singura.

Peretii ermetici, catusele, singuratatea, frica, ingrijorarea devin repede instrumente in mana procurorilor, sunt ajutoarele lor intrinseci. Omul cedeaza si pierde masura si perceptia clara a consecintelor declaratiei lui, pierde din vedere insasi firul corect si concret al desfasurarii faptelor. Adevarul judiciar este o realitate in desfasurare, intentia infractionala este un demers. Eu nu am mai vazut ca parchetul sa faca demonstratia acestor demersuri in toata complexitatea lor. Nu, acum se merge pe calificarea gregara a faptei si a faptuitorului in functie de criteriul abstract si generic al interesului social protejat de lege si, astfel, rechizitoriile nu mai sunt demonstratii logice, ci analize teoretice abstracte, cu argumente vagi si constructie bizara.

Si aici este nevoie de avocat - prezenta lui restabileste echilibrul, este propteaua care reaseaza psihicul pulverizat al arestatului. Sui generis, omul are ii alaturi, intr-o atare situatie limita, doar pe ingerul sau si pe avocatul sau. De aceea, organele de cercetare penala nu ne vor acolo in momentele acestei distructii. Profita de faptul ca individul are integritatea facuta cioburi si atunci obtin marturii, delatiuni, recunoasteri fortate, iar dosarele o iau pe urma previzibila si dorita de parchet. Iata, doar noi putem sti nervura unor asemenea situatii si le putem rasturna.

Noi stim mai bine ca drepturile omului nu sunt doar abstractii sistemice si cuceriri ale societatii moderne, ci au valabilitate doar daca se respecta atunci, acolo, cand omului i se pune catusa, in noaptea arestarii, in ceasurile de asteptare si de frica. Iata, de aceea suntem garanti ai respectului acestor drepturi, nimic mai simplu. Si asta facem pentru fiecare om. Cine vrea sa eludeze asta, sa ne indeparteze, acela are morbul unei gandiri nedemocratice si ar fi bine sa luam in calcul un asemenea risc...

Am divagat, fara sa pierd din vedere scopul acestui material. Mi-am propus nu atat sa reconstruiesc imaginea unei profesii (asta o putem face doar impreuna), cat sa amintesc despre motivele pentru care ne-am ales-o si o iubim, chiar daca a capatat culoarea moastelor.

Si eu privesc acum in jur si mi se pare neverosimil ce se petrece. Dar am trait toti, cred, momentul in care – aproape ca un fapt de destin, cand ne este sufletul amar - auzim un cantec anume si ne aminteste de o dragoste mare pe care, culmea, o credeam moarta si nu e, pe care o credeam pierduta si e aici.

Sa ne amintim, deci, de noi insine in modul cel mai simplu - asta vreau sa fac eu. Nu teoretizari, nu analize epocale, cuprinzatoare si inutile, incarcate de conotatii si de terminologie fada, ci degrosari ale tensiunilor realitatii. Nu vreau sa invoc vremurile trecute ca fiind aurite si pline de glorie, nu ma intorc, senil si vindicativ, impotriva generatiei tinere, nu acuz pe nimeni ca nu performeaza si avem multi tircovnici gangaiti in templul justitiei. Sa faca asta altii. Eu vad limpede ca glorificarea vremilor apuse ne goleste prezentul de sens. Mai curand, ma intorc spre viitor. Ca in acele momente in care, intr-o intersectie multipla, nu vezi care e drumul cel mai bun si atunci te asezi pe o piatra si astepti sa ti se limpezeasca gandul, sa-ti amintesti unde doreai sa ajungi. Cand sunt multe raspunsurile posibile, multe justificarile veridice, cand suntem confuzi, atunci iesirea din dileme este regresul la intrebarea prima: de ce am ales sa fiu avocat? Unde mi-am dorit sa ajung? Ce mi-am dorit sa ajung?

Ne punem aceste intrebari, ca indivizi si ca organism viu, asa cum suntem calificati: drept „parteneri ai justitiei”.

Marturisesc sincer ca eu am vrut sa fiu avocat fara sa stiu, la acea vreme, daca voi rezista, daca o sa imi placa, daca voi castiga suficient cat sa traiesc bine. Am ales cu gandul meu, mai curand din reflex de insubordonare si dintr-o pornire amoroasa spontana. Dar apoi, mai tarziu, dupa rataciri si indoieli amare, experimentam bucuria pledoariei - cand iti auzi vocea si parca nu e a ta, cand simti cum vibreaza sala de judecata si se lasa tacere sub greutatea argumentului tau si inveti sa castigi, desi nu vedeai multe sanse, si apoi traiesti emotia si betia succesului si iti iesi din carnea mintii de exaltare. Am gasit asta si nu m-am mai putut opri, iar acum am in inima densitatea acestui trecut pasional, strat cu strat, proces cu proces, lectura cu lectura, zi dupa zi.

Quod antea fuit impetus, nunc ratio est.

Ce a fost mai greu am facut, am inceput aceasta serie de articole si, in urmatoarele, propun sa vorbim despre alegeri si scoala. Iar daca nu este scoala atunci este dinamica autodidacta - se poate si asa. Propun sa vorbim despre frumusetea argumentarii, despre logica juridica si tertip in opozitie cu gaselnita, despre ceea ce nu trece din ce e trecator, in orice timpuri si asezari sociale, despre atitudine, despre oameni, despre criza si distructie, in ordinea aceasta. Este calea si metoda mea pentru a ajunge la noi insine.