Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – condusă de judecătoarea Lia Savonea (foto) – a emis luni, 20 aprilie 2026, o hotărâre prealabilă prin care a clarificat problemă de interes pentru toată magistratura română. 

Instanța supremă a decis că toți judecătorii și procurorii, indiferent de gradul instanțelor, respectiv parchetelor la care activează, au dreptul, pentru fiecare zi în care sunt detașați, la diurna de 2% de care au beneficiat procurorii fostei Secții de investigare a infracțiunilor din justiție între 2018 și 2022, când a funcționat SIIJ. Diurna face parte din drepturile salariale prevăzute de art. 88^2 alin. 5 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor: „Pe durata desfășurării activității în cadrul Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, procurorii cu funcții de conducere și execuție beneficiază de drepturile procurorilor detașați, în condițiile legii”.

Înalta Curte a stabilit că această diurnă reprezintă venit salarial (nu venit asimilat salariilor, adăugăm noi) iar acordarea ei numai anumitor categorii de magistrați ar încălca principiul egalității de tratament consacrat de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Procedând astfel, ICCJ a extins efectele hotărârii prealabile nr. 13/2023 asupra întregii magistraturi române. Amintim că decizia de acum trei ani stabilea că diurna de 2 la sută constituie drept salarial și trebuie inclusă în calculul indemnizației lunare, însă limita categoria beneficiarilor la magistrații care ocupau o „funcție similară” cu procurorii SIIJ (click aici pentru a citi).

Surse avizate au explicat pentru Lumea Justiției că diurna de 2% trebuie acordată și actualilor judecători și procurori, deoarece, spre deosebire de Legea 303/2004 (abrogată în 2022), Legea salarizării unitare 153/2017 este încă în vigoare, iar ea conține principiile nediscriminării și egalității, la art. 6 lit. b și c:

„Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (...)

b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție;

c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală”.

Iată minuta HP nr. 61/2026 din dosarul nr. 447/1/2026:

„Admite, în parte, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 5370/2/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În interpretarea dispozițiilor art. 88 indice 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum acestea au fost clarificate prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 401 din 10 mai 2023, prin raportare la principiul egalităţii de tratament consacrat de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi de prevederile art. 20, 21 şi 31 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, stabileşte că:

Indemnizaţia prevăzută de dispoziţiile art. 88 indice 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum acestea au fost clarificate prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 401 din 10 mai 2023, constituie un element de remunerare în sensul dreptului Uniunii Europene, a cărui acordare selectivă, în absenţa unei diferenţe obiective şi verificabile în conţinutul sau valoarea muncii efectiv prestate de categoriile de beneficiari faţă de cele de non-beneficiari, este susceptibilă să producă o diferenţă de tratament incompatibilă cu principiul egalităţii de tratament consacrat de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi de prevederile art. 20, 21 şi 31 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind următoarea chestiune de drept: În interpretarea Deciziei nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia dreptul reglementat de art. 88 indice 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 are natura juridică a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, acest drept trebuie considerat ca un element al indemnizaţiei de încadrare, în sensul art. 7 lit. c) şi art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, susceptibil de a intra în mecanismul de egalizare pentru situaţii comparabile, sau un beneficiu salarial individualizat, exclus de la analiza comparativă a egalităţii de tratament?

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2026”.

Redăm comunicatul în care ICCJ explică soluția:

„În ședința publică din data de 20 aprilie 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a soluționat sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 447/1/2026.

Sesizarea a vizat interpretarea dispozițiilor art. 88^2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum acestea au fost clarificate prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Instanței supreme, prin raportare la principiul egalității de tratament consacrat de dreptul Uniunii Europene.

În urma examinării sesizării, Înalta Curte a admis, în parte, sesizarea și a stabilit că indemnizația prevăzută de art. 88^2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 constituie un element de remunerare în sensul dreptului Uniunii Europene, iar acordarea sa selectivă, în absența unei diferențe obiective și verificabile în conținutul sau valoarea muncii efectiv prestate de categoriile de beneficiari față de cele de non-beneficiari, este susceptibilă să producă o diferență de tratament incompatibilă cu principiul egalității de tratament consacrat de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de prevederile art. 20, 21 și 31 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În esență, instanța supremă a reținut că acest drept salarial trebuie analizat ca element de remunerare din perspectiva standardelor europene referitoare la egalitatea de tratament. Prin urmare, acordarea sa numai anumitor categorii de magistrați nu poate fi justificată exclusiv printr-un criteriu formal, în lipsa unor diferențe reale, obiective și verificabile privind activitatea efectiv desfășurată.

Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea referitoare la chestiunea de drept privind interpretarea efectelor aceleiași decizii, respectiv dacă acest drept trebuie considerat element al indemnizației de încadrare, apreciind că această fusese deja lămurită anterior.

Hotărârea este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă”.

Totul a pornit de la ordinele Corinei Corbu atacate și de șeful FJR

Încheiem, menționând că ICCJ a fost sesizată la 4 martie 2026 de către Curtea de Apel București în dosarul nr. 5370/2/2023, în baza celebrei OUG nr. 62/2024, cunoscute drept „Ordonanța Tribunalelor Sătești”. Concret, reclamanta – judecătoarea Camelia-Rozalia Neamu de la Judecătoria Zimnicea, sfostă președintă a instanței între 2007 și 2013 – a dat în judecată instanța supremă (în calitate de ordonator principal de credite pe salariile judecătorilor) pentru drepturi salariale. Reclamanta cere în instanță anularea faimoaselor ordine 959/I/12.04.2023 și 1003/I/02.05.2023, emise de către fosta președintă a Înaltei Curți Corina Corbu – ordine pe care judecătorul CAB Dragoș Călin – președintele Forumului Judecătorilor din România – le-a atacat și el în instanță, obținând anularea lor atât în primul ciclu procesual (click aici pentru a citi), cât și după rejudecare (click aici pentru a citi).

De asemenea, petenta solicită emiterea unui nou ordin ICCJ, privind:

„1. Acordarea valorii de referință sectorială (denumită în continuare VRS) de 605,225 lei, data recunoaşterii dreptului la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,18 lei, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în conformitate cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 701/02.12.2021, pronunțată de Tribunalul Teleorman-Secția CMASCAF în dosarul nr. 177/87/2021, rămasă definitivă. iar nu cu data de 01.012018 (astfel cum s-a menționat în Ordinul Preşedintelui Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie. nr. 959/1/12.04.2023), respectiv nu cu data de 01.04.2023 (astfel cum s-a menționat în Ordinul emis de Preşedintele Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie), valorificarea urmând a se realiza şi pe viitor, până la încetarea condițiilor legale de acordare, majorată cu 25% conform art. 38 alin. 3 din Legea nr. 153/2017;

2. Acordarea VRS, începând cu data de 21.10.2017, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11% conform O.G. nr. 10/2007, având în vedere Legea nr. 71/2015 şi a O.G. nr. 10/2007, luând în considerare salariile majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% şi 11% conform O.G. nr. 10/2007;

3. Acordarea coeficientului de multiplicare 19, începând cu data de 24.10.2016 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.481/12.12.2019 pronunțată de Tribunalul Teleorman-Secția CMASCAF în dosarul nr. 17357/87/2019, definitivă şi executorie.

4. Acordarea sporului de 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare sau periculoase, începând cu data de 01.01.2018-la zi, dar şi în continuare, ca urmare a respectării principiului nediscriminării raportat la judecătorii din cadrul Tribunalului Vâlcea, ce beneficiază de o hotărâre judecătorească definitivă, prin care li s-a recunoscut dreptul la sporurile menționate, în cuantum total de 45% din indemnizația de încadrare brută lunară şi

5. Recalcularea indemnizaţiei de încadrare, începând cu data de 16.10.2018 și în continuare, pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% din aceasta, reprezentând echivalentul diurnei, stabilite potrivit art. 13 alin.1 lit. a din O.U.G. nr.27/2006, drept recunoscut în favoarea judecătorilor din cadrul Tribunalului Timiş prin hotărâre judecătorească definitivă”.

Redăm punctul de vedere al CAB din încheierea de sesizare a ICCJ:

„Litigiul nu se circumscrie, în mod strict, tipologiei de discriminare tranşate prin Decizia ÎCCJ nr. 13/2023 (compararea judecătorilor cu procurorii SIIJ), ci ridică o problemă distinctă: efectele, în planul egalității de tratament, ale unei hotărâri judecătoreşti definitive (Sentinţa civilă nr. 317/22.03.2022 a Tribunalului Bihor) care a integrat procentul de 2% în indemnizația de încadrare a unor judecători.

În această paradigmă, chestiunea centrală devine dacă procentul de 2% – odată calificat (prin raportare la art. 88[1] alin. (5) din Legea nr. 304/2004 şi art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2006) ca element al indemnizaţiei de încadrare – dobândeşte vocația unui component structural, cu aplicabilitate generală în interiorul aceleiași categorii profesionale, apt să justifice ‘egalizarea la nivel maxim’, sau rămâne un avantaj individual/circumstanţial, nereplicabil în lipsa îndeplinirii criteriilor de ‘funcție similară’.

Tocmai necorelarea dintre concepția unitară a stabilirii indemnizaţiei (prin VRS și coeficienţi de multiplicare), pe de o parte, și integrarea unui procent fix în baza de calcul, pe de altă parte, conturează o dificultate reală de interpretare susceptibilă să genereze practică neunitară.

Dacă procentul de 2% este înțeles ca parte integrantă a indemnizației de încadrare, cu stabilitate şi aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale/categorii profesionale, atunci principiile nediscriminării şi egalității (inclusiv prin mecanismul ‘egalizării la maxim’ şi cu luarea în considerare a hotărârilor definitive) pot justifica extinderea dreptului şi asupra reclamantei. Dacă, dimpotrivă, se reține caracterul său individualizat ori strict dependent de destinatarii și contextul normei inițiale, atunci diferența de tratament nu poate fi calificată discriminatorie, iar pretențiile privind recalcularea şi plata diferențelor salariale nu au suport juridic, rezultând astfel utilitatea şi necesitatea unei dezlegări de principiu în procedura O.U.G. nr. 62/2024, pentru a fixa criteriile de (ne)replicabilitate a dreptului şi limitele sale în timp”.

* Citiți aici întreaga încheiere a Curții de Apel București